marți, 19 ianuarie 2016

Nedreptățirea însăși este o formă de umilire...

Am văzut oamenii care nu pierd nicio ocazie de a-și nedreptăți semeni:de la trasarea sarcinilor la locul de muncă,la modul în care salută sau strâng mâna cuiva, până la respectarea dreptului asupra proprietății, la distribuirea premiilor și primelor există părtinire sau inechitate... O nedreptate atrage după sine alta, zalele succedându-se la infinit. Sunt oameni care te nedreptățesc și roșesc, încercând să-ți explice criteriile judecății de valoare sau alții care dublează nedreptatea cu umilința, deși tratarea inechitabilă este în sine o formă de umilință... Ce poate face omul matur când observă, în cazul cel mai fericit, că lui i se măsoară totul farmaceutic: performanțele, veniturile, stima, aprecierea? În primul rând să nu-și piardă stima de sine și să aibă încredere în forțele proprii, fiindcă se poate descurca singur, fără pile și intervenții. În al doilea rând să fie pregătit oricând să nu facă la fel, dacă prin absurd ar dobândi calitatea de „a felia dreptatea”. În al treilea rând să se bucure de viață și să nu se lase amărât de oamenii pentru care a nedreptăți pe cineva este un fapt banal, lipsit de importanță! A umili public pe cineva înseamnă a urla de durerea propriilor frustrări și neîmpliniri. Omul puternic nu se lasă copleșit de bine și învinge toate provocările din jurul lui!