Propuneri colaborare

Propunerile de colaborare le puteți trimite pe adresa de e-mail:
elenalarisastan@yahoo.com.

duminică, 1 decembrie 2019

FRAGMENTE DIN JURNALUL DE GARDĂ




E o zi frumoasă de noiembrie, e cald, prea cald pentru luna care precede iarna.... Ma uit la cafeaua aburind din fața mea, pe fundal e zgomotul obișnuit al unei cafenele ușor mai aglomerate azi....privesc la masa de lângă mine unde o familie se bucură de  fetița lor blondă, ochi vii, perfecți și o voce firavă de copil dar plină de energie. Îi privesc și gândurile îmi fug departe, peste ani și kilometri.
Era tot o zi de toamnă când am întâlnit-o pe Andra și pe mama ei. Aveau aceiași ochi superbi, albastru curat cu o strălucire nefirească parcă venită din alte lumi. Andra a apărut în spitalul unde lucram tot într-o zi de noiembrie, am îndrăgit-o de când am văzut-o. O cunoșteam pe mama ei de cand eram copii, ea un copil mai norocos pe atunci, așa părea, așa înțelegeam . Era singurul copil al unei familii înstărite, avea tot ce-și poate dori un copil, era iubită și părea că viitorul îi rezervă zile frumoase în care trebuia doar să aleagă ce i-ar placea să facă. Am plecat la studii și nu mai știam nimic despre ea până în ziua aceea de toamnă când drumurile noastre s-au intersectat din nou.
Mi-a zâmbit plină de speranță când m-a revăzut, avea pe cineva în spital care ar fi putut sa-i dea o veste bună, vestea pe care o aștepta cu disperare. Andra era singurul ei copil, o fetiță blondă, delicată și frumoasă dincolo de tot ce se poate exprima în cuvinte. Respira greu, obosea și am înțeles rapid privirea disperată a mamei când am citit diagnosticul: limfom stadiul IV. O tumoră agresivă care invadase pieptul ei micuț, abia o lăsa să respire dar nu putea să se joace, stătea ghemuită la pieptul mamei evitând orice efort care impunea o respirație în plus.
În minte mi s-au derulat rapid toate etapele prin care va trece acest copil, cum trupul ei micuț și atât de frumos va fi măcinat de boală și de tratamentul toxic pe care îl va primi pentru a învinge monstrul care se lupta cu ea să-i împânzească toate organele și să-i ia ultima suflare. Ce bine că mama ei nu-mi poate citi gândurile! Că nu poate vedea odată cu mine istoria atâtor pacienți micuți învinși, că nu are imaginea acelor mame care începeau să moară odată cu copilul lor. Da, e o imagine șocantă care se repetă și mi-a rămas adânc imprimată în minte, poate pentru că sunt mamă, poate doar pentru că sunt om și înțeleg suferința. Atunci când un copil își trăiește ultimele clipe înțeleg înainte de toate ce se întâmplă privind mama care se schimonosește de durere, e palidă, vânătă, încercănată, fără viață, arată ca și când a început să moară puțin câte puțin din ea. Analizele copilului și toate consulturile pot arăta că este încă într-un echilibru dar când mama începe să moară sfârșitul copilului e aproape cu toată precizia tratamentului de care beneficiază.
 În timp ce imaginile încă mi se înșiră în minte, mama Andrei începe  să-mi povestească direct.
-       M-am dus cu Andra la medic pentru că tușea de o lună, am crezut că e o răceală la plămâni. După ce a consultat-o medicul, a început să plângă iar mama mea a scos-o în curte să se joace, în părculețul din curtea spitalului i s-a făcut rău, s-a învinețit toată deodată, a leșinat, după ce a fost reanimată ne-au trimis de urgență la spitalul județean, de-acolo ne-au spus că e grav, că ne trimit pe o secție de oncologie și că viața Andrei e în pericol...A fost un copil perfect sănătos până acum, i-am dat legume din grădina noastră și carne doar de la animalele crescute de noi, am ferit-o de tot ce am crezut că poate fi rău, locuim la munte departe de orașele poluate, nu m-am gândit vreodată că i se poate întâmpla așa ceva ei...
 Se oprește din poveste, se uită la copil, respiră adânc și printre lacrimile care-i inundau fața mă întreabă:
-       Ați mai avut cazuri din astea, așa-i?....
-       Da, am mai avut.
Răspunsul meu scurt nu e suficient pentru o mamă atât de îndurerată care vrea cu orice preț să știe că puiul ei va trăi. Imi dau seama că a fost un răspuns rece și nepotrivit pentru situația ei așa că revin și completez
-       E un diagnostic greu dar copiii au rata de supraviețuire mai bună decât adulții... și vorbele îmi răsună în minte, la naiba! E la fel de rece și inexact ca primul. Nu pot să-i spun ceea ce cred cu adevărat, e unul dintre cazurile în care a spune adevărul înseamnă să distrugi, să distrugi speranța, puterea de a lupta pentru firul de ață de care atârnă viața copilei. Mecanismele mele de apărare în fața unor astfel de cazuri nu mai funcționează acum, o cunosc pe mamă de când era copil. Un copil dulce, bun, plin de viață, harnic și optimist; fetița nu e o pacientă care are nevoie de tratament, o văd ca pe un copil cu familie, părinți și bunici uniți în durere și eforturile de a o salva. Simt tristețea mamei ca o apăsare în piept, îmi adun gândurile și reușesc să mai articulez câteva cuvinte de încurajare vagă atât cât să nu mint dar nici să nu lovesc un om deja prea lovit... Se oprește din plâns și în timp ce se pregătea să plece din cabinetul meu îmi spune zâmbind:
-       Am aflat că sunt însărcinată, voi mai avea un copil, atât de mult mi l-am dorit!! Dar nu mă așteptam să se întâmple acum.
Cât aș fi vrut să-i împărtășesc bucuria!  Dar gândurile îmi năvalesc în minte... însărcinată... în timp ce îți vei vedea primul copil topindu-se sub ochii tăi... o vei veghea în timp ce varsă din cauza chimioterapiei, devine extrem de irascibilă din cauza cortizonului și cine știe câte alte complicații va face... În tot timpul ăsta o altă viață prinde contur. Cum va reuși copilul nenăscut să facă față la toate emoțiile tale de mamă care își vede celălalt copil murind? Ea era fericită că va mai avea un copil și nu aveam niciun drept să-i iau acest strop de fericire acum doar pentru că aveam o altă perspectivă asupra viitorului.
Încerc să adun cuvintele într-un mesaj coerent și pozitiv dar pare ca e ziua mea de mesaje seci, lozinci, cuvinte goale și un puternic sentiment de neputință în fața  a ceea ce va veni peste o mamă și doi copii. Nu mă cred Dumnezeu să hotărăsc cine va trăi și cine nu, e mai degrabă un soi de intuiție ascuțită în timp de experiență și bazată pe date concrete la fiecare caz... nu cred că Andra va reuși, boala e prea avansată și prea agresivă.
Mintea mea e în alertă, gândurile nu au o ordine precisă iar legăturile pe care le fac acum țin mai mult de mecanismele subcoștiente pentru că îmi apare rapid o altă imagine în față fără o legătură logică..... Alexandra, fetița de șase ani care a ajuns noaptea târziu într-una dintre gărzile mele, trimisă de la un spital teritorial. S-a dus acolo pentru că era palidă iar mama ei a vrut să-i facă niște analize de rutină în urma cărora a fost trimisă către secția de oncologie. Cand a ajuns la mine era cu părinții și surioara de nouă ani, mama mi-a întins hârtiile cu analize în timp ce sora ei s-a așezat în fața mea cercetându-mă atent, apoi își fixează privirea asupra feței mele și mă privește fără să clipească. Probabil că atunci când am înțeles că fetița avea leucemie m-am schimbat la față pentru că nu am spus un cuvânt dar cand mi-am ridicat privirea din documente, sora ei se uita la mine și plângea în hohote așa cum nu am mai văzut vreodată un copil plângând. Avea nouă ani și a înțeles doar din priviri grozăvia diagnosticului ce avea să-i condamne surioara la suferință sau la moarte... Nu știa listele de complicații ale leucemiei, nici măcar diagnosticul dar nimic nu o consola, nici eforturile mele nici cele ale părinților. Alexandra a reușit, după luni de chin și ani de tratamente a reușit și m-am bucurat pentru ea, pentru părinți dar mai ales pentru surioara ei pe care nu o pot uita.
Alexandra a fost unul dintre cazuri, mai erau mulți care mi se înșirau în minte, copii mici, școlari, adolescenți... Copii de la țară, săraci sau de la cele mai bune licee din marile orașe, fete și băieți, clar că nu exista o selecție de vreun fel. Cine împărțea bolile oncologice nu avea criterii pe care eu să le pot înțelege, poveștile erau cam la fel... un copil sănătos până când”... și de aici începea drama lor. Am încetat de ani buni să mă mai întreb ”de ce?”,  „de ce copiii ajung să sufere așa?”, am făcut un pact cu mine, voi accepta că nu înțeleg de ce și în loc să-mi chinui sufletul cu astfel de întrebări voi face tot ce pot să le fie puțin mai bine acestor micuți. Uneori înseamnă tratament corect, analize sau consulturi multiple dar alteori e vorba doar despre a înțelege când nu mai e nimic de făcut decât să-l țin în brațe pe micuț pentru că simte cum se apropie sfârșitul iar mama e atât de îndurerată încât nu-i poate oferi ultima îmbrățișare sau să îmi grăbesc ultimul consult pentru a-i oferi mamei câteva clipe în plus lângă copilul ei... Sunt situații despre care nimeni nu vorbește, nu există cursuri care să ne pregătească pentru așa ceva, fiecare gestionează cum se pricepe, cum îi spune conștiința, umanitatea din el să facă. Învățam protoacoale întregi de resuscitare, de tratamente dar nu sunt protocoale care să te învețe care sunt nevoile emoționale ale unui copil ce își trăiește ultimele clipe, ce ar avea nevoie când medicamentele ultrasofisticate ale epocii noastre sunt neputincioase iar el se stinge cu tot cu diagnostic și tratament corect...
Andra și Alexandra, două fetițe superbe  ca doi îngerași perfecți aruncați într-o luptă înfricoșătoare chiar și pentru cel mai puternic adult de pe pământ!
În următoarele luni la întâlnirile cu mama Andrei purtăm discuții lungi despre posibilitatea tratamentului în străinatate, despre complicațiile Andrei care sunt mai severe decât am estimat la prima întâlnire cu ea, au fost contactate clinici de renume din Europa iar răspunsul este invariabil că șansele de reușită cu o astfel de boală sunt minime oriunde în lume.
Ajung din nou pe secția unde e Andra, de data aceasta pentru o altă fetiță cu complicații severe, are cinci ani iar mama ei s-a tuns zero pentru ca fetița să nu se simtă diferită după că i-a căzut părul în urma tratamentului.O admir în secret pe această mamă pentru dăruirea și ingeniozitate ei, e remarcabil ce a făcut pe lângă toate celelalte sacrificii pe care le presupune îngrijirea unui copil cu cancer! Copila e în stare gravă, ajunge de urgență în terapie intensivă unde medicii fac eforturi inimaginabile să învingă una dintre complicațiile ei iar ea să mai poată respira. Un tablou greu de suportat, fata inconștientă pe masa de operație, o ființă mică de culoare galben cenușie, cu mâinile și gura învinețite, pilea împăstată de apa pe care nu o mai poate elimina, toracele mic se lăbărțează peste burta imensă deformată de tumora pe care niciun tratament nu a reușit să o stăpânească.
 În jurul copilei un furnicar de oameni iar șeful terapiei, cel mai dur om pe care l-am întâlnit în acest spital, a îngenunchiat langă ea, are fața congestionată cu o mimică înghețată,  în timp ce picături mari de sudoare îi curg fără sfârșit pe față și pe gât... Nu reușește, fetița nu mai are resurse, e obosită de luptă și durere, se duce liniștită iar ochii lui sunt plini de lacrimi pe care nu  și le ascunde. Când agitația noastră se liniștește, în capătul holului se aude tot mai tare suspinul înăbușit al mamei care a înțeles că fetița ei nu va mai ieși din acea sală de operație.
Spre sfârșitul zilei revin la Andra și o colegă mă întreabă ce s-a întâmplat cu fetița de cinci ani și în câteva clipe retrăiesc momentul cand sora Alexandrei mă fixase cu privirea în așteptarea unui semn care să-i alunge spaima care o măcina, de data aceasta este mama Andrei.
-       S-a dus... am spus încet fiind încă sub tensiunea eforturilor neputincioase de a o salva
Am văzut atunci în mama Andrei toată spaima unui condamnat la moarte, parcă eram în fața unui șir de copii ce vor fi executați iar al ei urma... a încremenit cu copila sprijinită pe burta ei de-acum vizibil mărită, nu a spus nimic, și-a șters lacrimile care-i umpluseră ochii pentru a mia oară probabil și cu precizia unui robot urmează instrucțiunile pe care i le dau ca să o pot consulta pe Andra.
Situația ei s-a agravat și pe măsură ce copilașul din burtică se dezvolta, Andra slăbește, e palidă, respiră greu, nu mai poate mânca și fiecare intervenție care ar fi avut menirea de a o ajuta, se complică. Trupul ei micuț refuză să ne mai ajute, nu se mai poate face nimic, monstrul a învins, i-a invadat toate organele importante, nu există tratament mai puternic să se poată administra, există doar calmante de-acum...
Nu mă voi obișnui niciodată cu copiii care mor indiferent ce scrie pe foaia de diagnostic, e o realitate pe care nu o pot înțelege în niciun mod convenabil. Poveștile cu final fericit sunt în număr limitat, întotdeauna prea puține ca să ajungă pentru toți iar cele foarte triste rămân nerostite, necunoscute și pierdute în eternitate chiar dacă  eroii lor sunt micuți, puternici și ar merita tot respectul și aprecierea noastră.

O lume în care se dezgheață omenia



Noaptea, aici înghețau și stelele pe cer. Părea că se sparg în mii de fărâme și cioburile cad pe pământ înfigându-se în tot ce era viu. Iglul făcea diferența între viață și moarte. Dincolo de peretii din oase și piele de balenă, căptușiți cu blocuri de gheață era lumina făcută de opaițul de seu, cămara cu provizii și căldura umană care însemna viață.
Afară, vântul tăios care seca ultima pâlpâire de viață, urletul lupilor polari si moartea pândind în întuneric, înăuntru o geană de lumină și mai ales căldura umană.
Ultima bucățică de ren fusese împărțită generos între membri familiei, dar bunicul care urma să își petreacă noaptea afară îi întinse bucata lui nepotului la care ținea ca la ochii din cap. Așa era tradiția. Când o persoană ajungea la bătrânețe și nu mai putea ține pasul cu cei din familie, fixa data la care ieșea de bunăvoie în ger să devină o statuie înghețată.
Nepotul știa că era ultimul dar de la bunicul și lacrimi fierbinți începuseră să curgă din ochii săi negri. Își aducea aminte, cum anul trecut a auzit strigătele celuilalt bunic, dar nimeni nu s-a clintit să îl aducă pe brațe în colibă.
A crescut sub sentimentul vinovăției. Bunicul trecea acum pe rând să îmbrățișeze fiecare membru al familiei, când se auzi glasul subțire, dar energic al băiatului:
-Bunicule, pe mine să nu mă îmbrățișezi! Știi de ce? Dacă tu ieși să îngheți, voi veni cu tine. Oricum când voi fi bătrân, voi avea același destin. Nu te las singur. Îți voi împrumuta din căldura mea cât se va putea acest lucru, după aceea vom muri îmbrățișați!
Știindu-l cât este de hotărât, cu toate că este un copil, ai casei i-au spus bunicului că nu trebuie să se mai sacrifice, fiindcă vor vâna ei și pentru el.
Bunicul zâmbi fericit. Ar fi vrut ca mântuirea celor bătrâni de chinul înghețului să înceapă de la el, dar iată, nepotul lui înfăptuia acest act eliberator. Toată lumina bunătății pe care o vărsase din belsug în sufletul fraged aducea roade.
S-au așezat tăcuți și împăcați, fiecare la locul său, iar nepotul în brațele bunicului.
Ultima bucată de ren fusese mâncată, nu mai aveau nici seu de balenă, tocmai de aceea li se părea drept să rămână toți să moară împreună de foame. Se spărsese o tradiție crudă, când au auzit un răget înfiorător afară. Un ren bătrân se prăbuși în fața casei lor acoperind zăpada înghețată cu o baltă de sânge. L-au luat și l-au dus pe brațe în camera cu provizii. Lângă mama ren, un pui firav plângea în noaptea înghețată și fioroasă. L-au luat și pe el în casă, încălzindu-l cu dragoste.
Cineva le trimisese hrană, fiindcă altcineva salvase un bătrân de la moartea prin îngheț.
...Nepotul își îmbrățișă strâns bunicul. Iglul dispăruse, blana puiului de ren nu i se mai simțea moale printre degete, stelele nu mai erau atât de tăioase pe cer.
Se apropia Crăciunul și părinții săi îi pregătiseră un cadou urât-urât bunicului: îi rezervaseră un loc la azil. Copilul se gândea cum să se mai bucure el de toate cadourile puse sub brad, de masa mare, plină cu bunătăți în sufragerie, fără cel care îi spusese povești și îl plimbase de mânuță prin parc.
Parcă auzea glasurile otrăvite ale părinților săi:
-Ai îmbătrânit de tot, tată! Nici lingura cu ciorbă nu o poți duce la gură, fără să o verși jumătate pe dumneata. Uite, noi ne-am gândit numai la binele dumitale, de aceea te ducem la azil, să te bucuri de compania celor de anii dumitale. Vei petrece un Crăciun de vis acolo, să știi. Să nu ne faci sarcina imposibilă, că ne-a costat destul să te ducem la cel mai bun azil din București. Este un azil privat, tăticule, să știi!
Nuuu! Era nedrept, era crud și inuman ca bunicul, care îi crescuse pe ei și îl crescuse pe el să ajungă la azil.
-Bunicule, îți dau din acadeau mea? Poate îți dorești puțină ciocolată sau o bucată de tort. Nu îi las să te ducă la azil, bunicule! Să nu fii trist, căci vin cu tine! Voi fi primul copil care așteaptă să crească și să îmbătrânească la un azil de bătrâni!
În sufragerie se făcu liniște, iar părinții cunoscând încăpățânarea copilului renunțară la ideea să își mai ducă tatăl la azil!!!

marți, 29 octombrie 2019

Și totuși oamenii messianici există!

Ne-am obișnuit ca „omul” să vâneze alt om. Să își potrivească ținta intereselor personale, să apese pe trăgaci fără milă, cu riscul de a găuri sufletul fratelui său.
Vânăm oportunități și dacă nu se pot obține fără violență, le obținem înlăturând violent nu contează pe cine!
Există „oameni” cărora nimic nu le stă în fața obiectivelor fixate de la început și multe dintre țintele lor sunt malefice.
Așa s-a ajuns la răpirea și sechestrarea copilelor de pe stradă care sunt obligate să satisfacă poftele bolnave ale celor care consideră că li se cuvine totul, la condamnarea unora mai slabi la sclavie, la vinderea fără scrupule a altui om!!!
Uneori drumul de la libertate la sclavie este foarte foarte scurt și ține exclusiv de acceptarea unui cadou otrăvit. Unui copil i se întinde o bomboană sau o ciocolată, apoi este nenorocit pe viață, unei tinere un drum cu mașina, când oboseala devine mai puternică decât frica.
Omul care vinde alt om sau care îl vânează fără scrupule compromițându-i viața și viitorul ar trebui să plătească scump, adică să fie condamnat și el la situația mizerabilă în care i-a adus pe alții.
Dar astăzi vreau să vorbesc despre omul messianic, omul care nu are liniște, când vede că semenul său este în pericol și este gata să își dea viața să îl salveze, deși nu este un necunoscut!
Câtă mărinimie divină au avut toți oamenii care au sărit în apele reci, mari și grele să îi salveze pe cei care erau pe punctul de a se îneca și au sfârșit ei în adâncuri!
Viața lor a salvat alte vieți și poate că i-a făcut pe cei salvați să realizeze că trebuie să devină și ei asemenea celui care și-a dat viața să salveze...
Omul messianic intră prin foc să salveze din flăcări alte vieți, fiindcă nu poate să stea impasibil, când cineva strigă după ajutor.
Dacă omul messianic ar fi mediatizat mai mult, poate și pornirile atavice ale unora s-ar rușina să mai vâneze cu nonșalanță semenii vulnerabili.
Mi-au dat lacrimile, văzând cum colegul de muncă al unui dresor de urși a sărit să-și apere semenul atacat din senin de animalul pe care îl dresa.
Nu i-a păsat preț de-o clipă că fiara se putea năpusti cu sete asupra sa, ci a făcut totul să îndepărteze ursul de victima sa.
Exemplele pot continua și aș vrea să subliniez că există și oameni care își irosesc viețile fiindcă nu lasă pe alții să se înece în oceanul de răutate din jur.
Prețuiți oamenii messianici și nu îi obligați să devină și ei vânători de oportunități fără scrupule!


luni, 23 septembrie 2019

Neer.ro, magazinul oamenilor fericiți și ordonați


Vremea în care oamenii se mulțumeau cu orice adăpost și puneau capul pe o piatră în locul unei perne moi și antialergice a trecut. Muncim de milenii, generații după generații să avem case frumoase și confortabile.
Dacă pereții sunt imperfecți, există sticker de perete 3 D care acoperă găurile, imperfecțiunile și înveselește casa. 
Pe site-ul magazinului Neer.ro am găsit stickere de perete 3 D cu fluturi.

Fluturi verzi, albi sau roșii ce par vii, iar peretele nostru seamănă cu o floare și se face vara în sufragerie sau în dormitor, oricât ar fi de frig.

Dar există în magazin multe produse de uz casnic pe care mi le doresc în casa mea.
Robinetul cu LED și senzor de temperatură, care costă până în 30 de lei este o modalitate sigură de a preveni utilizarea greșită a apei calde în locul celei reci și invers, dar și de a preveni accidentele. Sunt momente in care avem nevoie de apă rece să clătim vasele sau cel mult călduță să le spălăm și nu ne dorim să ne alegem cu mână plină de bășici fiindcă am băgat mâna în apa  aproape clocotită.
Acest accesoriu este util pentru copiii neatenți. Robinetul cu LED și senzor de temperatură îi va atrage atât de mult, încât vor fi încântați să citească tot ce le spun culorile despre temperatura apei.
Dar pe www.Neer.ro am descoperit îmbrăcăminte pentru bărbați și femei, accesorii menite să accentueze frumusețea, toate la prețuri accesibile.
Materialele din care sunt făcute cămășile sau rochiile sunt prietenoase, iar croiala elegantă. În fiecare sezon, cromatica este excelent aleasă ca omul să fie în ton cu natura.
Nu am rezistat să nu comand cămașa largă din in și din bumbac, în care mă simt excelent, mai ales că nu transpir și pielea se simte grozav la atingerea delicată a acestui material.
Intrați pe site-ul magazinului și comandați produsele de calitate premium!




vineri, 20 septembrie 2019

Neer.ro, magazinul care înfrumusețează viața


Există două toamne: una plină de roade și bogată cromatic, iar cealaltă o toamnă cenușie, zgribulită și ploioasă: o toamnă a morții. Pe geam poți vedea cortina fluidă de ploaie murdară spălând podelele lumii, in casă pereții cenușii, triști și ei fiindcă mor frunzele și florile.
În acele momente numai magazinul Neer.ro înfrumusețează și îndulcește viața prin decorațiuni interior .
Dar cu sticker care imită pisicile pline de viață surprinse în mișcare totul se schimbă.
În casă este mai multă căldură și lumină și simți că nu ești singur alături de grupul pisicilor jucăușe.

Iubim animalele și nu putem trăi fără ele, fiindcă ne iubesc necondiționat și ne sunt loiale.
Tocmai de aceea din același magazin cumpăr fără să stau pe gânduri produse animale de casă : vase ceramice în care le servesc felurile de mâncare favorite, perne cu aspect ispitiror pe care să se odihnească, accesorii cu care le pot improviza un loc de joacă sau de odihnă.
Magazinul prezentat mai sus ne încurajează să împărțim spațiul cu animale bânde și dragi care cerșesc un strop de iubire și atenția noastră și ne răsplătesc prin drăgălășenia lor.
O pisică umple casa, când toarce în nopțile lungi de iarnă și se joacă.
Dar de noua colecție de toamnă cu haine pufoase și călduroase în culori solare ce spuneți?
Un pulover de toamnă larg, din material călduros, dar fin, de lungime medie înlocuiește jacheta sau pardesiul, fiind mult mai practic. 
Neer.ro ne învață să ne îmbrăcăm elegant cu bani puțini și să ne înfrumusețăm viața unii altora. Pe site-ul acestui magazin cu produse de calitate premium la prețuri oneste am descoperit multe idei de cadouri.
Dacă o geacă groasă poate costa 200-300 de lei puloverul elegant și lung costă 130 de lei, iar din banii rămași se pot cumpăra decorațiuni ispititoare pentru casă sau ceva pentru animalul drăgălaș care ne face zilele mai frumoase.




luni, 2 septembrie 2019

Concurență loială înseamnă respect pentru client


Primul studiu de caz:
Am avut de scris o lucrare despre copiii cu  Sindrom Dawn și integrarea acestora în învățământul preșcolar și în timp ce lucrarea avansa empatizam mai mult cu părinții micuților atipici cu nevoi sporite de îngrijire și afecțiune.
Și un copil sănătos se crește greu, dar să îți pui întrebări toată viața, cum se va descurca el, după ce tu nu vei mai fi pe acest pământ?
Să încerci să îl integrezi și să vezi cum în parc sau pe stradă copiii fug de el, persoane lipsite de educație se holbează la micuț, unele nesfiindu-se să îl arate cu degetul!!!
Atunci am scris e-mailuri sau am completat formulare online adresând cereri de înscriere a unui copil cu S.D. la 10 grădinițe particulare și la 10 grădinițe de stat din București. Da, am jucat rolul de părinte al unui astfel de copil, să văd câte unități de învățământ sunt pregătite să răspundă nevoilor unui copil cu probleme.
Consider că învățământul trebuie să ofere soluții tuturor părinților, mai ales celor care sunt dispuși să investească în educația copiilor lor.
Mulți reprezentanți ai grădinițelor nu mi-au răspuns nici după 6 luni de la trimiterea cererii. Pur și simplu m-au ignorat, deși nu știau că joc un rol și au înțeles că sunt un părinte disperat, care caută un loc pentru copilul său bolnav la o grădiniță.
Am fost surprinsă plăcut, când după un termen rezonabil am primit un răspuns pe care l-am considerat floarea aceea care aduce primăvara în societatea românească de la Grădiniță Puiuțul Pufos, din sectorul 3, București. Vă reproduc răspunsul managerului pentru a evalua împreună loialitatea serviciilor oferite de această unitate de învățământ:
„Stimată doamnă,
Unitatea noastră așteaptă cu bucurie orice puiuț pufos pe care să îl formeze conform programei școlare aflate în vigoare și căreia să îi ofere tot ceea ce are nevoie pentru deplina sa dezvoltare: fizică, psihică, emoțională și cognitivă, așa că vă așteptăm la înscriere. Pentru noi, toți puiuții pufoși au șanse egale.
Cu respect,
Managerul Grădiniței Puiuț Pufos, București, sectorul 3.”
Sigur, înțeleg că se lucrează foarte greu cu astfel de copii și un refuz înseamnă discriminare, care s-ar solda cu penalizarea, dar am lăsat și numărul de telefon atât în formularul online, cât și în e-mailurile scrise. Ignorarea unei cereri a părintelui care are nevoie de susținere în astfel de cazuri doare mai mult decât un refuz motivat, formulat în termeni decenți.
Lucrez în învățământ și știu ce înseamnă prezența unui astfel de copil în clasă și tocmai de aceea mi se pare corect să laud unitățile de învățământ care acordă șanse egale tuturor copiilor, mai ales că nu sunt vinovați că s-au născut bolnavi.
Știu cum cadrele diactice cu influență refuză elevii repetenți de la clasele lor (asta mi se pare și o dovadă de slăbiciune din partea managerului unității) sau copiii cu probleme grave de sănătate și de comportament și tocmai de aceea consider că ar trebui popularizați educatorii care se ocupă etic de toți elevii care le sunt încredințați.
Al doilea studiu de caz:
Domnișoara învățătoare Dragomir Elena Denisa, de la Colegiul Ferdinand I Măneciu, a trimis în clasa a V-a un elev autist format de domnia sa, care are un comportament adecvat, știe să scrie și să citească.
Multă răbdare a avut cu acest elev domnișoara învățătoare, dar a obținut roade care nu se depreciază niciodată. Acest copil a fost salvat datorită dumneaei și poate să își exprime gândurile și sentimentele, fiindcă a insistat, până a obținut victoria.
Sunt sigură că a stat și în pauze cu el să recupereze și că nu poate fi plătită pentru actul său didactic plin de generozitate și curaj.
Niciun criteriu nu ne permite să stopăm serviciile furnizate unui om care are nevoie de ele si plătește pentru ele, fiindcă și serviciile oferite de stat sunt susținute de contribuțiile tuturor cetățenilor.
Iată de ce Grădinița „Puiuț Pufos” și Colegiul Ferdinand I din Măneciu Prahova mi se par două unități de învățământ loiale celor care au nevoie de educație și de socializare.
Unitățile loiale beneficiarilor serviciilor lor reușesc acest lucru măreț datorită resursei umane care nu rămâne indiferentă la dramele părinților și ale copiilor atipici.


vineri, 9 august 2019

Balada durerii


Otrăvit suflet de tată,
Cu inima-n lăcrimată,
Cu viața-ndurerată.
Ochii spre cer și-i-ndrepta
Fața și-o acoperea
În genunchi se prăvălea
Când durerea își urla
Apa se cutremura,
Iarba cu rouă plângea,
Zarea toată se-nroșea…
Vântul din crengi îmi cânta.
Domnul pe Domnul ruga:
„Doamne și tu ai fost tată
Cu inima-ndoliată
Și-ai văzut pe fiul tău
Omorât în chinul greu,
Înțelege-mă pe mine
Și fă, Doamne o minune,
Turcii pe loc să dispară
Să am liniște în țară
Feciorii mei să trăiască
Pe tine să te slăveasă!
Nu le lăsa sângele
Să stropească pietrele
Că sunt tineri și frumoși
Și de moarte cam fricoși.
S-aibă turcii-nțelepciune
Să mă omoare pe mine
Că-s părinte și mi-i greu
Să rămân la urmă eu
Și să-i văd murind pe rând
Să văd praful înroșind
S-aud capete căzând,
Cap și trup căzând mereu
Ca pământul când e greu
Peste chipul mult dorit
Ce-i de groapă înghițit.
De mi-i dat să beau în lume
Ăst pahar cu-amărăciune,
Doamne, să mi-i văd în cer
Prea multe de nu îți cer
C-am murit pentru credință
Și avem făgăduință
Că vom avea-n ceruri sus
O viață fără apus!

luni, 5 august 2019

REVOLTĂ



Urâți îmi sunt oamenii care nu își văd bârna din ochii lor și mânjesc totul în jur cu noroiul infect scos din sufletele lor! Nu, nimănui nu i s-a dat la naștere mlaștină în loc de suflet, dar fiecare aduce în sufletul său, ceea ce îl atrage mai mult și mai mult...
Vor unii să-i otrăvească pe cei din jur, păi aglomerează în propriile suflete tone de cianură.
Divinitatea ne-a lăsat împreună cu alți oameni pe pământ, nu ca să ne sfâșiem și să ne scoatem ochii unii altora, ci să ne ajutăm și să ne facem viața mai frumoasă!
Mă gândeam într-o zi la faptul că fiecare posedă un talent prin intermediul căruia poate răspândi multă fericire în jurul său, dacă își dorește acest lucru. Recent am cunoscut o doamnă care face niște costume populare de nota 10, alta face prăjituri atât de bune, încât te lingi pe degete. Am văzut mâini pricepute care fac ordine în case și la birouri și artiști care înfloresc pânza, hârtia sau încântă urechea cu frânturi din sufletele lor.
Dar am văzut și oameni care nu au făcut nimic notabil în viața lor, ci au provocat atâta rău și distrugere și în loc să aibă tăria să recunoască răul făcut continuă să denigreze și după ce au epuizat forma supremă a răului.
Un bărbat adevărat nu s-ar grăbi să spună:„Am crezut că erau prostituate”, din moment ce aleargă după prostituate și singura lui preocupare o reprezintă acestă categorie socială pe care o denigrează.
Poate că ar trebui să se pună lucrurile la punct la nivel social, iar cel care își rezolvă problemele de orice natură cu prostituatele, să fie considerat mai prostituat decât prostituatele!
Un bărbat care nu este capabil să cucerească o femei decent și își ia totul cu forța sau alege să plătească pentru asta nu valorează nici cât o ceapă degerată.
Un bărbat? Să ai atâta forță și in loc să aperi pe cei care au nevoie, să înfricoșezi niște copile nevinovate înseamnă să te afli pe cea mai josnică treaptă a existenței umane!!!
Până și masculii păsărilor le dăruiesc hrană și paie sau crengi partenerelor lor și le fac curte dansând în jurul lor și etalându-și penajul.
Se poate numi bărbat cel care dă cu pumnul să își satisfacă instinctele???


sâmbătă, 3 august 2019

Fie ca durerea să ne unească și să ne facă mulțumiți de ceea ce avem!


Doamne, de ce ne-am fost dat să fim contemporani cu Râmaru sau cu acest criminal în serie? Doamne, ce mângâiere le dai Tu, părinților care au adus pe lume din dragostea lor fete frumoase pe care le batjocoresc și le transformă în sclave neoamenii?
Valuri de durere curg acum în întreaga țară pentru fata care a cerut ajutorul și a fost tratată ca o infractoare, pentru părinții care așteaptă un răspuns și primesc în schimb oase, cenușă și detalii privind modul în care cineva a schinjuit fără milă copilele lor nevinovate!
Cum poți să îți găsești plăcere violând și înfricoșând? Cine dă dreptul cuiva să terfelească onoarea, să calce în picioare inocența, frumusețea și viața unei persoane lipsite de apărare?
Mă doare sufletul și am plâns pentru aceste fete frumoase, curajoase și nevinovate.
Alexandra a fost mult mai bună decât mine. Nu mi s-a întâmplat niciodată să îmi facă o persoană nedreptăți atât de mari cum i-a făcut ei și să-l pot numi „domn” în absența lui.
Aș fi folosit toate apelativele depreciative posibile, cu siguranță că aș fi spus:
-M-a violat un animal! Veniți să prindeți bruta, monstrul, bestia!
Nu aș fi putut să-l numesc domn. Sunt mândră că sunt contemporană cu acestă fată care vorbește frumos despre cel care a violat-o și i-a luat viața și care a schimbat fața României!
Și-a dat viața ca adevărul să iasă la lumină. A dorit să trăiască și a luptat pentru viața ei cu mijloacele pe care le-a avut la îndemână până în ultima clipă.
Da, suntem contemporani cu oameni de nimic care nu meritau să trăiască, dar sunt contemporană și cu fata aceasta frumoasă și deșteaptă care a putut să facă lumină cu propria sa viață într-un caz atât de încâlcit.
Alexandra, mi-aș fi dorit să am sufletul tău frumos, iertător, curajul tău ieșit din comun, dar nu aș fi făcut față situației în care te-ai aflat!
Doamne, ce esență de curaj și de demnitate a fost în sticluța ta mică, ediție de lux, în trupul tău perfect!
Luiza, ce mare nedreptate ți-au făcut anchetatorii și mi-e teamă să aud detalii despre cum te-au batjocorit!
Sunt contemporană cu voi, fetelor, și drama voastră m-a determinat să îmi prețuiesc viața și să nu mi se pară banal că toți cei dragi sunt bine și în viață!
Când ascult înregistrările și aflu ororile pe care le-ați îndurat, mi se pare așa că au murit toți oamenii din țara asta și că uneori tara rămâne în beznă...
Fetelor, sunt mândră de voi și sufletul meu este în genunchi în fața crucificării voastre!



joi, 4 iulie 2019

Durerile unui academician



Zi de vară, cu teii pe jumătate scuturați, cu țara sub ape sau pârjolită de soarele verii. Îl ascult fermecată. Vorbește ca din carte și mă gândesc ce șansă am să stăm la aceeași masă și mai ales să povestească atât de frumos.
Din când în când recită din Eminescu ca un actor talentat și ochii albaștri și blânzi i se umplu de lacrimi:
-Eram tânăr și m-a chemat tata. Copile, știi tu cât de dragă îi este viața omului? Nu are nimic mai scump pe lume, cu toate acestea, la bătrânețe, viața devine o haină atât de grea, încât omului i se urăște cu ea și ar da-o de bunăvoie. Este un mare secret cum la bătrânețe ne putem dezbrăca de haina vieții...
Reia cu ochii înecați de lacrimi:
-Băiatul meu cel mare era doctor. Lucra la un spital renumit, cu somități ale specializării pe care o alesese și mai ales nu accepta mită. Într-o zi, pe când mergea în vizită, la pacienții săi din saloane, un țigan s-a uitat lung la pantofii lui și i-a zis:„Ce pantofi scâlciați aveți, domnule doctor! Cum ies de-aici, cum am să vă cumpăr o pereche de pantofi:” Fiul meu s-a înfuriat și i-a zis:„Îmi vine să te dau afară acum, țigane!” Apoi a plecat departe de țară.
Îl ascult și eu percep intervenția țiganului ca fiind o formă de recunoștință. Pentru că doctorul l-a îngrijit, i-a vorbit frumos, a fost gata să îi cumpere perechea de pantofi de care avea nevoie...
Când cineva ne alină durerile sau ne face bine persoanele dragi din viața noastră suntem gata să sărutăm și locul pe unde calcă...
-Ei, vedeți dumneavoastră, eram bărbat în toată firea și îmi scoteam băieții în oraș. Acum sunt un bătrân, care abia mai iese din casă. A plecat fiul cel mare și a lăsat un gol atât de mare în sufletele noastre, încât soția mea s-a îmbolnăvit, iar când cel mic a avut cununia, m-am dus singur, fiindcă ea zăcea în pat. Să pleci din țara ta???Din locul în care sunt îngopați bunicii tăi și vor fi îngopați și părinții este...nu pot să descriu în cuvinte și nu pot să îl iert pentru asta!!!

duminică, 23 iunie 2019

Drajna sub ape



Poveste de viață

Un om doarme pe patul său jos și confortabil, mulțumit că are o căsuță și în ea tot ce are nevoie: un televizor, o antena, un frigider, un aragaz. Din când în când aude răpăielile de afară și se gândește între două reprize de somn și una de semiluciditate, cât de rău este de cei care nu au o casă a lor. Să dormi prin parcuri! Viață este asta?
Să te ascunzi în canale de gerul iernii. Păi, el, aici are râul aproape, iar apa îi aduce piatră si lemne. Cu balastru, cu pietriș, mai faci o aleea, mai ridici un garaj...A adormit din nou și a visat, noaptea aceea în care fiind de pază pe șantier și lăsat singur, au intrat hoții peste el, l-au legat bine si au furat ce au dorit ei. A crezut că îl vor omorî.
Dar de ce? Și-a promis să uite totul! De afară se aud pârăituri urâte de parcă munții s-ar fărâma și resturile lor ar fi aruncate la zeci de kilometri. Nu este front în curtea lui. Să iasă, să vadă ce se întâmplă? Nu mai are timp să stea pe gânduri, fiindcă ușa este smulsă din țâțâni și apa năvălește cu putere. Cum stă buimac pe pat înghite apa mâloasă și inima îi îngheață de groază. A intrat apa în casa lui și toate sunt în priză. Dacă moare electrocutat? Unde să se ducă? Să mai iasă pe usă? Nici vorbă! Apa năvălește cu putere și l-ar ucide pe loc. I-a rămas geamul din spate și trebuie să se miște repede de tooot, dacă dorește să își salveze viața. Afară toarnă cu găleata. E dezbrăcat și i se face frig și tremură de frica a ceea ce putea să i se întâmple, dacă nu se trezea. În zori, l-ar fi găsit ai lui inecat in casă, umflat și electrocutat și l-ar fi plâns și s-ar fi speriat îngrozitor. Iese pe geam, dă din mâni cu putere și se cațără pe cotețul găinilor.
În timp ce a ajuns pe acoperiș și își aude găinile cârâind si le vede plutind sub ochii lui înecate, începe să îi fie frig și să se teamă de apa care crește și crește și crește. 
„Doamne, te rog, oprește ploaia si salvează-mă! Iartă-mă că te-am injurat adeseori, am greșit, dar fie-ți milă de mine și nu mă da apei!”
În noapte, târziu, urlă după ajutor la casa de alături. Cine sunt vecinii lui? Bunica bolnavă și bătrână, imobilizată la pat, o mătușă, puțin mai în fire și doi oameni care au grijă de bunica. Ce ajutor să aștepte de la ei? Dar decât să se înece și să moară de frig, nu mai bine luptă pentru viața lui?
Începe să sune, fiindcă a reușit să își ia telefonul. Părinții nu-l aud, pompierii îi spun că sunt pe drum, dar nu pot să înainteze, fiindcă șoseaua este blocată, unchiul de la Târgu Mureș îi promite că va suna și el la pompieri. Salvarea vine atât de greu. Începe din nou să strige cu disperare în noapte:
-Mătușă, salvează-mă! Nu mă lăsa să mor!
În sfârșit la casa mare și solidă s-a deschis o fereastră.
-Nu pot să vin la tine, dar să nu te miști de acolo! Ține-te bine de cotețul acela și ai grijă să nu cazi în apă!
Povestea a doua
Abia acum a văzut mătușa că și la ei apa ajunge până la fereastră. Au mare noroc cu casa înaltă, dar trebuie să se gândească exact ce va face în cazul în care...
Pe cei doi care au grijă de mama îi va urca în pod. Sunt slabi și se pot cățăra repede și așa vor trăi câteva ore în plus. Dar pe bolnava imobilizată la pat, unde să o ducă?
Casa ei se află lângă cea a nepotului. O mai fi oare în picioare? Cât o fi ceasul? Între timp se sperie și cei care au grijă de bătrână și sunt gata să plângă și să țipe, dar ea le face semn discret, să nu sperie bolnava.
Începe să se lumineze. Pe drum se aud două mașini. Mihai și Gruia, doi săteni curajoși înoată prin tot nămolul, fiindcă apa s-a retras și îi întreabă, dacă au nevoie de ceva. Le-au adus pâine și apă, le-au tras cu mașina un buștean care ocupa toată curtea devenită prund.
Ora cinci și încălțată cu cizme din cauciuc primărița noastră (nu îmi plac formulările de tipul:„Doamna primar”) cutreieră satul de la un capăt la altul, încurajează oamenii, sună la pompieri. Parcă ar fi un bărbat adevărat. Poartă o ie cu trandafiri bleumarin căreia îi face cinste.
Povestea a treia

Au venit cu mașina nouă la casa părintească și acum este îngropată în nămol, are parbrizul spart, dar ei sunt cei mai liniștiți oameni din lume: „Ce dacă nu avem asigurare și vom pleca de aici cu autobuzul! Important este că toată lumea de aici a scăpat cu viață!”
Povestea a patra
-Vezi, câinele nostru este înecat în curte, îmi spune o fetiță frumoasă, cu ochi verzi și mișcări agere de veveriță!
Tocmai aflasem că la ora trei dimineața mama ei a sărit și l-a salvat în ultimul moment din lanț.
-Adică a murit?
-Nu a murit. Doarme în curte înecat.
Povestea a cincea
Este a tuturor oamenilor de bine care au venit să ajute.
Am văzut pompieri transpirând și umplându-și uniformele de noroi, numai să ajute oamenii!







miercuri, 5 iunie 2019

Tricolorul și rugăciunile din piețele publice ne-au ajutat să învingem!




Zăpadă roșie! Pentru prima dată gustul omătului este sărat și culoarea lui, culoarea sângelui. Crăciun îndoliat! Cine s-ar mai bucura, când ei, eroii noștri bravi stau încremeniți pentru vecie în piața publică? Unora le-au înghețat lacrimile speranței sau ale durerii pe obraz.
Îi privesc și îmi urlă sufletul. Cu iubirea mea, le-aș împrumuta suflare de viață, dar nu am puteri demiurgice. Mamele și-au adus copiii în brațe, iar gloanțele suieră amenințător deasupra gânguritului mugurilor de viață.
Începe să bată un vânt tăios, dar stăm zile și nopți în piața publică, să nu pierdem ceea ce am cucerit cu sângele lor sfânt.
Se trage haotic, ce intră cu tancuri în mulțime, de parcă l-am supărat pe Dumnezeu și nu-și va mai întoarce fața către noi niciodată.
Ne este frică! Poate că nu atât de tare pentru viețile noastre, cât să nu rămânem poveri în cărucioare pentru cei de-acasă și să nu mai putem scăpa în veci de închisoarea spirituală la care eram condamnați pe viață.
Se împarte ceai cald și pâine. Dăm băutura și hrana din mână în mână, fără să ne pese, în cazul în care nu ne-ar rămâne și nouă. Ce îndoliate ne sunt sufletele!
Cum poți fi altfel, când se ucide român pe român, frate pe frate?
Știri confuze ne fac să ne tremure inimile, să ne înghețe mugurii speranței și atunci, cineva ne propune să ne prindem de mână, să ne așezăm în genunchi și să ne rugăm împreună.
Să implorăm mila cerului și să cadă valuri de libertate și de izbăvire asupra noastră.
Ne sincronizăm rapid și simțim energia aceea fierbinte a milioanelor de oameni care simt la fel.
„Tatăl nostru care ești în cer/Sfințească-se numele Tău!”
Degeaba vă relatez în cuvinte, dacă nu ați fost acolo să simțiți cum glasul acela unic, al celor care aveau frați și surori morți pe pavaj sau răniți grav în spitale se prindea de Dumnezeu și Îl implora să ne ierte.
După ce am spus:„Amin!”, ne-am mai liniștit sufletele. A urmat răspunsul la rugăciune.
Veneau soldații cu armele pregătite, când un puști curajos a luat tricolorul îngăurit de gloanțe și i-a întâmpinat înfășurat în el. Din miile de piepturi a țâșnit acel „Deșteapta-te, române/Din somnul cel de moarte/În care te-adânciră/Barbarii de tirani!”
A început să ningă, iar soldații au coborât armele și ne-au îmbrățișat cu drag. Ne împăcam frate cu frate, iar cerul ne arunca petale de trandafir să ne netezească drumul către libertate.
Numai morții își așteptau cuminți florile, sicriele, lumânările, dar plecau și ei liniștiți în mormând fiindcă noi ne împăcaserăm!
Doamne, cât măcel a fost! Nu pot uita clipele acelea sfinte și modul în care rugăciunea și tricolorul au înclinat balanța victoriei împotriva noastră!
De ce se ucid oare frații care au supt sânul aceleași mame și au rupt aceeași bucată de pâine?