Propuneri colaborare

Propunerile de colaborare le puteți trimite pe adresa de e-mail:
elenalarisastan@yahoo.com.

joi, 4 iulie 2019

Durerile unui academician



Zi de vară, cu teii pe jumătate scuturați, cu țara sub ape sau pârjolită de soarele verii. Îl ascult fermecată. Vorbește ca din carte și mă gândesc ce șansă am să stăm la aceeași masă și mai ales să povestească atât de frumos.
Din când în când recită din Eminescu ca un actor talentat și ochii albaștri și blânzi i se umplu de lacrimi:
-Eram tânăr și m-a chemat tata. Copile, știi tu cât de dragă îi este viața omului? Nu are nimic mai scump pe lume, cu toate acestea, la bătrânețe, viața devine o haină atât de grea, încât omului i se urăște cu ea și ar da-o de bunăvoie. Este un mare secret cum la bătrânețe ne putem dezbrăca de haina vieții...
Reia cu ochii înecați de lacrimi:
-Băiatul meu cel mare era doctor. Lucra la un spital renumit, cu somități ale specializării pe care o alesese și mai ales nu accepta mită. Într-o zi, pe când mergea în vizită, la pacienții săi din saloane, un țigan s-a uitat lung la pantofii lui și i-a zis:„Ce pantofi scâlciați aveți, domnule doctor! Cum ies de-aici, cum am să vă cumpăr o pereche de pantofi:” Fiul meu s-a înfuriat și i-a zis:„Îmi vine să te dau afară acum, țigane!” Apoi a plecat departe de țară.
Îl ascult și eu percep intervenția țiganului ca fiind o formă de recunoștință. Pentru că doctorul l-a îngrijit, i-a vorbit frumos, a fost gata să îi cumpere perechea de pantofi de care avea nevoie...
Când cineva ne alină durerile sau ne face bine persoanele dragi din viața noastră suntem gata să sărutăm și locul pe unde calcă...
-Ei, vedeți dumneavoastră, eram bărbat în toată firea și îmi scoteam băieții în oraș. Acum sunt un bătrân, care abia mai iese din casă. A plecat fiul cel mare și a lăsat un gol atât de mare în sufletele noastre, încât soția mea s-a îmbolnăvit, iar când cel mic a avut cununia, m-am dus singur, fiindcă ea zăcea în pat. Să pleci din țara ta???Din locul în care sunt îngopați bunicii tăi și vor fi îngopați și părinții este...nu pot să descriu în cuvinte și nu pot să îl iert pentru asta!!!

duminică, 23 iunie 2019

Drajna sub ape



Poveste de viață

Un om doarme pe patul său jos și confortabil, mulțumit că are o căsuță și în ea tot ce are nevoie: un televizor, o antena, un frigider, un aragaz. Din când în când aude răpăielile de afară și se gândește între două reprize de somn și una de semiluciditate, cât de rău este de cei care nu au o casă a lor. Să dormi prin parcuri! Viață este asta?
Să te ascunzi în canale de gerul iernii. Păi, el, aici are râul aproape, iar apa îi aduce piatră si lemne. Cu balastru, cu pietriș, mai faci o aleea, mai ridici un garaj...A adormit din nou și a visat, noaptea aceea în care fiind de pază pe șantier și lăsat singur, au intrat hoții peste el, l-au legat bine si au furat ce au dorit ei. A crezut că îl vor omorî.
Dar de ce? Și-a promis să uite totul! De afară se aud pârăituri urâte de parcă munții s-ar fărâma și resturile lor ar fi aruncate la zeci de kilometri. Nu este front în curtea lui. Să iasă, să vadă ce se întâmplă? Nu mai are timp să stea pe gânduri, fiindcă ușa este smulsă din țâțâni și apa năvălește cu putere. Cum stă buimac pe pat înghite apa mâloasă și inima îi îngheață de groază. A intrat apa în casa lui și toate sunt în priză. Dacă moare electrocutat? Unde să se ducă? Să mai iasă pe usă? Nici vorbă! Apa năvălește cu putere și l-ar ucide pe loc. I-a rămas geamul din spate și trebuie să se miște repede de tooot, dacă dorește să își salveze viața. Afară toarnă cu găleata. E dezbrăcat și i se face frig și tremură de frica a ceea ce putea să i se întâmple, dacă nu se trezea. În zori, l-ar fi găsit ai lui inecat in casă, umflat și electrocutat și l-ar fi plâns și s-ar fi speriat îngrozitor. Iese pe geam, dă din mâni cu putere și se cațără pe cotețul găinilor.
În timp ce a ajuns pe acoperiș și își aude găinile cârâind si le vede plutind sub ochii lui înecate, începe să îi fie frig și să se teamă de apa care crește și crește și crește. 
„Doamne, te rog, oprește ploaia si salvează-mă! Iartă-mă că te-am injurat adeseori, am greșit, dar fie-ți milă de mine și nu mă da apei!”
În noapte, târziu, urlă după ajutor la casa de alături. Cine sunt vecinii lui? Bunica bolnavă și bătrână, imobilizată la pat, o mătușă, puțin mai în fire și doi oameni care au grijă de bunica. Ce ajutor să aștepte de la ei? Dar decât să se înece și să moară de frig, nu mai bine luptă pentru viața lui?
Începe să sune, fiindcă a reușit să își ia telefonul. Părinții nu-l aud, pompierii îi spun că sunt pe drum, dar nu pot să înainteze, fiindcă șoseaua este blocată, unchiul de la Târgu Mureș îi promite că va suna și el la pompieri. Salvarea vine atât de greu. Începe din nou să strige cu disperare în noapte:
-Mătușă, salvează-mă! Nu mă lăsa să mor!
În sfârșit la casa mare și solidă s-a deschis o fereastră.
-Nu pot să vin la tine, dar să nu te miști de acolo! Ține-te bine de cotețul acela și ai grijă să nu cazi în apă!
Povestea a doua
Abia acum a văzut mătușa că și la ei apa ajunge până la fereastră. Au mare noroc cu casa înaltă, dar trebuie să se gândească exact ce va face în cazul în care...
Pe cei doi care au grijă de mama îi va urca în pod. Sunt slabi și se pot cățăra repede și așa vor trăi câteva ore în plus. Dar pe bolnava imobilizată la pat, unde să o ducă?
Casa ei se află lângă cea a nepotului. O mai fi oare în picioare? Cât o fi ceasul? Între timp se sperie și cei care au grijă de bătrână și sunt gata să plângă și să țipe, dar ea le face semn discret, să nu sperie bolnava.
Începe să se lumineze. Pe drum se aud două mașini. Mihai și Gruia, doi săteni curajoși înoată prin tot nămolul, fiindcă apa s-a retras și îi întreabă, dacă au nevoie de ceva. Le-au adus pâine și apă, le-au tras cu mașina un buștean care ocupa toată curtea devenită prund.
Ora cinci și încălțată cu cizme din cauciuc primărița noastră (nu îmi plac formulările de tipul:„Doamna primar”) cutreieră satul de la un capăt la altul, încurajează oamenii, sună la pompieri. Parcă ar fi un bărbat adevărat. Poartă o ie cu trandafiri bleumarin căreia îi face cinste.
Povestea a treia

Au venit cu mașina nouă la casa părintească și acum este îngropată în nămol, are parbrizul spart, dar ei sunt cei mai liniștiți oameni din lume: „Ce dacă nu avem asigurare și vom pleca de aici cu autobuzul! Important este că toată lumea de aici a scăpat cu viață!”
Povestea a patra
-Vezi, câinele nostru este înecat în curte, îmi spune o fetiță frumoasă, cu ochi verzi și mișcări agere de veveriță!
Tocmai aflasem că la ora trei dimineața mama ei a sărit și l-a salvat în ultimul moment din lanț.
-Adică a murit?
-Nu a murit. Doarme în curte înecat.
Povestea a cincea
Este a tuturor oamenilor de bine care au venit să ajute.
Am văzut pompieri transpirând și umplându-și uniformele de noroi, numai să ajute oamenii!







miercuri, 5 iunie 2019

Tricolorul și rugăciunile din piețele publice ne-au ajutat să învingem!




Zăpadă roșie! Pentru prima dată gustul omătului este sărat și culoarea lui, culoarea sângelui. Crăciun îndoliat! Cine s-ar mai bucura, când ei, eroii noștri bravi stau încremeniți pentru vecie în piața publică? Unora le-au înghețat lacrimile speranței sau ale durerii pe obraz.
Îi privesc și îmi urlă sufletul. Cu iubirea mea, le-aș împrumuta suflare de viață, dar nu am puteri demiurgice. Mamele și-au adus copiii în brațe, iar gloanțele suieră amenințător deasupra gânguritului mugurilor de viață.
Începe să bată un vânt tăios, dar stăm zile și nopți în piața publică, să nu pierdem ceea ce am cucerit cu sângele lor sfânt.
Se trage haotic, ce intră cu tancuri în mulțime, de parcă l-am supărat pe Dumnezeu și nu-și va mai întoarce fața către noi niciodată.
Ne este frică! Poate că nu atât de tare pentru viețile noastre, cât să nu rămânem poveri în cărucioare pentru cei de-acasă și să nu mai putem scăpa în veci de închisoarea spirituală la care eram condamnați pe viață.
Se împarte ceai cald și pâine. Dăm băutura și hrana din mână în mână, fără să ne pese, în cazul în care nu ne-ar rămâne și nouă. Ce îndoliate ne sunt sufletele!
Cum poți fi altfel, când se ucide român pe român, frate pe frate?
Știri confuze ne fac să ne tremure inimile, să ne înghețe mugurii speranței și atunci, cineva ne propune să ne prindem de mână, să ne așezăm în genunchi și să ne rugăm împreună.
Să implorăm mila cerului și să cadă valuri de libertate și de izbăvire asupra noastră.
Ne sincronizăm rapid și simțim energia aceea fierbinte a milioanelor de oameni care simt la fel.
„Tatăl nostru care ești în cer/Sfințească-se numele Tău!”
Degeaba vă relatez în cuvinte, dacă nu ați fost acolo să simțiți cum glasul acela unic, al celor care aveau frați și surori morți pe pavaj sau răniți grav în spitale se prindea de Dumnezeu și Îl implora să ne ierte.
După ce am spus:„Amin!”, ne-am mai liniștit sufletele. A urmat răspunsul la rugăciune.
Veneau soldații cu armele pregătite, când un puști curajos a luat tricolorul îngăurit de gloanțe și i-a întâmpinat înfășurat în el. Din miile de piepturi a țâșnit acel „Deșteapta-te, române/Din somnul cel de moarte/În care te-adânciră/Barbarii de tirani!”
A început să ningă, iar soldații au coborât armele și ne-au îmbrățișat cu drag. Ne împăcam frate cu frate, iar cerul ne arunca petale de trandafir să ne netezească drumul către libertate.
Numai morții își așteptau cuminți florile, sicriele, lumânările, dar plecau și ei liniștiți în mormând fiindcă noi ne împăcaserăm!
Doamne, cât măcel a fost! Nu pot uita clipele acelea sfinte și modul în care rugăciunea și tricolorul au înclinat balanța victoriei împotriva noastră!
De ce se ucid oare frații care au supt sânul aceleași mame și au rupt aceeași bucată de pâine?


sâmbătă, 11 mai 2019

Castelul de la Zătreni, un castel cu suflet



Eu, Iancu Zătreanu, sunt sufletul pribeag dintre zidurile acestui castel! Uneori simt că mă sufoc. Nu mai pot să respir ca atunci, când am pus castelul la masa de joc. Tânăr eram, roiau femeile de lume în jurul meu, paharele erau pline, aveam cei mai frumoși cai din Zătreni.
Doamne, în ce sat binecuvântat ai făcut să mă nasc și cum ți-am irosit eu darurile! Tocmai de aceea sunt blestemat să îmi petrec veșnicia între ziduri, iar când cade o cărămidă să mă doară ca și cum ar cădea o bucată de carne de pe mine!
De ce beam în seara aceea? Fiindcă Maria, fiica slujnicei de la castel, care mă iubea ca o nebună și ca o proastă, fiindcă trebuia să înțeleagă că îmi era imposibil să o iau de nevastă, mi-a dat vestea cea tulburătoare: urma să fiu tată și în curând nu mai putea să se ascundă și mă ruga în genunchi să o ajut. Cum să o ajut eu, cel care nu mă puteam ajuta pe mine?
Mi s-au întunecat pe loc gândurile și am blestemat castelul pe care îl primisem moștenire! Mi-am imaginat că mă pot juca așa cu el și cu cei din jurul meu: pun castelul pe masă, îl iau de pe masă, îl joc la cărți, să vadă lumea cât de mult am ridicat miza, apoi îmi iau jucăria și plec triumfător, cum mă jucasem cu fata aceea cu cosițe negre și fața albă. Am tras-o de cosițe în patul meu și trandafirul fecioriei a rămas pe cearceaful fin și alb din damasc. Era gingașa, frumoasă și nevinovată, iar eu am i-am rupt floarea de crin să o calc cu tocurile cizmelor fine din piele.
O iubeam după ce mă întorceam de la fiicele de boieri care mă amăgeau și ea simțea parfumul lor. I se umbreau si înnorau ochii de durere, dar mă iubea și mi se dăruia fără rezerve.
O puneam să brodeze batiste cu inițialele fetelor cărora le făceam curte, spunându-i:
-Maria, draga mea, vei rămâne amanta mea și după ce mă voi însura cu o fată frumoasă, elegantă și fină de boier! Tu, mă vei spăla pe picioare și îmi vei aduce cafeaua, iar eu își voi pune mâna pe sâni, își voi ridica rochia și...
Îmi plăcea să o aud suspinând de gelozie lângă mine. O tranformasem într-o slugă a iubirii.
În seara aceea fatidică, mi-am scos singur calul cel negru din grajd și mă pregăteam să plec, când am auzit urlând o voce deznădăjduită de femeie:
-De ce? De ce te-ai aruncat în valurile Oltețului, Maria?
M-am îmbătat imaginându-mi, cum o scot pe Măriuța mea din Olteț cu apa curgând din cămașa albă și fină, cu sânii plesnind sub pânza subțire și transparentă, țesută în casă, cu coșițele negre atârnând până în pământ și cu trupul încremenit. Ea, fata care îmi dăruiese raiul era acum moartă, o omorâsem batjocorindu-i iubirea.
Mi-era castelul ca o rană sângerândă și am început să îl blestem și l-am pus pe masă și l-am pierdut. Copilul nenăscut și fata care mă iubea fuseseră înghițiți de Olteț si dați înapoi satului morți, iar eu rămăsesem fără castel.
-Nu pot trăi și nu pot muri în altă parte, am spus ridicând pumnii spre cer! Dacă îți este milă de mine cel puțin cât o boabă de mac, lasă-mi sufletul între zidurile acestui castel, am spus!
Atunci am plâns pentru prima dată în viața mea.Noroc cu ploaia care nu lăsa să mi se vadă lacrimile reci, în timp ce călăream ca un fulger către castel.
Am pătruns în sala de vânătoare, am luat arma și am tras cu sete, apoi m-am târât în ascunzătoarea dintre ziduri sa rămân acolo. O săptămână m-am chinuit, dar nu am strigat. Îmi era sete și mi se uscaseră buzele și ultima fărâmă de viață din mine nu dorea să se risipească.
Într-o seară, a venit Maria la mine, mi-a adus un pahar cu apă rece și m-a sărutat pe buzele arse:
-Te-am iertat și încă te iubesc, să știi! Nu trebuia să te consideri vinovat. Am fost o lașă, mi-a fost rușine să trăiesc cu rușinea asta. Ce ar fi zis satul? Dacă mă alungau cu pietre? Știi, dacă Oltețul nu m-ar fi chemat la el ca o izbăvire, probabil aș fi fost sluga ta până la moarte și nu ți-aș fi refuzat  nimic. Da, ți-aș fi spălat cu dragoste picioarele și și-aș fi adus cafeaua, fiindcă eu sunt de jos, iar tu de sus și alfel drumurile noastre nu s-ar fi întâlnit.
Atunci am început să strig de s-a cutremurat pământul:
-Mariaaa! Mariaaa! Doamne, ce înger am pierdut!
S-au adunat oamenii din sat la castel și au auzit zidurile urlând în noapte. În zadar au căutat cu torțe și felinare intrarea secretă fiindcă se făcea din pivniță, printr-un butoi urias din piatră.
Nimeni nu a mai avut curaj să locuiască la castel din seara aceea și a rămas pustiu o vreme. Eu am murit și n-am murit. Sufletul mi-a rămas între ziduri să o văd pe mama Mariei plângând și îmbrățișând locurile în care Maria mă aștepta pe mine și o aștepta pe ea, umplea castelul cu prezența ei. Ea nu blestema niciodată și am înțeles atunci ce suflete de boieri au oamenii simpli din Zătreni.
Eu am rămas captiv între ziduri, suflet pribeag care a risipit toate darurile de preț și am văzut pe rând castelul meu o ruină, apoi transformat în han și în hotel.
Suflet fără pereche o aștept pe Maria de o veșnicie, dar îngerii nu o lasă să plece din cer fiindcă este prea bună, prea frumoasă și nevinovată. Vinovat sunt eu și nu-mi ajunge o veșnicie să ispășesc...
Când văd o fată care îi seamănă, sufletul meu o învăluiește într-o atmosferă de duioșie, iar ea se uită în toate părțile, dar nu vede nimic:
-Castelul acesta are suflet, dragul meu, îi spune ea iubitului! I-am simțit răsuflarea, m-a luat în brațe.
Și în timp ce ea povestește cu însuflețire, eu privesc trist cum străinul acela mi-o ia pe Maria, fiindcă în fiecare femeie frumoasă, iubitoare și bună o văd pe ea.
Mariaaa! Zătreni! Un suflet captiv într-un castel fără pereche. Plaiuri de vis pentru oameni de vis și balsam pentru sufletele strivite de zidurile din mințile lor.
„De ce nu am putut eu să fiu fericit cu Maria și cu copiii noștri? Am vrut mai mult, mereu tot mai mult, am vrut torente de fericire fiindcă nu mi-au ajuns picăturile acelea dătătoare de viață!”
Vin acum cu telefoane și tablete și își fac poze și le pun pe rețelele de socializare și sper ca într-o zi, de acolo de sus, din lumea care știe tot, Maria să îmi vadă sufletul să se aplece și să mi-l culeagă cum culegea trandafirii perfecți pe care îi punea în vaza din camera mea...
Într-o zi au venit cu un detector de suflete rătăcite și aparatul s-a manifestat sonor în apropierea mea, dar nimeni nu l-a crezut.
Sunt milioane de suflete rătăcite între ziduri, iar cei care ar putea să le salveze, le ignoră...



duminică, 28 aprilie 2019

Iarnă turcească topită de ospitalitatea unor oameni cu suflet de aur

Când în seiful amintirilor de aur păstrezi o mulțime de scene  frumoase, reprezentative pentru umanul care indică originea noastră divină, e greu să alegi un punct de plecare. Cert este că Turcia mi-a intrat la suflet cu oamenii ei ospitalieri cu suflet de aur, cu ceaiul fierbinte si parfumat primit la fiecare popas să ne încălzim, cu o echipă inimoasă, care a avut grijă să nu ne lipsească nimic.
Să încep cu Lilia Burac, adevărată enciclopedie de cunoștințe geografice, economice și religioase, capabilă să ne racordeze la folclorul turc și să ne facă zilele fericite lasând amprenta sufletului ei bun asupra noastră a tuturor. Atentă cu toată lumea s-a comportat ca un părinte spiritual, iar cel mai mult m-au miscat două secvențe:
1. Doream să zbor cu balonul si nu aveam haine groase la mine, fiindcă în munți, la Cappadoccia ningea dezlănțuit, iar ea mi-a spus simplu:„Îți împrumut de la mine, să nu ratezi ocazia!”
2. Cu trei zile înainte de a pleca, a trecut pe la fiecare, ne-a servit cu rahat turcesc de cea mai bună calitate (cu aromă de trandafiri) și ne-a spus că așa se obișnuiește la ei, se servește ceva dulce să ne fie vorba dulce, apoi ne-a turnat colonie pe mâini să nu ne rămână degetele lipicioase. A fost o modalitate excepțională de a-și lua la revedere de la grup.
Acum știu sigur că datorită intervenție sale si a celuilalt ghid 

Murat Teğmen am putut lua micul dejun in ziua plecării la ora 1,30 dimineața și personalul hotelului implicat în servire poate nu a dormit mai mult de o oră-două.
Ce îmi mai amintesc? De șoferul Orhan trăgând cu zâmbetul pe buze de bagajele noastre grele și așezându-le, să încapă toate, de modul în care ne aștepta cât era necesar lângă mașină, de faptul că nu l-am auzit vreodată zicând o vorbă rea sau manifestându-și nemulțumirea.
Ni se deschideau uși datorită acestei echipe de aur și oamenii ne lăsau, fără să ne supravegheze cu mărfurile lor. Ba ne aducea și ceai fierbinte gratuit, mesele erau mereu pline, iar pe unde treceam ni se adresau cel puțin două-trei fraze în limba noastră: „A, Rumenia? Hagi, Popescu! Ce mai faci? Iți voi face un preț bun pentru tine.”
Aș fi vrut ca visul acesta al curtoaziei, al ospitalității să dureze mai mult, dar mă mulțumesc cu puțin pentru început. Cerul mi-a oferit ocazia să înțeleg, în ce mod cândva, turcii au cucerit lumea și pentru asta voi fi mereu recunoascătoare.
Lili ne-a învățat să negociem, ce sitagme să nu rostim tare în prezența turcilor în limba română, fiindcă au conotație vulgară în turcă, ce să cumparăm și ne-a făcut să îndrăgim țara.
Mă întreb, dacă aș reveni, dacă excursia ar avea același farmec fără acestă echipă inimoasă, de oameni generoși, care își fac meseria cu multă iubire și respect față de oameni.
Da, cineva a muncit mult și s-a sacrificat ca noi să avem o vacanță de vis și nu am mai avut timp să le transmit mulțumirile mele personale.
Lili, Murat și Orhan sunteți o echipă de aur pe care promit să nu o uit și sper să o mai pot vedea în aceeași formulă!

duminică, 14 aprilie 2019

Om negru cu sufletul alb



Ea avea fața albă ca zăpada și ochii verzi ca frunzele. Pletele ondulate și roșcate i se revărsau pe haina din vulpe polară. El, negru ca tăciunele, încălțat cu cizme de cauciuc, o plimba pe prințesă cu sania pe întinderile pustii.
Toți aveau împresia că el este un eunuc, nu simte și nu vede frumusețea fetei și nu ar putea vreodată să întindă mâna să o atingă. Adevărul este că o iubea prea mult, mult prea mult să îi facă vreun rău.
 Hainele îi erau boțite și murdare, findcă nu avea altele de schimb. Era rob din tată în fiu la moșia lor și o iubea fără speranță. Și-ar fi dat sufletul pentru ea.
-Mai repede, țigane, mai repede, să ajungem la cabana noastră, îi striga stăpâna cu trufie!
Pentru ea nu era decât un simplu țigan, sluga fără nume cu care te-ai obișnuit, dar de care puțin îți pasă.
El era cătrănit știind de ce iubește ea atât de mult cabana din munți. În timp ce domnița lui dragă se încălzea în brațele unui conte vecin, el era obligat să stea pe la grajd, să își facă de lucru pe-afară. Țiganul nu spunea nimănui secretul fetei, fiindcă o iubea.
Acum, când întoarse capul să își vadă idolul acoperit cu cerga mițoasă, a văzut-o cum își șterge lacrimile pe furiș.
-Uită-te înainte, țigane! Ce vrei? Mi-au intrat fulgii în ochi.
Fulgi albi, pufoși și reci în ochi triști și strălucitori ca iarba în roua dimineții.
Acum, îi vin toate în minte, când stă în ocnă cu lanțuri de mâini și de picioare, complet nevinovat. Este vinovat că a iubit și și-ar fi dat viața să o salveze pe ea, regina și stăpâna vieții lui.
Parcă se vede ridicându-se pe vârfuri și ascultând discuția dintre prințesă și contele profitor:
-Ascultă, fată de boier răsfățată, ai crezut că te voi lua de nevastă? Este datoria oricărui bărbat să încerce și să sucească mințile fetelor naive. Nu-mi pasă că ești însărcinată cu mine! De fapt cu cine te-a văzut lumea mereu? Ce, țiganul nu este și el om?
Apoi l-a văzut pe conte plecând. Ea dormea pe patul alb ca o păpușă frumoasă, dar lipsită de viață. A spart ușa, a luat-o în brațe și a dus-o în șatră.
-Salvați-o, salvați-o vă implor! Cred că i s-a pus otravă în vin.
Au rostit descântece până târziu, au făcut ritualuri în jurul focului și la baltă, iar după ce i-au turnat pe gât leacurile, a început încet-încet să își revină.
Nu a trecut nicio oră, când șatra a fost luată cu asalt. Soldați cu faclii au început sa taie corturile si să le pună foc, căruțele erau făcute una cu pâmântul, tot avutul nomazilor pierea văzând cu ochii.
Apoi a văzut fața desfigurată a boierului și mâinile celor din jur care i-au prins toporul:
-Mi-ai răpit și rușinat fata, țigane. Ți-am dat o bucată de pâine, iar tu ai râs de obrazul meu. Vei putrezi în ocnă!
Dragostea i-a ferecat buzele cu mii de lacăte. Nu a putut spune adevărul, doar a povestit că a venit cu fata în șatră fiindcă îi venise rău.
Nimeni nu l-a crezut și așa a ajuns la închisoare. Acum se uită la zăpada din jur și știe că și sângele lui va face o imensă pată roșie pe ea, fiindcă a fost condamnat la moarte. Ar putea să îi spună duhovnicului, în ultima secundă a vieții faptul că fiica de boier este însărcinată cu altcineva și el nu a făcut altceva, decât să o salveze.
Pe fereastra îngustă vede alb și negru în jur. Din când în când i se pare că vede printre stele doi ochi verzi, strălucitori din care cad broboane de rouă.
Îl vor executa public. Ea va fi probabil în mulțime și va da nepăsătoare din mână că moare țiganul. Poate chiar se va mândri că moare de dragul ei. Va fi mortul după care nu plânge nimeni și căruia nu i se va îngriji probabil nici mormântul...
Care moarte o fi mai dureroasă oare? Îl vor împușca, îl vor spânzura? Ce moarte îi vor rezerva ei unui nevinovat?
A adormit cu gândul la ea și la moarte, iar a doua zi a auzit pași hotărâși venind să-l ia. Execuție publică. Îi vor arunca oua crude și roșii în obraji.
Îl vor huidui și se vor bucura de nenorocirea lui.
Merge cu capul gol, fără fular, cu cizmele dezlipite prin zăpadă. Îi vine să arunce paltonul găurit, oricum nu mai contează dacă mai răcește. Eșafodul este pregătit. Ștreangul se clatină în vânt, este plin de gheață, iar el tresare cuprins de fiori, deși nu l-a simțit încă pe grumaz.
Înaintează așa cu pletele negre și dese în vânt, cu ochi de mură coaptă, cu fața măslinie și dinții albi ca zăpada. Este un țigan frumos-frumos , dacă ar fi îngrijit.
-Lume, lume, după cum bine știți, acest om a necinstit și răpit fata boierului și nu poate să rămână nepedepsit, dar conform tradiției noastre, întreb fecioarele, dorește vreuna să îl ia de soț să îl scape de la moarte?
 Vântul îi aruncă vorbele reci în ureche. Ce amăgire? De ce îi scot acestă posibilitate în față, când soarta lui este hotărâtă? Să îi lungească chinurile! Să semene speranță în inima lui și apoi să realizeze că a fost deșartă!
Atunci, din mulțime, s-a desprins fata cu ochii verzi și cu păr de foc. Avea un copilaș drăgălaș în brațe, dar nimeni nu a putut-o opri.
-Opriți totul! Îl vreau de soț pe Florin. Porunciți să îl grațieze!
 ”Doamne, i-a rostit numele! Pentru prima dată i-a spus pe nume. Îi fusese alături 15 ani și din Țigane nu l-a scos, a îngenuncheat în fața autorităților cerându- l de soț!”
 Boierului i s-a făcut rău, și a căzut ca fulgerat, iar după câteva luni de zăcere a murit.
Cei doi au trăit fericiți și niciodată, dar niciodată nu au vorbit despre cele mai dureroase scene din viața lor.
Ea, fata frumoasă de boier l-a numit „Omul negru cu suflet de aur”, iar el nu a făcut niciodată difereță între copilul contelui și copiii săi...

marți, 9 aprilie 2019

Să iei de la un mort este un mare păcat

De mică mă înduioșau poveștile dramatice ale omenirii. De pildă mi s-au umplut ochii de lacrimi, când bunica mi-a povestit că era secetă mare în țară și oamenii se descurcau cum puteau. Atunci a văzut ea un bătrân care își luase un corn  și abia aștepta să îl ducă la gură, când a apărut ca din senin un vlăjgan, i-a luat îmbucătura din gură și a fugit cu ea.
A rămes bietul bătrân uitându-se lung după cornul său...
Din păcate și în vremurile moderne sunt oameni care, în loc să se ducă la muncă, tâlhăresc la propriu și la figurat, de câte ori au posibilitatea să o facă!
Multe sunt lucrurile inumane pe care le consider păcate capitale și mi-aș dori ca oamenii care le comit să fie aspru pedepsiți. Iată care este lista acestora:
1. Jefuirea unui om care vine obosit de la muncă de către cel care nu a muncit o zi în viața lui și obișnuiește să doarmă toată ziua.
2. Atacarea unei persoane vulnerabile: a unui bătrân, a unei tinere, a unei femei însărcinate sau a unei persoane cu dizabilități. 
3. Jefuirea unui rănit sau a unui muribund. Am văzut imagini de acest fel la televizor și m-am îngrozit. El era lovit de o mașină pe stradă și a venit oportunistul, i-a căutat în geanta spunând că îi sună familia de pe mobil și dus a fost cu telefon cu tot...
4. Jefuirea unui mort, care a avut grija să își asigure un loc de veci, ca aparținătorii să nu intre la cheltuială. Cum îndrăznesc unii să ia de la morții??? E inuman să vinzi cavoul cumpărat cu renunțări și să decizi să îți arzi mortul din spirit de economie!
 Cum pot ei să mai doarmă noaptea știind că au vândut cavoul plătit de persoana aceea din viață să aibă asigurat un loc liniștit și comod de odihnă?
Este al doilea caz de acest fel și mă intrigă! Atat lipsă de omenie ar zdruncina și o stâncă. Să iei de la cel lipsit de viață și de apărare, să fii mai bogat cu ceea ce ai putut să iei de la cel care nu se poate revolta și nu-și poate cere drepturile!!!


duminică, 31 martie 2019

Cutiile cu surprize ale vieții












Mi-a plăcut enorm o ideea citită într-o broșură dedicată părinților copiilor cu Sindrom Down și simt nevoia să o dezvolt. În prefața acelei lucrări cineva spunea că nașterea unui copil normal este așteptată ca o excursie la Veneția și verdictul că acel copil s-a născut diferit sau bolnav echivalează cu o aterizare forțată în Olanda după cum aprecia gânditorul, în Africa după cum parafrazez eu...
Viața are mereu în cutia cu surprize lucruri care ne  solicită fizic, intelectual și sufletește.
În proiectele noastre visăm să ajungem în palate regale, dar ne trezim în bordeie săpate sub pământ și rămânem multă vreme împietriți în frustrare.
Nu putem merge toți în zone rezidențiale, fiindcă nu am avea loc. Cu siguranță că la împărțirea rolurilor sociale și a  vizelor de călătorie metaforic vorbind, decidentul suprem s-a gândit că nimeni nu poate acoperi mai bine decât cei aleși nevoia oamenilor din bordeie, la care suntem trimiși...
Și unii chiar nu ar rezista să vadă atâta suferință și atâtea lipsuri pe pământ, de aceea sunt cruțați. Oricum despicând firul în patru, ne amărâm mai rău, fiindcă trebuie să ne adaptăm situației și să acționăm.
Sigur că verdictul Sindromului Down lovește năprasnic în speranțele părinților, dar este posibil ca această să fie calea ca ei să devină mai buni și oportunitatea de a se dedica unei cauze nobile.
O excursie este o probă de inițiere, la fel toate încercările vieții la care suntem supuși.
În cazul în care destinația excursiei metaforice nu corespunde planurilor noastre, să ne gândim la cei care nu pleacă niciodată în excursii!
În orice colț de planetă ne-am trezi, putem înflori lumea!

miercuri, 20 martie 2019

Mobilier didactic prietenos, sursă a dragostei față de școală




Școala salvează un popor de la neștiință și manipulare, de aceea trebuie să cultivăm în sufletele curate și fertile ale copiilor dragostea față de învățătură. Nu suntem veșnici, tocmai de aceea este timpul să le transferăm întreaga  moștenire spirituală milenară a acestui popor.
Cum putem face asta? Primindu-i cu multă dragoste în școală și mai ales cu mobilier școlar care să le ofere libertatea de care au nevoie și confort, dar să fie și elegant, fiindcă în prezent, elevii nu mai acceptă orice. Ei își doresc scaune pe care pot sa le regleze, bănci foarte curate, vopsite in culori pastelate, să lumineze totul în jur. În magazinul de mobilier școlar Mobman.ro, managerii au la dispoziție mai multe posibilități de alegere pe care le pot combina în funcție de personalitatea elevilor. 
Sunt elevi care detestă comparațiile dintre ei și ceilalți colegi și care nu sunt dispuși să își împartă spațiul cu ceilalți. Setul individual fix corespunde 100% acestui profil și prezintă avantajul că elevii nu  mai sunt distrași în timpul orelor de șoaptele colegului, fiindcă fiecare  stă în banca lui.
Structura metalică vopsită în câmp electrostatic garantează păstrarea frumuseții acestui set și oferă elevului stabilitatea de care are nevoie în timpul activităților de predare-învățare.
Tălpile antiderapante au rol dual: protejeaza parchetul de deteriorare și nu se clatină în timp ce elevul scrie, desenează, se mișcă pe scaunul lui.
Șezutul și spătarul au forme și dimensiuni care asigură o poziție corectă a spatelui și confortul în timpul orelor de curs, aceste bănci fiind testate de către elevi înaintea începerii procesului de fabricație.
Vopsite in culori diferite, vesele alungă monotonia din sala de clasă și aduc multă lumină în timpul orelor și în sufletele elevilor.

Îmi amintesc băncile nostre cu scaunele joase, încât abia ajungeam să scriu. Din cauza lor stăteam defectuos în bancă și dacă nu se intervenea la timp, m-aș fi ales cu o cocoașă de toată frumusețea.
Ce grele erau! Parcă erau niște tancuri rusești. Simțeam pe pielea noastră cât de greu se manipulau, când măturam sala de clasă și le ridicam pe rând, să lăsăm curat și pe sub ele. Măturatul în sine, cu podeaua ușor stropită și ferestrele larg deschise nu era deloc  o activitate supărătoare, dar ridicatul băncilor ne obosea, cum obosește o zi de coasă într-o zi toridă pe un bărbat în vârstă...
În plus, în bancă era mereu o aglomerație de nedescris, fiindcă înghesuiam în dreptul nostru și ghiozdanul care abia intra în deschizătura mică și trusa sanitară, dar și mâncarea.
(Fotografie preluată de la următoarea sursă
Cu bănci școlare de la Mobman.ro elevii vin de drag la școală. 
Finisate perfect, cu scaune reglabile, prevăzute cu agățătoare pentru ghiozdan și cu blat pentru pupitru, ele dau senzația elevului că se află acasă. Ușoare si elegante sunt garantate 2 ani si sunt prevăzute cu sisteme care protejează pardoseala. Băncile individuale sunt ideale fiindcă elevii nu mai vorbesc între ei, ci sunt foarte atenți la lecții. În plus, fiecare se simte special, în centrul atenției și își va da silința să își păstreze banca încredințată în stare perfectă.
Răspunzând individual de banca sa, elevul nu va mai desena formule sau figuri geometrice și nu-și va mai face copiuțe scrise cu pixul pe banca sa, că doar nu este banca vinovată că el nu și-a învățat lecția!!!
Designul mobilierului școlar este fascinant, dar este gândit practic, prin intermediul lui introducându-se în școli conceptul de clase și laboratoare de șapte stele.
Dragi managerii, v-ați gândit cu seriozitate că elevii se îndrăgostesc de acest mobilier și datorită lui nu pot lipsi o oră, de teamă să nu le  ocupe cineva banca lor dragă cu scaun reglabil?
Să știți că este verificat faptul că o sală de clasă care arată perfect combate absenteismul.
Stabiliți un parteneriat de durată cu Mobman.ro și veți fi pe deplin mulțumiți de rezistența mobilierului, dar și de creșterea calității învățământului din unitatea voastră!
Ați văzut cum plâng copiii, când sunt lăsați la grădiniță dimineața de părinții lor? Dar ce ați zice să le comandați mese ca de poveste la care ei să învețe culorile și de care să devină dependenți? 
E vârsta la care copiii sunt atrași de galben, de roșu și de verde, așa cum sunt atrași fluturii de flori.
Dragi manageri ai grădinițelor, adăugați la nevoia de dragoste a preșcolarilor pe cea de culoare și transformați-le sălile de clasă în grădini înfloritoate!
Setul măsuță cu scaun Multifun, Tega Baby Multicolor trebuie să fie omniprezent în viața preșcolarilor, de aceea îl puteți comanda și pentru acasă ca piesă de rezistență în camera celor mici!



vineri, 22 februarie 2019

Iată ce trec eu la capitolul reușite dincolo de procente

Hei, de când mă știu activitatea mea de profesor de limba și literatura română se discută în procente, iar acest lucru mă doare fiindcă nu corespunde realității! Am ajuns să urăsc acest cuvânt pentru că oamenii aceia de departe, din minister, atât de departe de realitățile învățământului românesc ca de la pământ la cer, vor ca toți elevii să reușească la examene, deși nu toți acordă importanța cuvenită școlii. Unora nu le place la școală sub nicio formă și doresc să termine cât mai repede și să se angajeze.
Toți elevii aceștia care trec prin mâinile și prin suflete noastre vor reuși în viață și nu toți au ales munca intelectuală ca modalitate de reușită în viață. Și trebuie să vă mărturisesc că mi se umple sufletul de recunoștință, când văd peste ani că truda mea nu a fost zadarnică și că am pus acolo, în sufletul lor floarea omeniei.
Pe Sebi mi-l amintesc mereu cu plăcere. În toate iernile când aveam ore de română, venea și îmi punea trei-patru portocale pe catedră. 
-Sunt pentru dumneavoastră, doamnă! Sunt sănătoase și nu vă strică să faceți o cură.
La început am crezut că îmi dă din fructele lui și l-am refuzat, apoi m-am gândit cât de rău se poate simți cineva care se gândește la tine, te prețuiește și îți arată asta. M-ar putea condamna oare codul de etică fiindcă acceptam darul oferit din inimă de către un copil?
Ieri, Sebi era la secretariat să își ia diploma. M-am dus în stație să iau microbuzul, l-am observat, dar crezând că nu mă vede am mers mai departe.
Stația este situată în direcția barajului, iar când este vânt, ninge sau plouă, frigul parcă se adună aici.
Aproape că îmi dăduseră lacrimile de ger, când Sebi a întors mașina și mi-a făcut semn să mă urc. A venit special să mă ia și din nou mi-a făcut ziua fericită-fericită.
Tot tezaurul acesta de umanitate nu se poate exprima niciodată în procente, iar eu mă bucur din tot sufletul că fostul meu elev are gânduri mari și iubește o fată foarte frumoasă.
-Doamnă, plec în Italia să îmi cumpăr un teren să îmi fac casă. După ce mă voi întoarce cu bani îmi aduc iubita acasă, îmi cumpăr mașină nouă și îi voi plăti și ei școala de șoferi. Știți, ea vrea să dea la Medicină, iar eu voi face totul să am un medic în casă!


sâmbătă, 16 februarie 2019

Basmul Împărăției cărților

Începe să se împrimăvăreze și pe crengile sufletelor apar primii muguri de lumină. Ghioceii grăbiți au scos deja capetele de sub zăpadă și fără să le pese că pot fi uciși pe loc de ger anunță cristalin:
-Am ieșit iar în primăvară! Am ieșit iar în primăvară! Bucurați-vă de primăvară, oameni dragi!
În timp ce îmi sorb ceaiul negru cu aromă de trandafiri și iasomie și îmi e dor cumplit de macii ispititori presărați prin lanurile de aur, locul în care se sărută pe furiș și pătimaș cu albăstrelele, plicul mic din dreapta ecranului de jos mă anunță că am primit un mesaj nou.
„Avem campanie nouă pe Blogawards.ro, iar premiul va fi o carte.”
O carte! O cartee! O carteee! Știți ce înseamnă asta? O fereastră deschisă către lume, mii de diamante oferite în dar sufletului, imaginației și inimii cititorilor. O carte te face mult mai bun.
Urmez instrucțiunile și dând click pe link-ul potrivit mă trezesc în împărăția fascinantă a unui loc de vis: o cetate în care se află beletristică online.
Parcă aș fi un copil ce a pătruns într-o lume în care totul în jur este din ciocolată, jeleu și acadele, parcă sunt o femeie elegantă în mijlocul unor rochii de prințesă și pantofi cu pietre nestemate de sultană!
Cărțile sunt grupate în funcție de tematică, titlurile captivante, conținutul lor fantastic. Oricine dorește găsește aici antologii, cărți de aventură,  bestseller, călătorie, cugetări, folclor, horror, istorie și poezie, piese de teatru, romane, sience fiction si thriller, dar și romance.
E miraculoasă acestă lume, iar accesul la ea este atât de ușor. Trăim timpuri binecuvântate, nu știm ce înseamnă atrocitățile războiului, avem acces la carte, fiindcă acest bun spiritual nu se adresează ca în trecut celor foarte bogați (au fost timpuri, când o carte costa cât o pereche de boi) și mai ales putem citi tot ce se publică în lumea noastră, fiindcă avem acces liber la literatura străină.
Ei, toate aceste libertăți au fost obținute cu sângele nevinovat al eroilor, de aceea prețuiesc cartea și cumpăr de fiecare dată ceva de la categoria cărți bestseller.
Iubesc cărțile cu valoare de document care depun mărturie în fața posterității despre vremurile tulburi și care ne învață următoarele lucruri:
1. să prețuim vremurile bune pe care le trăim. Suntem liberi, sănătoși, putem călători, citi, nu suntem arestați pentru ceea ce afirmăm și nu ni se pun cărțile pe foc. Există cărți care ne învață să experimentăm recunoștința și mulțumirea.
2. să nu permitem să se repete crimele împotriva umanității, să mai curgă atâta sânge pentru ambițiile și setea de putere a unora.
3. să citim, să cumpărăm și să prețuim cărțile.
Tatuatorul de la Auschwitz - Heather Morris. Traducere de Luana Schidu este cartea pe care mi-o doresc în loc de mărțișor la ceas de primăvară. În afara faptului că în 9 luni de la apariție un milion de exemplare reprezintă cifra vânzărilor și că romanul a fost tradus în 35 de limbi străine, mă umple de duioșie povestea: un evreu, condamnat să tatueze însemnele morții pe brațele alor săi să supraviețuiască...
În curând ne vom bucura și de ecranizarea acestei povești amare de supraviețuire!
Am citit prezentarea și mi-am amintit că uneori frații sunt obligați să țintească piepturile iubitoare ale fraților și părinților si lumea seamănă în acele momente cu macii păliți de soarele nemilos.
E primăvară și au ieșit ghioceii. Am cules un buchet din grădină să îl salvez de la ofilire si în drumul către casă  florile s-au transformat în cărți care trebuie citite!!!

luni, 11 februarie 2019

Un fotograf nunta prevăzător

Care sunt criteriile potrivite care îți oferă certitudinea că pozele de la nunta voastră vor fi realizate de cel mai priceput si valoros fotograf nunta?
1.    Să fie un fotograf prevăzător, care nu vine niciodată la un eveniment cu un singur aparat, ci are în mașina sa aparatură și echipamente de rezervă. Servicii foto video nunta de calitate  se oferă cu echipamente performante mânuite cu maxima pricepere. Experiența își spune cuvântul, fiindcă se oglindește perfect în pozele de la nuntă și de la botez expuse pe site-ul oficial al lui Joița Lucian. Este o plăcere să îi admir portofoliul! Pozele marca Joița Lucian mă umplu de energie pozitivă.
2.    Acel  fotograf de nunta din Bucuresti să dispună de capacitatea de a se adapta la nou pe loc. Nicio nuntă nu seamănă cu alta, cu toate că în esență are aceleași etape și se respectă aceleași tradiții. Diferențele sunt generate de protagoniștii diferiți: alți actori, cu alte pretenții, cu altă viziune și cu alte caractere. Joița Lucian face față cu succes oricăror provocări și este
un fotograf nunta care face față stresului, provocărilor, pretențiilor organizatorilor. Evident că nu merită să îi punem răbdarea la încercare la materialele perfecte pe care le realizează.

3.    Serviciile foto video nunta să aibă la bază asumarea responsabilității fotografului profesionist. El nu va da niciodată vina pe cei care îi pozează fiindcă are un crez profesional: fotograful răspunde de calitatea pozei. Un fotograf adevărat nu va spune niciodată că modelul nu arată grozav sau că nu știe să stea corect la poză și nu zâmbește! Doar responsabilizarea, echipamentele performante și cunoștințele vaste de realizare a fotoreportajul jurnalistic, a eseului artistic si instantaneului pot transforma nunta în cel mai important eveniment, iar albumul în reportajul plastic al său. Pozele care spun o poveste sunt cele mai apreciate în acest moment, iar cele de nuntă trebuie să spună povestea iubirii și a fericirii mirilor.
4.    Joița Lucian este genul de fotograf de nunta din Bucuresti cu pregătire internațională, competitiv în România, dar și în străinătate, mai mult de-atât ar face în orice moment față să lucreze pentru ziare internationale sau să fie fotograful vedetelor.
5.    Un fotograf nunta cu experiență știe numeroase trucuri prin care pozele lui sunt fascinante. El știe ce anume să surprindă și ce să evite, să selecteze corect materialele ca fotografiile valoroase să nu se piardă.
6.    Materialele foto video sunt originale pentru fiecare nuntă în parte, astfel că pozele expuse pe site-ul său oficial pot fi admirate ore în șir cu placere fiindcă, deși sunt poze de nuntă, nu seamănă una cu alta ca expoziția să fie monotonă.
Joița Lucian este acel fotograf de nunta din Bucuresti care dovedește maxima creativitate, imaginatie inepuizabilă și exigență față de propriile creații, de aceea se impune să fie prezent la nunta celor   care își doresc o poveste în fotografii a nunții lor!

joi, 7 februarie 2019

Din pomii cu creștere rapidă va apuca să mănânce și bunica

Grădina este cartea de vizită a hărniciei și generozității proprietarilor. De când mă știu am fost educată să prețuiesc pământul și darurile sale minunate, să nu îmi las grădinile pustii sau năpădite de spini. 
-S-a vărsat atât de mult sânge pentru pământul nostru roditor, încât comitem un păcat de moarte să îl lăsăm nelucrat, mă învăța bunicul. Tot ce vezi tu în spatele casei voastre mi-a fost dat ca răsplată pentru mâna și piciorul pierdute pe front. Am văzut murind alături de mine vecini, prieteni dragi și rude. Câmpuri întregi de morți, râuri de sânge pentru pământ! Să îți mai spun ceva! Oameni care au neșansa să locuiască pe locuri aride, cară pământ fertil peste nisipuri și aduc apa de la sute de kilometru să aibă grădini. 
Așa îmi povestea cu patimă bunicul, iar când a sosit vremea să ne luăm rămas bun, m-a pus să îi făgăduiesc că voi înlocui pomii uscați din livadă și că niciodată nu voi tăia un pom care este pe rod, dacă nu se rupe singur sau nu este grav bolnav fiind pe punctul de a se prăbuși.
Jardina.eu îmi furnizează pomii fructiferi să-mi pot ține făgăduiala față de bunicul. 
Pomii comandați din stocul magazinului online Jardina.eu au coroana formată și știți ce mă bucură mai mult? Ies repede pe rod, iar când bunica vine să ude pomii plantați de mine și mă întreabă:
-Ce crezi? Voi mai apuca eu să mănânc fructe din cireșul acesta?
Să îi promit fără să stau pe gânduri și fără să o amăgesc:
-Bunico, vom mânca amândouă cireșe la măsuța din curte și vom depăna o mulțime de povești!
Bunico, îmi vei face atâtea bunătăți din fructele zemoase, parfumate și dulci ale acestor pomi fructiferi pe rod!
Caisele Viorica nu au egal pe piața internațională de profil
Abia aștept să vină iunie, iar în caișii mei, Viorica, să se aurească fructele acelea dulci-uriașe pe care să le strivesc cu dinții albi și de care să ne bucurăm toți: bunica, părinții, mama cu nume de caisă, sora mea și nepoțeii. Le dau și vecinelor care vin să culeagă cu poala și se miră că nu au mâncat de când s-au născut fructe așa de bune!
Au gustat unii caise aduse din Argentina, din Turcia, din Spania, de la capătul lumii, dar nu sunt la fel de zemoase, parfumate și răcoritoare ca fructele mele.
Gemul iese de calitate premium, compotul este bunătatea supremă, dar cel mai mult mă bucură fructele naturale care au colectat în pulpa lor seva pământului lăsat de bunicul și energia solară românească.
Cireșii pitici plini de rod reprezintă mândria grădinii mele. I-am ales special pentru că fiind mici putem să îi culegem ușor și nu trebuie să ne urcăm în acești pomi fragili din care s-au accidentat mulți. Lumea vine să îi vadă înfloriți și plini de rod fiindcă este un adevărat spectacol vizual.

Imaginați-vă un cireș de 1,50 metri, din care umplu 4-5 ladițe de fructe perfecte! Aș putea să scot sute de euro numai dacă aș pune o taxă simbolică tuturor celor care vin să se fotografieze sub pomii mei înfloriți din grădină sau sub crengile aplecate de rod pe care și le pun ca o coroană pe frunte.
În fiecare an pun alți pomi fructiferi în grădină să o oblig pe bunica să devină nemuritoare să guste și ea minunile dulci și zemoase.
Eu cred că bunica își trage seva celor 98 de ani de la fructele acestei grădini de care am grijă ca de ochii din cap. Fructele înseamnă sănătate!
Vara trecută l-am visat pe bunicul.
-Fata mea, ai făcut o treabă minunată! Să îmi dai și mie un coș plin cu cireșe să îl mănânc cu amicii pe lumea de dincolo!
De-atunci obișnuiesc să donez sute de kilograme de fructe la azilele de bătrâni, la spitale și la orfelinate!