vineri, 7 noiembrie 2014

Descurajarea faptelor bune în România




Prietena mea dorește un copil. Am discutat mult și mi-a spus că pentru ea sensul adevărat al vieții reprezintă investiția spirituală: să ajute să crească drept un pui de om, să investească în el toată cultura, toată finețea spirituală și toate bunurile materiale de care dispune.
Distinsa mea colegă face acest lucru de 20 de ani. Este profesoară și are vocație, deși materia pe care o ”traduce” elevilor nu este la îndemâna oricui, ea își face cu prisosință datoria.
Fire generoasă, am văzută deseori cu ochii plini de lacrimi pentru copiii părăsiți în spitale, pentru copiii din orfelinate sau de mila noilor-născuți abandonați în scările blocului, în locuri pustii sau lângă tomberoane!
Din păcate nu și-a putut îndeplini visul pe cale naturală și atunci mi-a mărturisit că este pregătită să ofere o șansă la o viață mai bună unui copil abandonat. Dorește atât de mult un copil, încât nu o interesează vârsta acestuia, felul în care arată, originile lui.
”Nimic mai simplu”, m-au auzit spunând, după ce m-am simțit plină de mulțumire că am prieten un om de o așa calitate morală! Știam demult, dar faptele, discreția ei, curajul meu de a-i spune totul și capacitatea ei de a mă susține și de a păstra secretele mele îmi dovedeau acest lucru zilnic.
O și vedeam cu copilul în brațe, dar birocrația stă în calea fericirii unui copil și a unei mame cu vocație.
Pregătirea dosarului reprezintă o corvoadă, apoi urmează cursuri cu viitorii părinți, vizite la domiciliu, mii de observații și de cerințe și o lungă perioadă de așteptare, deși în acest timp, un copil putea fi salvat de bătăi, de umilințe, de durerosul sentiment de frustrare cauzat de abandon...
Rănile din sufletele copiilor lipsiți de rădăcina afectivă se vindecă greu, dar statul pare să fie nepăsător. Hârtiile sunt mai importante decât iubirea sinceră și tot ceea ce a demonstrat un om timp de 40 de ani și de aceea se amână la nesfârșit o faptă bună, plină de omenie a unei persoane a cărei bunătate curge direct din inimă!

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Jigniri târzii


 De nimic nu-mi pare rău ca de loviturile ascuțite ale vorbelor, schimbate între oameni! Prieteni, frați, soți strâng tensiuni și frustrări și se biciuiesc cu vorbe grele, replici care taie adânc pliurile sufletului.
Când este timp suficient să se împace...parcă nu este atât de dureros, dar când izgonești un părinte care vine la tine ultima dată sau îl faci să se simtă un bagaj bun de aruncat în tomberon, nesăbuința de-o clipă nu poate fi reparată!
Toți cei care se ceartă, deși se află pe marginea mormântului ar trebui să se gândească bine. Mai bine te faci că nu pricepi ofensa, decât să pleci sau să rămâi cu povara unei supărări veșnice!
Viața este cumplit de grea, dar nu este o scuză să te dezici de familie, să-ți batjocorești rădăcinile!
De Crăciun, un bărbat tânăr râdea cu soția de mama care din prea multă dragoste îi trimitea câteva ouă și o sticlă de vin, de parcă nu ea îi dăduse viață. Vorbeau tare, gesticulau ridiculizând produsele de la țară cu care neînsemnatul domn se făcuse mare! Făceau circ în buricul Capitalei, în mijlocul celor care cumpărau daruri să le ofere părinților de la țară, zdrențuind spiritul Crăciunului și m-am gândit cât o fi plâns și economisit bătrâna să găsească pe cineva care să ducă pachetul ”odorului”. Eram la Cărturești, iar ”distinsa” pereche vorbea tare să atragă atenția și deși nu-i cunoșteam, m-am gândit ce oameni de nimic pot fi!
Celui care lovește cu bocancul un suflet nevinovat ar trebui să-i crape obrazul de rușine! Avem dreptul să ne autoironizăm, dar niciodată să ne batem joc de ceea ce avem mai sfânt! Prin părinți, Dumnezeu ne-a dăruit viața, în plus așa cum ne purtăm noi cu ai noștri se vor purta și copiii noștri cu noi.
Pe ultima sută de metrii a vieții, greșelile se repară mai greu, de aceea trebuie să ne înarmăm cu infinită răbdare, iar ultima sută de metrii poate fi chiar în această clipă.
Să nu jignim iremediabil pe nimeni, mai bine să fugim și să ne retragem în noi înșine când suntem furioși!