duminică, 22 noiembrie 2015

În fiecare dintre noi este un Moș Crăciun cotidian

În fiecare dintre noi se află un Moș Crăciun, fiindcă pe scena socială darurile se fac zilnic, nu doar în perioada feerică a sacrei sărbători! Fie că oferim un zâmbet de încurajare sau un rânjet ironic, că întindem o mână care să ajute la ridicarea celui căzut sau îl îmbrâncim, reedităm gestul nobil de a dărui din prisosul inimii.
Din sacul plin de sentimente și atitudini avem ce scoate, slavă Domnului! Uneori chiar și prietenilor și celor din familie le oferim daruri contrafăcute: mesaje cu dublu înțeles, înțepături drăguțe, minciuni ambalate frumos, descurajări, etichetări, sfaturi ieftine, lipsite de suport practic și mai ales judecăți de valoare.
Uneori, chiar dacă facem cadouri frumoase, nu le dăm până când nu ni se recită poezia care să ne satisfacă orgoliul: ”Vai, ce atent și inspirat ai fost! Nu am cuvinte să-ți mulțumesc!”
Spre deosebire de Moș Crăciun autentic, noi suntem și copiii care așteaptă cuminți să primească daruri la schimb: laude pentru laude, ajutor pentru ajutor, un cadou mare pentru unul mic fiindcă noi suntem importanți, dacă nu cumva suntem chiar centrul universului...
Nici nu se pune problema pedepsei sau a nuielușei, chiar dacă am fost răi cu semenii pentru că întotdeauna noi ne situăm deasupra lor.
Îmi doresc să fiu un Moș Crăciun cotidian care să ofere lucruri deosebite, fără să accepte cadouri în schimb.
Autenticitatea dăruirii constă în a oferi ceea ce ai mai de preț, din toată inima, fără să aștepți ceva în schimb și să nu te superi când lipsește recunoștința celui care primește...
Moși Crăciuni cotidieni, nu fiți atât de încrâncenați când vă îndepliniți menirea de a fi umani!!!


Explorarea fericirii

Ne aflam acolo amândoi, în Pădurea Neagră hotărâți să cucerim Muntele Venus de mână și să înfigem steagul mulțumirii la altitudine maximă. Mi-am dat seama într-o clipă că fără o defrișare masivă, priveliștea nu și-ar fi arătat splendoarea în fața ochilor noștri, de aceea am decis să investesc totul ca explorarea fericirii să fie posibilă...
Nici cu topoare, nici cu ferăstraie electrice nu puteam rezolva problema, ci cu un aparat de epilat minune.
Ținutul de catifea trebuia netezit cu un minuscul aparat-minune. El era busola care ne indica traseul către fericire maximă, către prospețime și curățenie la superlativ. Pasărea Spin se transforma pentru totdeauna într-o zână a cărei frumusețe și grație îți tăia răsuflerea!
Am colindat lumea în lung și-n lat, am bătut cu mouse-ul toate site-urile până am găsit: ”Silk'n Glide - cel mai mic epilator IPL cu lumină intens pulsată pentru epilare definitivă și de durată”. L-am alimentat la curent, apoi am început să-l utilizez fiind uimită de rezultatele magnifice și de rapiditatea sa. 679 de lei mi s-a părut o sumă derizorie față de fericirea de a pierde pentru totdeauna mustățile care se încăpățânau să iasă din costumul de baie la plajă. Era clar că nu voi mai auzi râsul acela pe plajă la apariția mea și că Muntele Venus urma să fie cucerit definitiv.
După o lună, el:
-Iubito, știu că nu l-ai împrumuta pentru nimic în lume, fiind un aparat personal, dar te implor, comandă-mi și mie un epilator ca al tău! Îți voi fi recunoscător pentru totdeauna!
De pe câmpia plină de soare a ținutului unde s-a aflat odată Pădurea Neagră particip la proba a 22-a a SuperBlogului, 2015!
  

sâmbătă, 21 noiembrie 2015

Brânză de ren în burduf de Husky


Toni își continua călătoria în jurul lumii pentru a aduce acasă cea mai delicioasă brânză din lume. Dorea să-i cucerească pe români cu cea mai pufoasă brânză știind că alimentul intrase și în repertoriul național de înțelepciune sub forma unor pilule de supraviețuire: ”Frate, frate, dar brânza-i pe bani”, ”Să nu fii zgîrie-brânză”, ”Ce mare brânză ai făcut în viața asta” sau ”Brânză bună în burduf de câine”.
Sania luneca ușoară peste zăpada tasată. Un băștinăș îi spuse lui Toni, într-o engleză stricată, dar nu imposibil de înțeles când umbli cu propriul tău cap în mână, că sub ei se-ntinde oglinda apei și este posibil să se trezească în adâncuri trecând din viață direct la somnul de veci...
”Am venit aici să caut brânza cea mare, nu să mor, își spuse hotărât Toni în gând!”
Bisturiul gerului tăia adânc în carne vie. În ciuda începutului de chelie, Toni insistase să nu-și pună nimic pe cap, deși se afla în laponia, dar înțelegătoare, soția i-a pus în bagaje două-trei căciuli groase:
-Hei, dragule, femeilor de acolo abia li se văd ochii! Te vor place și așa, craiule! Știu că nu vrei să-ți strici părul tău des cu căciulile, dragule, dar poți să aduci brânză în ele!
Își amintea dialogul cu doamna inimii sale și zâmbea. Mergea de ore bune pe sanie și își simțea picioarele amorțite, de aceea i-a cerut voie însoțitorului să coboare puțin și să meargă pe jos. Norii colorați în portocaliu, violet, sângeriu îl fascinau. Îi admira cu nesaț, deși în engleza de baltă, omul care-l însoțea îi strigase de vreo câteva ori:
-Capul jos! Capul jos! Uită-te pe unde mergi, idiotule!
I s-a părut că nu aude ultima replică. Își permitea să-l insulte din senin? Ce aveau toți cu el? Era un bărbat matur, nu un copil. Soția să-și pună căciulă pe cap (adevărul era că nu s-ar fi putut fără, în plus, nu era nimeni în pustietatea asta care să-i admire bogăția capilară), laponul să lase capul jos și să nu se mai uite la nori, că e idiot?
El, care gândea că este un fel de Moș Crăciun pentru toți fanii brânzei din România, să fie insultat din senin?
Strânse din dinți și se gândi că nu se poate să-ți împlinești menirea, fără să guști greutățile vieții.
Nici nu sfârși bine filozofia brânzei că se trezi captiv într-o copcă. Asta însemna: ”Capul jos, idiotule!”
Se-ntuneca. Gerul își tripla acțiunea, hainele ude îi înghețaseră pe corp, băștinașul se chinuia din răsputeri să-l tragă din capcană. Apoi a dezlegat câinii de la sănii, l-a legat cu o funie groasă, iar patrupedele au început să-l tragă. Câinii frumoși, cu ochi albaștri l-au scos murat din copcă după două ore. Ghidul i-a pus repede la sanie și s-a grăbit să ajungă în primul sat.
Au fost poftiți într-o colibă de gheață, iar Toni trebuia să-și dezbrace hainele pentru a fi băgat în piei de focă și de ren. Toată lumea era cu ochii oblici pe europeanul care se dezbrăca și au izbucnit în râs când i-au văzut anumite organe deformate de ger. I-au dat să bea sânge cald de ren și grăsime. Gusturile au fost oribile, dar nu ar fi riscat pentru nimic în lume să petreacă o noapte în ger. Ar fi băut și urină de husky, dacă ar fi fost prevăzut în ritualul ospitalității. Băuturile oribile îl încălziră interior. Acum Toni își dădu seama că acestea erau leacuri autohtone, iar oamenii nu și-au bătut joc de el, ci l-au tratat.
Masa fu delicioasă. Pastrama de ren era magnifică, iar brânză ca aceea nu mâncase niciunde. Era cremoasă cu un gust și o aromă inegalabile, doar partea dinspre burduf ustura puțin și mirosea a ciorapi nespălați.
Ar fi curățit bucata aceea și le-ar fi dus alor săi o astfel de brânză...
-Ce brânză este aceasta, întrebă înghițind cu mici strâmbături de plăcere partea de lângă burduf?
-Cea mai scumpă și mai bună brânză de la noi: brânză de ren, în burduf de husky!
Toni izbucni în râs și le explică gazdelor sale zicătoarea românească: ”Brânză bună în burduf de câine!”
Peste câteve luni se întoarse în țara aducând o comoară: ”brânză de ren în duzinele de căciuli puse de soție în bagaje”...
Brânza Delaco înseamnă inovație la superlativ în slujba consumatorului. Particip cu această aventură a lui Toni la a 21 probă a Superblogului, 2015!

miercuri, 18 noiembrie 2015

Nevoia de iarnă

 Avem nevoie de iarnă, de rememorarea clipelor unice ale copilăriei, de albul nesfârșit care să demonstreze că se poate să-ți păstrezi sufletul pur, deși ești înconjurat din toate părțile de mizeriile vieții...
Iarna este anotimpul iubirii. Ne trezit dimineața să le facem cald celor dragi, le cumpărăm portocale și le facem ceai, împodobim bradul de Crăciun și alegem cu sufletul cadourile care să producă infinită bucurie.
Le facem pârtie să poată ieși din curte, aducem lemne, le înfrumusețăm diminețile cu un colind și punem coji de portocale pentru a parfuma camera.
Iarna ne conștinetizează de resursele de supraviețuire de care dispunem și de cât de sacru este cuvântul acasă. Înfruntăm viscolul pentru a ajunge în spațiul acela cald care ne aparține. Chiar dacă în jur se aud urlete turbate, lupii sociali nu ne pot ataca acasă!!!
Căldura din suflet ne motivează să înfruntăm gerul pentru a ajunge la cei dragi. Versurile colindelor ne fac să devenim mai buni: să ne gândim la cei care nu au un covrig și să nu ne răzvrătim că nu ne petrecem vacanța de iarnă pe tărâmuri exotice. Gestul simplu de a deschide ușa colindătorilor echivalează cu primirea divinului în casele noastre. Dăruind celor lipsiți reedităm gestul divinității prin care oferă soare, aer, frumusețe, viață oamenilor răi și oamenilor buni deopotrivă...
Nicăieri iarna nu este mai frumoasă ca-n satele românești!
La gura sobei avem timp să medităm, să facem planuri pentru primăvară, să devenim mai buni.
Să ne fie sufletul colind în prag de iarnă!

Cerasel


Nu am văzut copil mai vorbăreț ca el. Am impresia că vorbește în somn, că a exasperat asistentele și ginecologul la naștere, că-și va înnebuni soția mai târziu, că a spus primele cuvinte din momentul în care a fost conceput.
Cei care-l cunosc cred că au dobândit involuntar ticul verbal:
-Taci, Cerasel!
Pentru a se face înțeleși și a obține un rezultat, unii utilizează pleonasmul:
-Cerasel, taci din gură!
Când deschide gura știu ce urmează și mă supăr. În zadar mă uit urât și strig, nu-i pot lua dreptul la comunicare...
Cu toate acestea, trebuie să recunosc că dincolo de puzderia de vorbe, băiatul are o inimă de aur. Cerasel este curajos, chiar dacă este limbut și știe să se orienteze în viață. După atentatele teroriste din Franța, a adăugat steagul statului aflat în suferință la poza sa de profil de pe Facebook. Eu sunt mult mai reținută în astfel de cazuri, în timp ce protestul său de adolescent a fost vizibil. El nu a tăcut în fața suferinței nedrepte a lumii...
Chiar dacă îi pun o notă mică sau îl cert, Cerasel zâmbește când mă vede și mă salută frumos:
-Sărut mâna, doamna profesoară!
Mi se umple sufletul de bucurie când văd ce educație aleasă primește acasă! Alți elevi se fac că nu mă vad pe stradă sau trec fără să spună ceva, el nu face asta niciodată. Comportamentul său este constant și după ce a fost pedepsit.
În ciuda logoreei acute, Cerasel va deveni un om adevărat care va protesta în fața injustiției, nu va purta ranchiună celor care-l vor pedepsi, nu va trece nepăsător dacă un semen de-al său ar fi rănit în drum...
Știu asta și voi încerca să nu-i mai aud toate vorbele, deși mitraliera lor este îndreptată către urechile colegilor și profesorilor clasei!!!

marți, 10 noiembrie 2015

Buchete de trandafiri pentru victimele de la Club Colectiv

Totul devenise deodată sinistru, atât de sinistru, încât orașul părea ars și pustiit fără ei...Atât de tineri, așa de inteligenți și frumoși s-au consumat ca torțele vii să ne facă lumină și să devenim mai buni, iar sufletele lor minunate s-au refugiat în lumea îngerilor! În aer simțeam fumul toxic care i-a ucis, în fața Clubului Morții ardeau necontenit candele, iar tragedia se transformase într-un construct social al empatiei: Oamenii alergau de pe străzi la spitale să doneze sânge, apoi în fața locului blestemat să aducă omagii, flori și lumânări, după aceea la Universitate să protesteze. Mulți dintre ei iubeau să scrie ca și mine și cunosc sensibilitatea celor care înalță catedrale din cuvinte, așa că m-am hotărât să mă duc la ei cu brațele pline de flori, cu un buchet de trandafiri albi ai recunoștinței mele:  pentru cei care s-au întors în flăcări să-și salveze prietenii, iubitele, frații sau surorile, pentru toate victimele care au trăit decent și au murit fiindcă iubeau frumosul!
Știam că voi plânge în fața tuturor, dar ei meritau flori , cele mai proaspete și cele mai frumoase flori din lume!
Mă pregătisem să întâlnesc acolo mame care și-au pierdut unicul copil, tați cărora în loc de copilul adorat li se oferă o hârtie prin care sunt anunțați că nu mai au copil, iubiți îndoliați, frați care și-au pierdut copilăria în incendiu. Cu brațele pline de flori, m-am îndreptat spre mulțime. Îmi îngenunchease deja sufletul, îmi plângea inima în hohote, când din mijlocul oamenilor o doamnă în doliu mi-a luat trandafirii din brațe zâmbind:
-101 trandafiri albi! Ați cunoscut-o pe fiica mea? Adora acest buchet! Priviți spre cer și observați cum vă face cu mâna în semn de mulțumire!!!
Mama îndoliată îmi zâmbea cald, iar eu plângeam în hohote, deși aș fi vrut să fiu tare de dragul ei!
-Hei, draga mea, Dumnezeu îi ia la El pe cei buni! Și noi vom merge o dată acolo. De ce plângi? I-am promis fiicei mele că nu voi suferi pentru ca zborul ei spre cer să fie lin!!!
Am rămas prietenă cu mama aceea și m-am gândit să scriu această întâmplare pentru a optsprezecea probă a Superblogului 2015...


duminică, 8 noiembrie 2015

Baterii auto București pune înșelătoria în mișcare!!!


Fata asta merita să fie mințită! Nu are pic de suflet sub aspectul fizic impecabil. ”O urmăresc din liceu, dar în zadar. I-am copiat toate temele și am dus-o la cofetărie, am furat bani din portofelul tatei să-i umplu brațele de flori și numai vecinii știu ce bătaie mi-am luat la descoperire. În timp ce lua cadourile de la mine și îmi dădea geanta să i-o duc acasă, se-ntâlnea prin oraș cu băieți de băieți, cu băieți de bani gata. Înghițeam în sec și mă supuneam...”
-Ce te superi așa, că nu este capăt de lume! Nu mă căsătoresc acum, dar după ce termin liceul dau la o facultate particulară, iar tu, dacă mă iubești, te duci în străinătate, la banane sau la căpșuni, să-mi plătești taxele! Te voi aștepta și mai târziu ne vom căsători!
Glas de șerpoaică. Ai mei m-au avertizat din nou, dar i-am considerat demodați și le-am spus politicos: ”să se ducă naibii din calea fericirii mele!”
I-am trimis regulat taxele, iar ea era studenta cu cele mai multe restanțe, de aceea îmi cerea mereu bani pentru reexaminări.
-Asta îmi fac pentru că sunt frumoasă, dragule! Te iubesc, ești viața mea!
Mă iubea? Când am venit inopinat acasă, am văzut-o într-o decapotabilă cu un tip. Purta haine de firmă cumpărate din banii mei și râdea zgomotos să fie văzută.
-M-am suit în mașina lui, până îți iei și tu una, apoi mă vei duce numai tu prin oraș!
”Bine, mi-am zis! Cel puțin în fața părinților îmi voi reabilita imaginea. Trebuie să fim căsătoriți cel puțin câteva luni pentru banii care ți-au întreținut frumusețea.”
Am sunat-o și i-am spus că mi-am cumpărat limuzină: albă, cu scaune din piele de aceeași culoare, cu bar, televizor, computere și frigider. De fapt o închiriasem pentru o lună dintr-un oraș îndepărtat. Prima seara totul a fost perfect. S-a urcat în ea, în timp ce eu îi țineam portiera deschisă și s-a uitat în toate părțile să vadă câtă lume i-a văzut triumful. Am dus-o la cel mai scump restaurant și am lăsat-o să comande ce a dorit.
-Ce bogat ești! Știi mă gândesc că am așteptat destul și ar fi cazul să ne căsătorim. Renunț la facultate fiindcă te iubesc mult, iar tu sper să aranjezi cu un restaurant să ne aducă mâncare zilnic acasă și să-mi angajezi menajeră! Voi da de permis, iar limuzina va fi a mea, în timp ce tu îți vei lua o mașină minusculă de serviciu...
Rămăsese stabilit ca seara următoare să mă prezinte părinților, dar bateria hârbului închiriat de mine murise.
Am dat telefoane după telefoane, până am aflat de ei, salvatorii mei: bateriiauto.net.
Urma să le comunic marca mașinii, adresa, iar pentru un preț modic mă ajutau să păcălesc o profitoare: îmi aduceau bateria auto acasă și o montau, iar prețurile acumulatorilor auto erau avantajoase pentru mine, deoarece trebuia să închiriez și un apartament ultraluxos să-i iau ochii fetei cu care urma să mă căsătoresc pentru a-mi repera onoarea...Specialiștii au sosit repede și au lucrat ireproșabil contra cronometru, iar eu nu am întârziat la confruntarea cu viitoarea mea familie nici sfertul academic.
Nu mă simțeam vinovat deloc, iar peste patru luni eram divorțat și fericit. Încercasem, dar scorpia nu se îmblânzea să fi avut grămezi întregi de aur...
Și așa cei de la  Baterii auto românești mi-au fost părtași în înșelătorie...
Da, sunt un magazin de acumulatori auto pe cinste, iar eu am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa în proba a șaptesprezecea a Superblogului 2015.

Cu scule electrice de la GTools.ro transform casa într-o fortăreață de liniște si fericire

Nicăieri nu mă simt ca acasă, fiindcă am norocul să locuiesc în casa părintească, în locul amintirilor din copilărie, cu mirosul inegalabil al cozonacului, sarmalelor, portocalelor, gutilor și scorțișoarei, cu săniușul prelungit până când intunericul ne scotea ochii, izgonindu-ne în case!
De-atunci mi-am propus pentru toți cei dragi, să-mi transform locuința într-o fortăreață de liniște și de fericire, într-o oază permanentă de frumusețe.
Magicianul a venit pe mătură, în a 15-a probă a Superblogului 2015, și-a scos pălăria neagră, prezentându-se grațios: ”Al dumneavoastră Gtools.ro, domnilor! Vă stau la dispoziție cu toate poțiunile, incantațiile și obiectele magice de care dispun. Puteți intra în toate încăperile laboratorului meu magic: echipamente de protecție, scule electrice, unelte de mână, sudare-tăiere, amenajări interioare și materiale de construcții!
Am pășit încrezătoare în interior, în timp ce bărbații își dădeau coate și mă priveau cu ironie. Unul nu a mai răbdat prezența mea izbucnind:
-Aici nu este salon de coafură, doamnă, nici salon unde te poți uita la telenovele! Sper că nu ai pretenția că vei câștiga proba, dat fiind că această competiție se adresează mai mult bărbaților!
Știam că a ignora reprezintă o soluție înțeleaptă, m-am uitat în toate părțile, ca și cum aș fi zis: ”Unde vedeți doamna? Eu sunt un om căruia îi place să-și depășească permanent condiția și care trage cu mâinile de gratii până la sângerare!”
Râsul colectiv m-a întrista, dar gazda s-a apropiat autoritar, mi-a întins zâmbind un trandafir, șoptindu-mi:
-Un premiu  de consolare pentru neplăcerile discriminatorii suferite, apoi a adăugat către partenerii mei: În casa mea nu se admit discriminările! trebuie să vă mai amintesc că epoca ”femeia la cratiță” a apus, iar pentru că ați fost ingrați, doamna va fi primul meu client!
Prin fereastra virtuală admiram baletul frunzelor și simfonia stropilor de ploaie. Dansatoarele purtau rochii galbene, roșii, portocalii, de parcă asistam la un bal al focului. ”Ce doriți să achiziționați, doamnă?” a intrat pe-o ureche și a ieșit pe cealaltă, spectacolul autumnal mă vrăjise.
- N-am venit aici să ne uităm după frunzele care cad, m-au certat din nou colegii! Nu avem timp, întârziem de la serviciu pentru dumneata!
Aveau dreptate acum, dar gazda mă salvă din nou:
-Este sublim spectacolul toamnei, doamnă și știu de ce aveți nevoie. Știu că măturați zilnic frunzele căzute pe allea casei părintești! Ce ați zice de o pereche de cizme de protecție electroizolante 
și de o pelerină impermeabilă scurtă?
Mi-am dat seama că erau lucrurile de care aveam nevoie și nu mi-a păsat când domnii, partenerii mei de competiție, au repetat celebra replică a lui Lăpușneanul: ”Femeia, tot femeie! Atâtea echipamente în jur, iar ea își cumpără de îmbrăcat și de încălțat!”
M-am hotărât să nu plâng în fața lor și am întrebat amfitrionul dacă există mașini de cosit în magazinul magic. Răspunsul afirmativ m-a scos din încurcătură și am ales un produs care mi s-a părut mai ușor:

Makita BBC4500 - Motocoasă cu motor în 2 timpi

-Vă felicit, doamnă, v-ați orientat perfect! Cântărește doar 7,7 kilograme și dispune de un sistem performant de antivibrații.
S-au înroșit, au înghițit în sec și atât. Nu au avut curajul să-mi dezlipească de pe spate etichetele nedrepte...
”Așa sunt bărbații!!!” Iată concluzia articolului meu scris pentru a 15-a probă a superblogului 2015.





sâmbătă, 7 noiembrie 2015

Moartea folosită ca pretext de afurisenie???



Moartea ar trebui să ne facă mai buni, să ne apropie în jurul sicrielor, locuințe viitoare ale tuturor. Dispariția atâtor oameni tineri și bătrâni ar putea să ne sfarme inimile de piatră și să le îndolieze, numai că de ceva timp, chiar la căpătâiul părintelui mort, frații se ceartă pe avere. Uneori de la cimitir merg direct în tribunale disputându-și bunurile prin care defunctul ar fi vrut să le aducă bucurie, nu încrâncenare!
Când dispare un semen, ideal ar fi să înceteze a mai fi subiectul  bârfelor celor rămași în viață din respect pentru cel plecat și pentru simplul fapt că nu este etic să critici pe cineva care a dispărut definitiv. Mi-amintesc cum am aflat la moartea unei bunicuțe că a făcut trei copii cu trei tați, de parcă acesta era aspectul cel mai semnificativ din viața ei!!! Cei mai răi oameni nu te pot ierta nici când văd cu ochii lor că te odihnești într-un mormânt. Până când dezumanizarea aceasta???
De ceva timp, cinismul ne-a devenit atât de atroce, încât avem cutezanța să spunem că el, cel care a trăit alături de noi, a meritat să moară! Cum putem să spunem că și-a căutat sfârșitul cu lumânarea, când suntem nevoiți să călătorin zilnic la locul de muncă și putem fi loviți pe trecerea de pietoni sau în trafic de un șofer iresponsabil? Supermarketul de la care ne facem aprovizionarea se poate transforma în orice moment într-o torță. Merita-va cineva să moară, fiindcă s-a dus să cumpere o pâine și o sticlă cu apă?
 Moartea stă la pândă pretutindeni, de aceea este inuman să o transformăm în afurisenie. Nimeni nu are imunitate în fața morții și față de un comportament decent în fața celor care au fost retrași violent de pe scena vieții!


miercuri, 4 noiembrie 2015

Tragedia ar trebui să ne conștientizeze de fragilitatea vieții




Cel mai bine ar fi ca tragediile să ne conștientizeze cât de scurtă este viața și să ne determine să o trăim frumos, să ne comportăm în orice clipă ca și cum ar fi ultima de pe pământ. Uneori plecăm supărați de-acasă, fără să le vorbim soților, copiilor sau părinților, deși există riscul să nu ne mai întoarcem. Alteori jignim, bârfim, crăpăm de invidie, deși ar putea fi ultimele reacții și nu ne-ar face cinste...
Dăm lecții și judecăm. Există o predilecție a omului de a fi judecător neplătit, cel mai aspru, cu toate că nu se poate detașa de greșeli și de a se considera educator absolut, calificat să-i scoată la tablă pe ceilalți, să-i trimită la colț sau să le pună note!
Dacă viața este percepută ca o pedeapsă și lucrurile normale vor fi considerate chinuri și, dimpotrivă, cine consideră viața un dar divin trece mai ușor peste încercări, nu vede în răzbunarea crâncenă singura soluție a rezolvării unei situații dramatice.
Regret că am început să prețuiesc viața către maturitate și că i-am irosit clipele urând, când puteam să ignor, plângându-mă când era mai înțelept să tac, crezând în răzbunare, când mai sublimă este puterea iertării!
M-au învățat viața și oamenii valoroși din jurul meu să-mi cântăresc atent vorbele, astfel încât dacă nu simt compasiune pentru cine merită, măcar să nu-i zdrobesc sufletul cu bolovani. Le mulțumesc celor care m-au oprit să năruiesc edificiile încrederii și mi-au spus să renunț la demolări și să încep să construiesc speranțe, proiecte în oamenii pe care-i întâlnesc!
Trăiesc frumos creștinii care se raportează la Iisus întrebându-se: ”El cum ar fi procedat acum?”
Dumnezeu ne iubește pe toți: rockeri, hoți, oameni cinstiți, creștini și musulmani, săraci și bogați, analfabeți și oameni de cultură, bețivi sau drogați  și sunt convinsă că nu se va bucura nici la moartea unui criminal!

duminică, 1 noiembrie 2015

Bloggerul care nu a propovăduit în zadar


Orice blogger este un profet în felul său. Prin cuvinte, el răspândește vești rele sau vești bune fiind în slujba cititorilor săi, dar când renunță la propria viață pentru a le salva pe ale altora este profetul care demonstrează că se poate trăi tot ceea ce se scrie frumos. Drumul de la teorie la jertfă este un fel de Golgotă pentru fiecare dintre noi. Crucea altruismului este grea fiindcă dragostea de propria viață este anulată de iubirea până la sacrificu a vieților celorlalți. Din păcate, eroii nu au succes! Eroii mor din prea mult altruism și din iubire dezinteresată, iar fapta lor este uitată peste câțiva ani...Cu toate acestea, dacă s-ar naște iar și iară, astfel de oameni nu ar renunța la a se arunca în apă și foc pentru ceilalți! Și este așa o ironie a soartei că existența eroului adevărat trece monotonă și cenușie până în momentul în care execută ritualul sacrificiului suprem înălțându-se către soare...Abia când l-am pierdut realizăm cât de mult valora!
 Claudiu Petre era un munte de om și a demonstrat că este un munte de suflet.
A intrat in Infern de mai multe ori să nu-și lase prietenii, semenii să ardă de vii.
Sufletul meu este în doliu pentru Salvatorul care împletea promisiuni și povești din cuvinte și a oferit propria viață ca să smulgă din ghearele morții viețile altora!
Eroii nu sunt niciodată răsplătiți, eroii sunt monumente de altruism și de s-ar naște iar și iară și-ar dărui omenirii viețile lor...