Propuneri colaborare

Propunerile de colaborare le puteți trimite pe adresa de e-mail:
elenalarisastan@yahoo.com.

duminică, 27 septembrie 2015

Reeditarea destinului




-proză după metoda cubului
Ion pășește gânditor pe covorul de frunze moarte și i se pare că toamna-și încolăcește brațele reci peste trupul lui. Îl sărută ploaia cu gura umedă de parcă l-a mușcat un șarpe de grumaz, iar inima-i tresare de frică. „Doamne, dragi îmi sunt pădurile astea! Mi-s dragi dealurile cu rugi de mure și tufe de cătină, pâlcurile de ghebe din zăvoaie și bureții lăptoși. Vreau să trăiesc în satul acesta până la moarte, până la moarte!”
Mădălin merge alături potrivindu-și pasul cu al tatălui său. „Ce bărbat este tata! Taie lemnul din pădure din câteva lovituri, ridică bușteanul pe umăr și-l duce acasă. Ne iubește și are atâta grijă de noi! Ce ne-am face fără el? Ce ne-am face fără el?”
Vântul foșnește sinistru prin frunze, iar copilul aude refrenul din minte în zgomotele din natură: „Ce ne-am face fără tata? Ce ne-am face fără el?”
„Pământul, casa și curtea ar fi goale fără el”,  răspunde Mădălin gândurilor negre din mintea crudă. Noroc că ploaia i-a împrumutat câteva din lacrimile cerului, altfel nu ar fi putut justifica broboanele de pe obraji.
Merg alături să facă rost de lemne pentru iarnă, fiecare cu gândurile lui, dar toate ducând în același punct: destinul. „Doamne, dă-mi zile să am grijă de ei, să nu ducă lipsă de nimic cum am dus eu, după ce l-au omorât pe tata la pădure! I-au crăpat capul cu topoarele, iar noi am crescut doar cu mama. Dreptate e asta? Omenie e asta?”
Ion se revoltă și strânge coada toporului până când îi apare o bătătură la degete. „Noroc că eu sunt tânăr și sănătos și nu lucrez printre străini, ca ei să-mi ia viața. Pe Mădălin vreau să-l învăț cu greutățile ca,  dacă prin absurd se-ntâmplă ceva cu mine, să aibă grijă de toți: de mama mea, de nevastă-mea și de soră-sa.”
-          Mădăline, ai luat, tată, mobilul la tine?
-          L-am lăsat acasă să nu-l lovesc.  Vrei să știi cât este ceasul?
-          Nu, mă gândeam așa, în cazul în care pățim ceva...
-          Ce să pățim, tată? Dacă nu ni s-a întâmplat nimic până acum...
„Ce-i veni să mă întrebe de telefon, că doar are și el? Cum el nu l-a luat pe al lui, să nu-l strice, la fel l-am lăsat și eu acasă! Are grijă de noi, tata. Sunt părinți buni, muncesc din greu ca noi să fim eleganți și să avem telefoane mobile...”
-          Tată, ne băgăm să tăiem tot de pe râpa aceea. Nici dracu’ nu dă de noi acolo. Ne chinuim puțin să tragem lemnul, apoi îl scurtăm și-l ducem pe rând acasă.
-          Iar pe vâlcea? Îți alunecă picioarele și când copacul se prăvălește, trebuie să te îndepărtezi repede din calea lui! Data trecută mi-a fost așa de frică în momentul în care s-a rostogolit și a fost gata să-ți rănească spatele și piciorul!
„Vor scăpa copiii mei de munca grea la care eu am fost condamnat? Vor avea vreo soartă mai bună? Eu am reluat destinul tatălui meu, în afară de moartea violentă, la care nu am fost condamnat, îmi câștig existența muncind din greu...”
Copacul se înalță cu crengile încrucișate ca o cruce imensă spre cer. Ion îl lovește cu sete. Liniștea deplină amplifică zgomotul tăieturilor. Mădălin privește pictura toamnei prin pădure. O vreme, el trebuie să stea cuminte ca să nu cadă copacul pe el. Așa l-a învățat tatăl, să stea la distanță. Doar după ce pomul va fi doborât să se apropie, să curețe crengile și să care trunchiul...
Copilul se bucură pentru prima dată de frumusețile din jur neștiind că  nenorocirea plutește în ceața toamnei, Ion se simte ușor, dar o forță învizibilă l-a țintuit. Nu a putut să fugă, iar copacul a căzut copleșindu-l cu greutatea sa. Capul i-a crăpat, sângele țâșnește, mai are timp să strige:„Mor!Mor!” apoi se lasă noaptea în mintea sa.
Mădălin tresare și imaginea de coșmar îl umple de groază. Cel care i-a dat viață are capul zdrobit și zace sub trunchiul imens. El este un copil, iar îngerii păzitori nu-l ajută să-și elibereze părintele din capcana morții. Trage înnebunit de trunchi să scoată de sub el trupul frânt, dar ce poate face un copil?
-          Moare, moare tata, iar eu nu pot să fac nimic! Doamne, de ce tocmai azi mi-am lăsat acasă mobilul! Să mă audă cinevaaa! Să vină cineva să ne ajuteee! Nu pot să-l las singur în valea aceasta! Ajutooor! Săriți să-l scoatem pe tata de sub lemn!
„Strig de o oră și nimeni nu răspunde. Parcă a murit toată lumea din sat. Tata ține ochii închiși, sângele țâșnește din rană. Acum horcăie, adică trage să moară, cum spunea bunica...Ai milă de noi, Doamne! Trimite pe cineva! Nu pot să-l las singur aici. Vor veni sălbăticiunile și-l vor devora. Să mai încerc să ridic copacul, poate Dumnezeu îmi dă putere. Să mai strig, poate glasul meu se va auzi în sat. Voi urî pădurea și zilele de toamnă și meleagurile acestea frumoase pentru că nu voi uita niciodată cum a căzut lemnul acesta falnic pe tata!”
-          Ajutooor! Ajutoor! Moare tata! Să mă audă cineva!
Mihai urcă agale dealul să-și mute vaca. „Mulțumesc lui Dumnezeu că am de toate, dar mai ales îi mulțumesc pentru că nu sunt un tată bătrân. Mi-amintesc cum râdeau copiii la școală de cei făcuți la bătrânețe când venea părinții la ședințe...
-          Bă, a venit bunică-tu după tine să vadă cum înveți și dacă lipsești de la ore?
Hei, toamna și-a intrat în drepturi. Cam mâine mă voi duce să tai un brad din pădure să le fac pom de Crăciun fetițelor...”
-          Ajutooor! Moare tata! Suntem aici, în râpă, eu strig de câteva ore, iar el pierde sânge și a căzut în comă.
„Delirez? Să fie toamna de vină că am ajuns sentimental? A strigat cineva după ajutor?”
-          Fie-vă milă, oameni buni de mine și de el! Se face noapte și mi-e urât singur, dar nu-l pot lăsa aici!
-          S-a întâmplat o nenorocire, se aude Mihai vorbind tare. Nu mi s-a părut, cineva strigă după ajutor. Noroc că am mobilul cu mine.
Bărbatul se orientează după strigătele disperate ale adolescentului. Îi tremură picioarele de emoții, dar știe că trebuie să fie tare și să ajute. Se apropie, iar imaginea de coșmar se derulează aievea în fața privirii sale. Ion este sub copac, cu capul crăpat în două, plin de sânge, copilul lui stă în genunchi alături plângând. Încearcă să-i explice cum s-a întâmplat, dar nu poate articula o vorbă, deși până acum a strigat după ajutor.
-Hâm, hâm, hâm...
- Lasă, dacă nu mai poți vorbi, asta este! Ajută-mă să salt copacul și să-l scot de sub el!
Încearcă amândoi, dar se declară depășiți de situație.
-          Nu plânge! Îți promit că nu plec, până când nu-l scoatem de-aici! Singuri nu putem, dar sun toți vecinii să vină cu topoare. Se rezolvă. Tatăl tău va trăi, va trăi!
„Ți-am spus o minciună gogonată și îmi pare rău, dar nu pot proceda altfel! Ai cui rămâneți voi acum, amărâților? Ai strigat atât și nu te-a auzit nimeni, iar acum  nu poți să-mi spui ce ai pe suflet. Mi se rupe sufletul de milă, dar trebuie să acționez!”
-          Alo, nenea Lică, ia repede un topor și vino la Grădina lui Bratu, la vâlceaua din stânga că s-a întâmplat o nenorocire. A căzut un copac pe Ion. Adună-i pe toți și veniți cu topoare! Da, e grav. Are capul spart și este în comă, iar băiatul lui, Mădălin, este speriat de moarte. A strigat până m-am dus eu la ei, iar acum nu mai poate să vorbească. Chemați salvarea repede! Să-l sune cineva și pe Puiu căci doctorii nu pot urca până aici. Orice minut este prețios. Aveți grijă să nu-i speriați pe-ai lui!
„Deci tata este grav. Atunci de ce mi-a promis că va trăi? De ce m-a mințit? Îi este milă de noi? Am făcut ceea ce trebuia făcut stând lângă el atâta timp sau ar fi fost mai bine să fi alergat în sat după ajutoare?”
„Copil drag și bun, ai stat lângă tatăl tău, iar acum nu mai poți vorbi din cauza șocului. Iartă-mă că te-am mințit! Trebuie să ne facem datoria, să chemăm salvarea, să încercăm să-l smulgem din brațele morții. Cred că și tu ai nevoie de medic.”
-          Alo, Servicul urgențe? Vă rog să trimiteți repede o ambulanță la rezervoarele de apă. A căzut un fag pe un bărbat tânăr în pădure și are capul zdrobit. Să chemăm și Poliția? Bine, așa voi face! Aveți nevoie de CNP-ul meu? Nu-l știu pe de rost, doamnă, dar nu v-aș chema degeaba. Fac alții glume proaste, nu eu. Vă spun cum mă chemă și îmi asum răspunderea pentru cursă, dar veniți mai repede că este în comă bietul om, iar băiatul lui care a fost martor la scenă a avut un șoc și nu poate să vorbească!
Satul este mic, iar zvonurile trec dintr-o ogradă în alta cum trec zgomotele la bloc dintr-un perete în celălalt...Mama lui Mihai începe să răcnească smulgându-și părul de durere:
-          Ce s-a întâmplat cu băiatul nostru de ai sunat după salvare? De ce mă minți?
-          Ești nebună, femeie? Mihai nu are nimic, Ion este gata să moară.
Cineva duce vestea tristă și în casa lui Ion.
-          Ioane, Ioane, mori ca tatăl tău cu capul zdrobit! Să nu vină salvarea că nu are ce lua! Eu nu am băiat de dat!
-          Nu vreau să-mi cresc singură copiii, plânge încet nevasta lui Ion.
Eu aud salvarea, bocetele, mă interesez de soarta colegului de navetă. Ion era glumeț, plin de viață, serviabil. Scotea din pământ din iarbă verde o ocazie care să ne ducă acasă. Nu m-a refuzat o dată de câte ori l-am rugat să mă ajute și nu-l dau morții orice ar fi. Dacă aș putea, aș lua o prăjină lungă, lungă de tot să alung moartea cât mai departe de casa lui...
Vecinii miloși îl plâng cu lacrimi amare realizând că a reeditat destinul tatălui său și simțind infinită duioșie față de Mădălin, care nu s-a îndurat să-i părăsească trupul zdrobit.
Ea, mama lui Ion nu mai vorbește cu nimeni. Are impresia că Dumnezeu a complotat cu tot universul ca să-i ia mândrețe de băiat. Toți sunt vinovați de nenorocire și ce mai vor de la ea???
Ion nu mai știe ce se întâmplă cu dânsul, uneori se simte ușor ca un fulg, alteori are trupul și capul de plumb. Vede lumea agitându-se în jurul lui și nu înțelege de ce. Întotdeauna i-a plăcut să trăiască modest, să acționeze din umbră. I s-au luat până și greutățile de pe umeri și de pe suflet, plutește între lumi, iar ei, cei din familie au aprins candele în locul în care s-a prăbușit.
Medicul care l-a operat:
-          Nu-mi dați bani!Mi-am făcut datoria, dar să vă pregătiți pentru ce este mai rău!
Ea, bătrâna știristă aflată la pupitrul radio-șanțului:
-          Nu scapă! Doctorul a spus că are greabenul de la gât rupt.
Moartea prefăcută în șerpoaică:
-          Eu mi-am făcut datoria. I-am inoculat veninul, dar decizia este a lui Dumnezeu!

Ploaia răpăind nebunește pe acoperișuri:

-          Îl învelesc pe Ion cu văluri de apă și nu mă mai opresc să vedeți cât de rău îi pare că a murit. Îi era tare dragă viața și tocmai atunci când a realizat ce frumos este să trăiești, moartea l-a lovit cu putere în cap. Pic, pic, pic, pic/Până la mormânt e doar un pic/Trosc-plosc, trosc-plosc/Trăiți în lume cu folos!”
 




miercuri, 23 septembrie 2015

Și copacii plâng câteodată



Nu numai noi avem suflet în univers. Nu numai pe noi ne doare lipsa de recunoștință a celor din jur, care aruncă grăbiți cu pietre, deși ar trebui să mulțumească...
Generozitatea copacului față de om nu are limite: primăvara îi oferă flori și funze crude. Vara adăpostește păsările în ramurile lui, ca omul să se bucure de concertul gratuit, filtrează toxinele ca plămânii noștri să fie cât mai curați, umple sacii cu miere ai albinelor, ne oferă fructe zemoase și sănătoase, iar toamna, toamna devine tablou viu din prea multă iubire pentru oameni.
Copacul joacă rolul artistului total pe scena vieții. El nu-și vinde operele, ci le dăruiește.
Există copaci fără pădure, copaci care nu pot să înflorească și să rodească, pomi care mor de tineri, copacii nimănui și ai tuturor care sunt masacrați pentru un teanc de dolari, copacii de care oamenii își bat joc.
De ce plâng copacii cu frunze? Pentru că omul nerecunoscător le rupe crengile fără milă, scrie pe trunchiurile lor, aruncă pietre în coroana stufoasă sau le ia viața pentru doi arginți. Copacii plâng cu frunze când le-a venit vremea urâțirii, se simt vinovați că nu mai pot fermeca privirea omului și atunci, în loc de lacrimi le cad frunze galbene, roșii, portocalii...

Basmul primului meu telefon mobil

A fost odată, demult, tare demult, când mobilele semănau cu o cărămidă, un prieten de familie venit din SUA care-și dorea să farmece toată lumea.
Mania grandorii se manifesta la el prin două promisiuni pe care le făcea tuturor oamenilor pe care-i întâlnea. Pima suna așa: ”Vrei un mobil? Îți dau eu un mobil să mă pomenești!” Prin a doua promisiune îți asigura un loc în Rai: ”Vrei în America? Te duc eu în America!”
Evident că omul uita repede, doar naivul aștepta să primească un telefon sau să-i vină chemare pentru tărâmul făgăduinței.Văzând cum își bate el joc de oameni și realizând că mi se pusese ore până noaptea, târziu, iar când nu mai veneam acasă, fiindcă autobuzul aștepta trenul, iar o dată a întârziat trei ore, prin urmare am ajuns acasă la miezul nopții,  sărmana mama se dădea de cheasul morții, am considerat util un telefon mobil. Dar nu puteam lua doar un mobil. Sora mea era o adolescentă ambițioasă și ar fi suferit mult să am eu unul, iar ea nu. Ne-am dus la Vodafone și am ruga să ni se facă abonamente.
- Aveți nevoie de actul locuinței, ne-a spus zâmbind vânzătoarea!
Actul casei era cam greu de găsit, iar mama, suspicioasă din fire, ar fi crezut că fac vreun împrumut la bancă pe numele ei, deci nu mi l-ar fi dat. Am colindat mult și fără succes. Târziu, o vânzătoare amabilă a spus că ne face abonamente doar cu o factură de utilități. Din fericire aveam la mine factura de la Electrica, așa că ne-am trezit cu telefoane Nokia și am rămas fidele acestei mărci.
Nu eram la gimnaziu sau liceu când am avut primul telefon, nu ascultam muzică în timpul orelor, nu-mi filmam colegii, fiindcă nu avea nici cameră. L-am cumpărat din salariul meu, mi-am plătit ceea ce consumam din banii mei. Mă simțeam minunat fiindcă puteam comunica prin intermediul lui. Nu pot concepe un mobil fără taste. Am ținut ”prima mea dragoste”, cât s-a putut ține. Într-o zi, s-a găsit un elev să-mi spună pe un ton impertinent:
- Ce faceți, doamnă, cu cărămida aia? Priviți ce bijuterie mi-a luat tata!
Computerblog.ro https://www.computerblog.ro/ m-a provocat să scriu basmul primului meu telefon mobil.
”Și-am încălecat pe tastatură/Și nu v-am spus o minciună...”


Apa vieții



Părea că autobuzul metalic va deveni fluid, iar căldura cursese pe creștetele noastre. Călătorii stăteau ca sardelele. În zadar au deschis geamurile și trapa, căci aerul care intra fierbea.
În fața mea, se ținea de bara de sus, clătinându-se la fiecare zmucitură a mașinii, o fată delicată. Era ca o floare de trandafir, de mac sau de crin, culeasă la amiază, care moare subit fiindcă nu are apă, iar soarele o arde. Mă uitam cu îngrijorare la paloarea ei și îmi doream să fiu la mine în sat la o fântână http://lafantana.ro/, să stau la umbră, să beau pe săturate apa vieții și să-mi răcoresc fața.
Mai întâi, domnișoara din fața noastră începuse să tremure ușor, apoi dădu drumul barei care-i asigura echilibrul și leșină. Geanta ce o ținea sub braț zbură într-o parte, din sacoșă toate lucrurile zburară printre pasageri. A închis ochii și s-a prăbușit, iar eu m-am temut să nu fi murit instantaneu.
- Apă, apă, a strigat cineva!
O mamă cu un copil în brațe a scos o sticlă plină cu lichidul miraculos.
-O aveam pentru copilul meu, dar ea are nevoie urgentă de apă, spuse mama cu bucurie că poate fi de folos! Dați-i să bea, a spus ea! Umeziți-i și obrajii! Am umplut-o când am plecat de-acasă de la Cutia La Fântână, pe care vi-o recomand. Familia mea are acum la domiciliu apă proaspătă de la izvoarele situate în zona Sibiului, protejată de razele puternice ale soarelui, iar aerul nu pătrunde în ambalaj. În plus, cutia de 10 litri este prevăzută cu robinet...

O auzeam ca prin vis vorbind despre lichidul vital care ne întreține viața. Copilul și-a pus mânuțele fragede pe sticlă și a întins-o zâmbind oamenilor. Consimțea să dea fetei căreia i s-a făcut rău apa lui. Lumea se mobilizase să o ajute pe tânără. Cineva îi oferise locul, iar doi domni au așezat-o cu grijă și au susținut-o până și-a revenit, liceenii din mașină i-au adunat bagajele împrăștiate, o bătrână îi făcea aer cu evantaiul, i se oferise apă și i se dăduse să bea ca unui copil.
Apa vieții curgea în acel autobuz răcorindu-ne sufletele prin solidaritatea umană care reușise să ofere prim ajutor ființei fragile și frumoase pe care soarele o rănise de moarte!
Parcă mă aflam la fântâna umanității și mi se întindea un pahar proaspăt de omenie...

miercuri, 16 septembrie 2015

Instituția ca explozie necontrolată de orgolii


 Am avut o reacție contradictorie, când mi s-a spus că nepotul meu, un băiat adorabil de 6 ani, are oroare de instituțiii în general. Aș fi râs de maturitatea gândirii și m-aș fi simțit satisfăcută intelectual, dacă nu aș fi relizat grozăvia confruntării acestei minți sclipitoare cu INSTITUȚIA pe care o detestă, orice denumire ar purta ea.
Și eu o detest demult, deși sunt nevoită să-i slujesc, să apelez la serviciile ei, să fac parte din ea!
Oricât de umilă sau de sus-pusă ar fi instituția, în ea se ciocnesc în fiecare secundă orgoliile, iar uneori pici la mijlocul exploziei. Chiar dacă o persoană ocupă un post neînsemnat în instituție, are și ea răbufniri orgolioase, își imaginează că fără ea s-ar duce tot de râpă și preia în mod caraghios conducerea, deși se cutremură toată ”nava” când o izbește de stânci sau ziduri de beton, să demonstreze că ar merita un loc mai de cinste.
Să fii doar observator social, te prăpădești de râs, nu alta, dar să vezi cum un om care ar trebui să fie egalul tău se erijează fără rușine în șef sau director luând decizii în ceea ce te privește sau influențându-le direct, te rănește!
 Astfel orgolii peste orgolii și pretenții peste pretenții se așază pe capul omului cu bun simț și verticalitate, căruia i se face lehamite de instituție, dar trebuie să se confrunte cu ea! Ajuns la saturație, chiar și aspectul exterior al instituției te indispune: săli reci, mari și neprimitoare, uși verzi, culoare lungi, decorațiuni oficiale...
Chiar dacă ”stai în banca ta” puseuri de putere oficială sau neoficială se abat peste tine năpăstuindu-te, plus că mai suporți și excesul de orgoliu al persoanelor frustrate din varii motive...

miercuri, 9 septembrie 2015

Gestul care aduce automat ”celebritatea”


Omul nu are nicio scuză să afirme că ura care îi întunecă mințile este alimentată din exterior, fiindcă dispune de supape de apărare interioară a conștiinței sale. Există câteva reguli sociale care măsoară elocvent lipsa de demnitate a unei persoane, acestea fiind:
1) nu lovești nicioată un om doborât, chiar dacă nu-ți este simpatic
2) nu te alături mulțimii care hăituiește un om aflat în dificultate, dacă acesta nu este criminal în serie, terorist sau hoț (infractor periculos)
3) nu lovești un copil lipsit de apărare
4) nu consideri că un gest de o josnicie ieșită din comun te face să crești în ochii celorlalți!
Din păcate există oameni care cred că piedica pusă unui bărbat cu un copil în brațe, care fuge să salveze două vieți este un act de mare curaj și o dovadă de o infinită spiritualitate și nu se sfiește să lovească tare cu piciorul un copil refugiat. În situațiile de criză energiile negative se strâng, echilibrul scapă de sub control, dar nu putem fi așa de sadici, chiar dacă ne aflăm la noi în țară și ne este bine!
În situațiile dramatice obișnuiesc să schimb în imaginație locul cu cel năpăstuit de soartă. Când un om este batjocorit în public, mă văd în genunchi în fața tuturor și sufăr alături de el vorbele grele și loviturile, fiindcă este OM, OM ca și mine, mai neom este cel care-l scuipă și care-l pălmuiește fără niciun drept!
Cel care comite gestul menit să-i asigure celebritatea postumă comite două erori. Prima: un om nu poate ierta afrontul adus altui semen, chiar dacă el dă tonul înjosirilor. A doua eroare: oricât ar crede că lovitura de picior a fost aplicată repede și discret va exista un martor al josniciei gestuale. Chiar dacă nu a fost un ochi ager pe pământ care să surpindă fapta noastră urâtă, cineva din cer a văzut, iar răsplata va veni mai devreme sau mai târziu... 



marți, 8 septembrie 2015

Crucea fiecărui om



Fiecare om are o cruce pe care o poartă în lume. Observând din afară, povara fiecăruia ți se pare ușoară.
”Este profesor? Ce mare lucru! Plimbă catalogul dintr-o clasă în alta, bea cafea în pauză, stă la căldură și are și atât de mult timp liber...”
Dacă nu ar avea vacanțele în care să-și revină din stresul cotidian, profesorul ar innebuni. În prezent elevii au numai drepturi, iar profesorii doar îndatoriri pentru un salariu derizoriu. Inspectorii, metodiștii, directorii pot intra când vor la ore să-l asiste și să-i găsească noduri în papură. Caiete și lucrări sunt corectate acasă, după orele de program, fiindcă ar fi pierdere de timp să le corectezi la ore...
Nici medicului nu-i este atât de ușor. Pacienții îl pot agresa, gărzile îl epuizează, presa îl denigrază.
Ei, dar șoferul trage de covrig toată ziua și stă pe scaun...Cine și-ar dori să trăiască din condus pe străzile nebune, în care se circulă cu viteza luminii și oameni inconștienți conduc în stare de ebrietate?
Brutarul ridică sacii plini cu făină și transpiră păzind cuptorul să nu se ardă pâinea. Mai există și gunoierul care mătură strada pe soare și pe ploaie, ca noi să ne bucurăm de fața curată a orașului. Sunt atâtea profesii utile și grele, astfel încât crucea cotidiană poate fi de marmură sau de granit, de oțel sau din fier.
Mai lungi sau mai subțiri, din lemn masiv sau din înlocuitori, crucile tuturor oamenilor sunt grele.
Doar aleșii poporului ne aruncă în spate poverile lor, răcnind că vor privilegii, fiindcă ne conduc. Pe lângă crucea cotidiană pe care o purtăm cu demnitate, pe umerii noștri stă și nesimțirea lor...
Poate că într-o zi, sentimentul vinovăției va fi crucea lor, grea ca pietra de moară!

luni, 7 septembrie 2015

Ai noștri ca Stejarii





Ce cap de stejar trebuie să ai să poți ține la un chef cu prietenii la care faci o grămadă ordonată de bere de esență tare, bere Stejar.
Poți spune câte povești vânătorești vrei, poți lungi coada vulpii cu zeci de metrii, dar te înțelepțești, pe măsură ce bei.
Îți vine așa un gând la beție să ajungi la Londra? Nimic mai simplu. Nu trebuie să-ți vinzi pădurea de stejar pentru asta, ci este suficient să te declari fan bere Stejar la recesământul organizat aici: http://www.bereastejar.ro/fandeesentatare/major?_ref=.
Pentru bărbații adevărați care știu de ce beau bere Stejar, sponsorul a pus la bătaie 12 bilete la meciul Irlanda – România la rugby, care se va juca pe 27 septembrie la Londra, pe stadionul Wembley.
Este un privilegiu să participi direct la un Campionat  Mondial de Rugby, iar ai noștri ca stejarii evoluează pentru a opta oară consecutiv la această prestigioasă competiție.
Premiul este de esență tare deoarece include transportul și cazarea și îl poți câștiga completând un chestionar prin care demonstrezi că sportul bărbaților de esență tare nu are secrete pentru tine, participantule http://www.bereastejar.ro/fandeesentatare/chestionar! Dacă sorții vor fi de partea ta, vei vizita gratuit Londra!