Ospitalitate bolintineană

 

Toamna trece râzând prin văi și printre dealuri scuturând rochia aurie și lăsând în urma ei parfum de tămâioasă, de mere, de must, de gutui și de dovleci. Fotograful soare răspândește în jur atâta căldură și o urmează pretutindeni să îi surprindă frumusețea. Posibil să se fi îndrăgostit de modelul său, posibil să fie un artist care muncește titanic ca opera sa să fie perfectă, cert este că noi muritorii de rând ne bucurăm de spectacol.

La ora 9, 30 ne urcăm în microbuzul pus la dispoziție pentru a merge pe urmele lui Dimitrie Bolintineanu și a ne bucura de locul în care sensibilul scriitor a prins rădăcină, a crescut și a rodit pentru întreg neamul românesc. Nu este copil care la școală să nu fi memorat versurile care curg asemenea acestei toamne cochete și generoase:„ Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,/Unde cură-n poale un râu mititel,/Plânge și suspină tânăra domniță,/Dulce și suavă ca o garofiță;/Căci în bătălie soțul ei dorit/A plecat cu oastea și n-a mai venit.”

Noi nu știm însă ce înseamnă să îți plece soțul, tatăl sau fiul la război și să nu se mai întoarcă, deși lumea noastră se confruntă cu două mari și sângeroase războaie. Domnul Gabriel Dragnea are grijă ca fiecare invitat să aibă loc în mașină și toată lumea să se simtă confortabil. O clipă, soarele pare că urmărește cu blitzul său mașina noastră care se strecoară printre sutele de mașini ce merg în tot atâtea direcții. Căldura lui ne urmărește pe traseul: București-Bolintin Vale și retur.

Câmpul plin cu porumb copt își așteaptă culegătorii. Este pentru prima dată când merg la Bolintin Vale, am schimbat câteva impresii cu câștigătoarea unui premii la poezia clasică, nu mai cunosc pe nimeni altcineva, dar simt că fac parte din familia culturală care merge la Bolintin Vale să îl omagieze pe poet și să îi viziteze pe cei dragi care ne așteaptă acasă. Călătoria a fost plăcută, imaginile vizuale proiectate pe geamurile microbuzului variate: de la peisaje de vis, la firme mamut venite să altereze vegetația cu materiale de construcție moderne, căruțe trase de cai iuți și conduse de oameni grăbiți, panouri publicitare în zeci de culori, menite să bombardeze ochiul și să urgenteze decizia consumatorului.

La destinație, am fost așteptați de oameni dragi: de intelectualii bolintineni, adevărați stâlpi ai culturii naționale și locale. Le-am simțit căldura și sinceritatea și am intrat în Școala Veche, cetate de lumină în care au învățat: actrița Ileana Popovici, textierul genial Eugen Rotaru și mulți creatori în câmpul frumosului, dar și oameni de știință care au devenit: medici, judecători, arhitecți sau profesori.

Discursurile tuturor au fost interesante și captivante, am aflat multe lucruri noi despre scriitori, despre refugiații din Basarabia care au fost primiți aici cu aceeași căldură cu care am fost primiți și noi, despre casele vechi din chirpici care aveau baie, fiindcă localnicii simțeau nevoia  ca trupurile să le fie la fel de curate ca sufletele.

Uneori acești oameni nobili își deschideau ușile pentru a primi fetele de la internat cu păr lung și des să se spele în băile lor. Au fost evocate timpurile extrem de grele, dar ușurate de generozitatea oamenilor de bine care nu pier niciodată, nici ei, nici amintirea lor scăldată în lumină, s-au făcut incursiuni în tezaurul cultural, apoi s-a trecut la festivitatea de premiere.

Nimeni nu s-a plictisit, iar în sală au fost mulți adolescenți și copii, asigurarea că viitorul se află pe mâini bune.

La sfârșit am fost așezați la masă și ospătați cum se cuvine și mărturisesc că nu am mai mâncat pâsat la fel de bun cum este cel făcut cu infinită dragoste la Bolintin!

TαBook, un mentor de încredere al tinerilor

 

Sfârșit de septembrie 2023. De la fereastra trenului admiram Transilvania în straie autumnale, scăldată în reflectoarele soarelui și doream să nu se mai termine călătoria. Sunt amintiri care se întipăresc pentru totdeauna în caseta memoriei și care ne luminează sufletul, îmbogățindu-ne. Imaginile pot fi simple, dar feeric de frumoase: turme de oi si de vaci păscând liniștite, lumina filtrându-se printre crengile încă pline de frunze, porumbul tresărind la fiecare adiere de vânt, sălciile pletoase sărutând râurile de aur și trenul dansând pe șine, în timp ce soarele ne mângâia pe creștet. Dealurile transilvane au ceva irezistibil, duios, iar când mă aflu departe de ele, le duc dorul.

Pe măsură ce se însera, orașele luminate în noapte păreau ceruri dispuse pe orizontală. Luminile țâșneau energic, apoi se depărtau și se stingeau în noapte…

Cui datorez această călătorie la Cluj la ceas de toamnă? Echipei inimoase de la TαBook , oameni minunați care investesc în cultură, provocându-i pe români să scrie eseuri sau povestiri, pornind de la o fotografie, să citească mult și să se întoarcă la scrisul caligrafic în aceste momente în care omul este atât de grăbit, încât tastează literele de tipar prin intermediul dispozitivelor, uitând să mai scrie de mână ca în clasele primare.

În timp ce călătoream, mă gândeam cât de norocoasă sunt să întâlnesc această echipă de suflet. Bilanțul este categoric de partea noastră, a celor care participăm la concursurile și activitățile organizate de TαBook.

Câștigurile mele din colaborarea cu TαBook au fost fabuloase.

1.  Datorită lor puteam admira Transilvania în straie aurii de toamnă și mi s-a oferit șansa să particip la Festivalul Internațional de Carte de la Cluj-Napoca.

A fost  o onoare pentru mine să mă pot plimba printre standurile editurilor cunoscute, să văd scriitori contemporani cunoscuți lansându-și cărțile, să le pot cere un autograf și să îmi aleg cărți noi pe care să le citesc cu drag.

2. Am fost noi înșine premiați, pentru că echipa TαBook ne-a stimulat fizic și spiritual: oferind premii fabuloase pentru eseurile noastre, iar cuvintele scrise de noi au fost adunate în volumul Reverie care poate fi comandat online. 

Dragi cititori, participați cu încredere la concursurile organizate de acești oameni minunați, fiindcă premiile promise sunt oferite cu drag, iar câștigul spiritual este mult mai mare decât cel material! 11 participanți la concursul de proză scurtă/eseuri au fost premiați cu câte Iphone 14 și alți 11 câștigători au fost răsplătiți cu publicarea povestirilor într-o carte de lux, primind și ei certificate de câștigători.

Ne-am simțit în centrul atenției și am vorbit câte în lună și câte în stele de parcă ne cunoșteam de când lumea.

Organizarea a fost impecabilă: festivitatea a început la timp, iar premiile au fost suplimentate ca bucuria celor care au scris, inspirându-se din imagini să fie și mai mare.

Am ținut în mână cartea cu emoții greu de definit. Era ca și cum cineva își ținea în brațe copilul viu și perfect, copil născut din dragostea celor de la TαBook.

TαBook pregătește drumul noii generații către cultură, oferind alternative valoroase la nopți pierdute în cluburi, la consumul de alcool, tutun și substanțe care erodează tinerețea, sănătatea și viața, la îndoielile din sufletele tinerilor care au nevoie de mentori, de oameni adevărați care să investească în ei!

 

 

 

 

TαBook investește în cultură, în oameni și în frumos

 

Se pot construi edificii mărețe din cuvinte? Evident că da, prin muncă titanică și talent! Sunt scriitori care au construit catedrale, avioane și submarine, când acestea nu se aflau nici în fază de proiect.

Pe paginile excelent scrise ale unei cărți curg lacrimi, zâmbete sau sânge, se desfășoară răscoale țărănești sau războaie.

Mi-a plăcut totdeauna forța cuvintelor și m-am înclinat în fața măiestriei scriitorului de a conduce cititorul prin peșteri, prin văzduh, de a-l face să trăiască frustrările personajelor sale, să iubească la fel de mult pe cineva ca ele sau să își șlefuiască sufletul ca un bijutier citind și recitind cărți.

Mi-am dorit să trăiesc din scris, mai ales după ce am citit Martin Eden de Jack London și am constatat cu bucurie că personajul principal, un scriitor care s-a ridicat prin ambiție dintr-o sărăcie lucie a ajuns să câștige un dolar pe cuvânt.

Mi s-a părut mult și am spus: „Asta da eficiență!”

În prezent, trăiesc din profesia de dascăl și din scris, dar departe de a câștiga un dolar pentru un cuvânt!

Vara 2023 a fost minunată, fiindcă familia s-a reunit la Sinaia și am trăit clipe de vis. Trei-patru zile am refuzat să mă gândesc la următoarele aspecte:

-am nevoie de alt telefon, fiindcă exemplarul pe care îl am este bătrân, foarte bătrân;

-mi s-a tocit pentru a nu știu câta oară tastatura la laptop și se mișcă și el încet, săracul, e și bătrân, dar și muncit;

-de câte nu este nevoie toamna la casa omului!

Particip la concursuri: unele îmi dau aripi, în timp ce altele parcă ar fi dușuri cu bucăți de gheață, dar nu mă pot opri din scris și din participat la competiții.

M-am învățat să nu îmi pun mari speranțe, deși sunt conștientă de valoarea lucrării trimise, ca să nu experimentez suferința.

În vară, văzusem un concurs care m-a atras și premiul era fabulos: un Iphone 14.

Din salariul de profesor, articolele jurnalistice și publicitare pe care le scriu, nu visam să pot ține un asemenea dispozitiv în mână și mai ales să îmi aparțină!

TαBook lansase o provocare interesantă: un eseu despre una dintre fotografiile alese pentru concurs, având o limită de cuvinte.

Am scris despre Sibiu din două motive: mă fascinează orașul care a păstrat aerul medieval, colinele Ardealului și oamenii din acel loc și am pe cineva drag care dorește să ajungă la Sibiu, iar oameni neserioși i-au promis și de Crăciun, dar și de Paști că îi vor dărui o excursie în orașul visurilor sale, dar nu s-au ținut de cuvânt.

E o poveste tristă despre un Sibiu văzut în copilărie, despre o nuntă tradițională, cu mirii pe cai nespus de frumoși care erau mai înalți decât toți participanții la ceremonia fericirii lor, iar copitele cailor răsunau pe pavaje. De atunci, pentru persoana dragă mie, Sibiul a rămas în minte ca o cetate a izbăvirii și a fericirii.

Dar astăzi vreau să vorbesc despre TαBook și despre doza de fericire pe care am primit-o via Sibiu.

Pe 16 august 2023 m-am uitat le rezultate și eseul meu se afla printre cele câștigătoare, prin urmare nu trebuie să mai fac economii să îmi iau telefon!

Juriul a ales 11 eseuri, apoi a selectat încă 11 și toate apar într-un volum care se va lansa la Festivalul de Carte de la Cluj-Napoca.

Nu se putea un dar mai frumos ca acesta! Un cadou dublu și atât de valoros și mai presus de toate, oameni care știu să aprecieze munca și sensibilitatea și care încurajează creație!

TαBook organizează Concursuri de Dictare și Caligrafie, având ca premii  stilou Poenari - stilouri lucrate manual.

TαBook investește în cultură, în oameni și în omenie și abia aștept să îi cunosc pe acești oameni minunați!

 Vă mulțumesc pentru tot ceea ce faceți, Dumnezeu să vă dea sănătate și să vă inspire să realizați proiecte la fel de interesante și de utile!

 

Acolo unde este pace e raiul pe pământ!

 

1 Martie 2022, totul este în alb-negru în satul acesta situat la poalele dealurilor, iar liniștea domnește pretutindeni. Iarna a fost blândă și a nins zgârcit, am ieșit din pandemie și când speram că totul va fi bine, în Ucraina a început războiul.

Numai când bate vântul prin pădurile de la Drajna de Sus și vin mari apele se aud zgomote de parcă ar fi război.

E încă frig, abia am ieșit din pandemie și Rusia a invadat Ucraina. Oamenii fug din calea războiului îngroziți. Încearcă să își salveze viețile și cei bătrâni, dar fac infarct în adăposturile din România de inimă rea, de efort, din cauza nedreptății și a înstrăinării.

Blestemat să fie cel care dezrădăcinează un bătrân din casa, din țara și din satul lui în ultimele clipe ale vieții!

Alții au încercat să treacă munții noaptea, târziu și au căzut de pe vârfuri în apa rece și adâncă a lacurilor, murind pe pământ străin, fără lumânare, fără să aibă pe cineva drag sau cunoscut la cap, la ceasul morții.

Este ora 18 și s-a înserat. Cu lanternele aprinse așteptăm grupul care va veni din Ucraina să stea peste drum, în casa spațioasă și primitoare a mătușii mele și a unchiului meu, Iordache Cornelia și Iordache Ion, care acum se află în Spania cu copiii și nepoții lor. S-au gândit să nu stea oameni pe drum cu copii în brațe și o casă goală.

-Noi nu putem să ne bucurăm de toate aici, în timp ce ei suferă acolo! Vă rog să aveți grijă de ele, vor veni două doamne cu doi copii. Să le arătați proviziile din cămară, să le faceți cumpărături și noi vă dăm înapoi toți banii.

Așa am vorbit la telefon, am făgăduit că vom face totul și acum așteptăm în fața porții.

Așteptarea îmi dă fiori, deși nu spun nimic. Mă gândesc că aș putea fi eu în locul lor: cu o mamă  bătrână, cu pisicile drăgăstoase și găinile cuminți pe care probabil ar trebui să le abandonez…Dar aș putea oare să am curaj să plec într-un loc necunoscut, să salvez viața mea și a mamei? Ce ar face sora mea și familia ei?

Afară nu este frig, iar râul care curge răsună plăcut între văi de parcă ar cânta o doină de război. Începem să ne facem griji, fiindcă întunericul se amplifică.

Deodată, la poartă oprește o mașină străină, iar din ea coboară două doamne tinere cu doi copii și un băiat care are 19-20 de ani.

Ele plâng în timp ce ne îmbrățișează pe rând de parcă am fi: mamele lor, bunicile lor, mătușile lor sau surorile lor. Ne înțelegem greu, fiindcă una dintre ele vorbește o engleză relativ corectă și traduce pentru cei din grup.

-Doamne, ce oameni primitori sunteți, îmi spune cu ochii plini de lacrimi! Vreau să fie pace și la noi în țară și toți cei care ne-ați așteptat acum aici să veniți la noi, iar noi să vă primim la fel de frumos!

Descui porțile metalice mari, iar ele bagă mașina în curte. Și-au adus lucruri în valize și în cearșafuri, cu ce au apucat să fugă.

Intrăm în casă și le arăt toate încăperile: sufrageria, dormitoarele de la parter și cele de la etaj, băile și bucătăria. Apoi ne așezăm să mai vorbim puțin înainte de a ne retrage.

-Știți, eu îmi așteptam părinții să ajungă la graniță, să îi salvez și pe ei. Am așteptat trei ore și n-au venit. Timpul mă presa, evenimentele se precipitau, așa că am luat-o pe doamna care era cu fetița în brațe, pe fratele meu să ne însoțească pe drum și am plecat. Eu nu știu acum, eu nu știu… și vocea i se pierde în lacrimi, dacă părinții mei mai trăiesc. Soții noștri au rămas să lupte, iar noi trebuie să luptăm ca acestor copii să nu le lipsească nimic. Am rămas pe drumuri! Casele noastre sunt acum niște ruine, am avut un salon de înfrumusețare și magazine, dar au venit și ne-au distrus și ne-au luat totul!

Viețile noastre și ale copiilor noștri însă, nu le dăm!

Ce pot să spun să aduc un strop de alinare în sufletele atât de rănite.

-Este bine totuși că v-ați salvat fratele. Este aici, va rămâne cu dumneavoastră cât va ține războiul și totul va fi bine.

-Fratele meu va pleca să lupte alături de soții noștri! Nu poate să rămână. E tânăr și este bărbat, în plus, aceasta este dorința lui!

Au stat în casa aceea mai multe luni. Au prins și prima ninsoare și au făcut un moș de zăpadă, au mers la gârlă, copiii se jucau în curte și îi strigau mamei: „Babușca, babușca!” în amintirea bunicilor rămași acasă.

Fratele s-a întors să lupte și mi-a părut rău de tinerețea lui, dar glasul datoriei a fost mult mai puternic decât instinctul de conservare.

Mai departe, una dintre doamne a plecat cu fetița în Turcia, în timp ce posesoarea mașinii a plecat cu băiețelul ei în Germania, iar la plecare ne-au dăruit ghivece de flori, bomboane de ciocolată, multe amintiri și cea mai minunată lecție de viață: să prețuim pacea și toate valorile pe care le oferă ea.