Propuneri colaborare

Propunerile de colaborare le puteți trimite pe adresa de e-mail:
elenalarisastan@yahoo.com.

sâmbătă, 9 aprilie 2022

Moștenitorul nedrept

 


 

Dan stă în pat. Nu mai are puterea să se ridice să spargă cu mâinile lui baia modernă, centrala scumpă, să fărâme cu toporul: mașina, bicicleta de curse și mobra.

Casa mare cât un palat se învârtește cu el ca un carusel, capul îl doare îngrozitor, dar cel mai tare se teme, când începe să îi curgă sânge negru și pe gură și pe nas de parcă ar fi dat cineva drumul la robinet, să curgă în jeturi sângele său.

Frânturi de gânduri îi vin în minte, când îl lasă puțin durerile fizice. Atunci, tocmai atunci îl apucă îngrozitoarele dureri sufletești:

-Măi, bitane, vino să ne batem! Nu știi cine-i tac’tu mă și ai pantofii scâlciați și pantalonii tociți de atâta purtat!

-Ba știu cine e tata! Tatăl meu este asistent medical!

„Asistent medical, stă la două sate și nu a venit o dată să mă vadă sau să îmi aducă un pachețel cu mâncare! Blestemat să fie! Toată viața, când cineva s-a certat cu mine mi-a strigat: „Bitan!” Urăsc cuvântul acesta și îl urăsc pe tata și cred că el va moșteni tot ce am clădit eu aici din munca mea, toată averea care m-a costat viața!”

Dan aruncă ochii în curte la casa mândră cu etaj, la garajul nou, își trage ligheanul aproape, fiindcă începe iar să curgă sângele ca un izvor. Sufletul lui lovit din toate părțile, trudit, bătut nu mai stă în trupul său măcinat de boală.

„Mi s-o fi infectat sufletul, gândește el, de atâta suferință! Își amintește apoi ce a pățit el acum două luni. A venit seara de la muncă și mama sa, că nevastă nu are, nu era nicăieri. A strigat-o, i-a bătut la ușă, nimic! S-a gândit că s-o bucura și ea de o dragoste târzie și a adormit. Pe la șase dimineața a sunat insistent telefonul, deși era sâmbătă.

-Mama dumneavoastră a murit în Grecia. Se afla acolo într-o excursie. Vi se vor înapoia lucrurile ei și cei 6000 de lei găsiți în poșetă! Să spuneți dacă doriți să o aduceți în țară sau doriți să fie incinerată aici!

Ce soartă! Plecase să se plimbe, să fie fericită, se afla cu un domn văduv în cameră și murise printre străini. Le-a stricat excursia și bucuria tuturor celor cu care plecase.

„De ce nu ai spus unde te duci, mamă? Dacă ți-aș fi cerut eu 6000 de lei, ai fi spus că nu ai? Iartă-mă, dar sunt atât de singur pe lume! Nu pot să te aduc acasă, nu pot!”

Așa i-a spus în gând atunci, iar acum mama îi face semn de departe, mama îl cheamă la ea.

Nu a avut putere să asiste la ceremonia care a marcat marea trecere a mamei sale și nu știe unde îi este mormântul. Își amintește cum a plecat el să cucerească lumea cu cele două mâini ale sale și cu ambiția din suflet și nopțile de toamnă în care a dormit într-o cutie uriașă de carton, sa nu doarmă direct pe pavaj.

Poate că atunci s-a instalat boala în corpul său puțin câte puțin și cu fiecare ploaie care îi pătrundea până la oase, cu fiecare rafală de vânt înainta un pas spre propriul mormânt.

Avea 44 de ani, nu avea copii (s-ar fi interesat de ei, nu i-ar fi abandonat ca tatăl său), a avut o nevastă de care s-a despărțit după doi ani, avea o casă mare cât un palat, mașină, tot ceea ce își dorește un om ambițios, dar și o tumoare uriașă la cap și fusese operat de curând pe inimă.

Când scăpase de problema cu inima, au apărut durerile îngrozitoare de cap. Avea doi prieteni devotați și un patron care îl dusese la spitalul de la București, să fie operat.

Cât timp a stat la spital: zece zile, pe acasă a trecut „domnul tată”, atât de absent toată viața, să vadă casa, garajul, mașina, bicicleta și mobra și mai ales să strige prin curte:

-Cine îndrăznește să ia ceva de aici va ajunge la pușcărie, aici eu sunt stăpân!

„Mă vei moșteni, netrebnicule! În afara faptului că m-ai plantat în trupul mamei, nu ai avut grijă de nimic și toată munca mea va ajunge în posesia ta și a fraților mei vitregi!”

Dan pune mâna pe telefon și sună, sună insistent ca si cum cineva să știe că sună pentru ultima dată. Băieții care i-au schimbat pamperșii, l-au bărbierit și l-au ajutat să se spele și să mănânce au venit îndată.

Băiatul s-a îngălbenit ca floarea-soarelui și nu mai poate vorbi. Are gura plină de sânge și face semn să i se dea ligheanul. Secundele morții sunt cele mai grele, fiindcă nu știi cât vor ține chinurile și îți este frică de ea, de moarte.

Poate ca a mai rămas o fărâmă de putere și un alt lighean de sânge în trupul acesta care a dormit zeci de nopți într-o cutie din carton fiindcă era prea străin de lumea aceasta…

-Vă mulțumesc, băieți că mi-ați fost prieteni, frați și părinți. V-am chemat să stați lângă mine și să îmi aprindeți lumânarea, dar cel mai mult vă rog (și când a ajuns aici, a început să urle de durere, de putea fi auzit din curte) să dați foc la casă, la mașină, la tot ce am agonisit!

Dați foc la toate căci eu nu mai am nevoie de nimic și este nedrept să le moștenească omul care nici nu mă cunoaște și nu mi-a dat un covrig! Dați foc la toooot!

S-a stins urlând așa de durere și dorind ca focul să înghită cu lăcomie tot ceea ce îi furase lui sănătatea și tinerețea... Prietenele mamei l-au aranjat frumos, în costum de ginerică, cu floare albă în piept, cămașă din mătase și papion. Tot satul a venit la înmormântarea lui, iar după ce băiatul și-a găsit liniștea în mormânt, tatăl lui și frații cei vitregi au venit să ia în primire averea. Pe mormânt, ningea cu fulgi aduși de vânt de departe, din locurile în care dormise el multe nopți la rând în cutii din carton și cenușa mamei sale fusese aruncată peste ape.

Ningea de parcă îngerii își smulgeau pene din aripile lor să stingă focul din sufletul lui.

…Poate că focul dreptății va mistui totul, înainte ca moștenitorul nedrept să se bucure de ceea ce nu i se cuvine!