marți, 16 ianuarie 2018

Balada resetării din 2018



Și-am zis verde didițel
Anul nou și tinerel
Înăltuț și frumușel
Dădu cu ochii de mine
Și fiindcă-mi dorea bine
Îmi spuse verde în față
Să îmi schimb a mea viață:
-Pe șolduri în sus
Grăsime s-a pus,
De la piept în jos

Ce văd e dizgrațios.
Te scanez și văd în tine
Inima e în grăsime,
Ficatul e iritat
Căci haotic ai mâncat.
Resetează-te frumos
Să fii mereu sănătoasă
 Și în formă și frumoasă!
Când vorbea îmi aminteam
Cum diete începeam,
Și după ce le sfârșeam
Grăsimea la loc puneam.
Tot efortul se surpa
Și-așa viața îmi trecea...
Acum n-am haine frumoase
Și port haine pentru grase...
Când alerg tot obosesc
Și oasele-mi chinuiesc.
Mai ușor îmi spun etatea
Decât sincer greutatea!

-Știi cu Reset efortul este răsplătit
Aici peste 5000 de oameni au slăbit
Căci le-a fost educat apetitul
Și un succes le-a fost slăbitul!
În prima lună
Îți dau ei mâncare bună
Visul să ți-l împlinești
Și sănătos ca să slăbești.
Și te educă răbdător
Ce să mănânci de-a lungul anilor.
Iar din a doua lună
Vei alege tu hrana bună.

...Și-am zis verde didițel,
Anul nou și frumușel
Care s-a mai împlinit
Pe stradă m-a întâlnit
Nu mă privește cu milă
Și îmi zice:
-Ce frumoasă ești, copilă!
Ce față, ce siluetă
Parcă ai fi o vedetă!
Nu ești liberă cumva
Să mergem la o cafea?
De te vede cineva
În partid sigur te-o lua
Și dacă nu-ți va fi lene
Vei conduce la Interne!!!
Îl privesc de sus în jos
Și îi răspund mofturos:
-Tu m-ai sfătuit frumos
Nu vreau să-mi fii păgubos
Eu vreau să trăiesc frumos,
Limite mi-am resetat
De ce mă duci în păcat???










duminică, 14 ianuarie 2018

Trădarea unui mare patriot



Slavici despre Eminescu: ”E un om cu trebuințe puține, dar cu

apucături boierești. Respinge tot ce i se pare vulgar. Citește cu o uimitoare

repeziciune. Ține să citească în tihnă, la masă sau tolănit pe sofă, în vreme ce odaia îi e înmiresmată de cafeaua pe caresingur și-o pregătește cu mult dichis. E lipsit de tot ceeea ce în viața de toate zilele se numește egoism. Nu trăiește pentru sine și prin sine, ci prin lumea în care-și petrece viața și pentru ea.

Eminescu despre viață în general:

• Multe dureri, puține plăceri...

• Nenorocirea cea mare a vieții e să fii mărginit, să nu vezi cu ochii tăi, să știi puține, să înțelegi rău, să judeci strâmb!

Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie deoarece a demascat pactul pe care guvernul român urma să-l încheie cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi ceicatalogaţi drept „naţionalişti”. Eminescu a ales să moară în picioare pentru libertatea și independența României.

28 iunie, 1883, evenimentele se precipită la București:

• Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.

Mistificarea adevărului:

• Se zice că în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu.

De la 30 de arginți, la 300 de lei...

• Maiorescu ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc.

Eminescu, deși trimis de Maiorescu la sediul Societății Carpații, îşi schimbă traseul. Alege Capșa știind că la acea vreme nu reprezenta doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul.

Alte înscenări:

* Ventura a relatat că Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”.

• Contraargumente:

Doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă.

• Eminescu, în calitate de ziarist știa că regele nu este în țară, prin urmare nu s-ar fi dus la Cotroceni să-l împuște.

Medicii din Austria îl declară lucid

• Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri lui Maiorescu să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu. În țară, poetul este supus otrăvirii lente cu mercur.

Pentru a se acoperi crima se ajunge la diagnosticul calomnios:

• ...el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice.. ”

Culmea infamiei:

• La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului. 

Ne poți ierta, Măria Ta, pentru ceea ce am făcut creierului care ne-a lăsat moștenire: ”Luceafărul”, ”Scrisoarea I”, ”Atât de fragedă”, ”Pe lângă plopii fără soț” și tot tezaurul liric fără pereche?

Sursele care au servit realizării acestei prezentări:

• http://o-viata-frumoasa.blogspot.ro/2011/03/adevarul-despre-moartealui-

mihai.html

• http://www.cerceteaza.com/10-lucruri-pe-care-nu-le-stiai-despre-mihaieminescu/

• http://www.lovendal.ro/wp52/lucruri-inedite-despre-mihai-eminescu-eraindragostit-

de-cleopatra-a-fost-mare-boier-indragostit-si-multe-altele/

• http://curiozitati.sunphoto.ro/mihai_eminescu

miercuri, 10 ianuarie 2018

Cum poți arăta fabulos până la 100 de ani

Se impune acum resetarea stilului de viață


2018 a venit mai repede decât am crezut. Au trecut sărbătorile și am rămas cu consecințele excesului de dulciuri și bunătăți. „Grasă și frumoasă” este deja un principiu depășit ca și „Să mănânci mai mult iarna că te suge gerul!”
Stau in cabina de probă și simt că mă sufoc. Cum este posibil? Am ales bluza asta fiindcă era cea mai mare și testul adevărului mă indispune profund.
Mi s-au îngrășat până și brațele. Unde îmi este mijlocelul de altădată, picioarele delicate și brațele subțiri? Am ajuns unul dntre cazurile:„Nu avem nimic pe măsura dumneavoastră” eu, care mă puteam îmbrăca până nu demult de la copii!
Stau uitându-mă lung la teancul de haine frumoase și oftez, dar oftatul nu ajută la nimic.
Când alerg după o mașină, oboseala mă cuprinde și mă resimt întreaga zi. Mi se întâmplă la fel când urc scările și mă întreb oare ce mă fac dacă mă va prinde bătrâneța așa de uriașă?
Trebuie urgent și acum să-mi resetez stilul de viață!

Întoarcerea sănătoasă la dimensiunile de altădată


Am dat multe din hainele care nu mă încăpeau, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să-mi propun să slăbesc și să-mi iau altele elegante Ambiția omului este fără limite, așa că pot să ajung din nou de la XXXL la S sau L. Voi recurge la ajutor profesionist și voi avea avantaj triplu. Cu Reset  Limitless voi obține:
1. O formă fizică de invidiat. Hainele luate la cabină îmi vor veni perfect. M-am săturat să cutreier fără folos magazinele de haine și să fiu privită cu milă fiindcă nu mă încape nimic!
2. Voi fi mult mai rezistentă la efort fizic. Voi alerga după o mașină cu succes, fără să traspir și să mă resimt mult timp după aceea.
3. Nu voi mai cheltui atât de mult pe mâncare, voi investi în călătorii, produse de înfrumusețare și gospodărie.

1000 de clienți reușesc asta și sunt fericiți anual fiindcă urmează programele inteligente de slăbit. În cei 5 ani de experiență, specialiștii au făcut 5 000 de oameni 100% fericiți.

Program în trei etape de setare a limitelor de greutate:

În prima lună voi fi inițiată în planul personalizat de depășirea a limitelor impuse de greutate. Voi renunța de bună voie la alimentele nesănătoase și la mâncatul între mese.
În etapa următoare voi ști deja cum să procedez să nu-mi mai scap greutatea de sub control și să-mi ajut și familia, iar în ultima etapă voi fi deja dependentă de un stil de viață sănătos.




Atunci când despărțirea te scutește de dezamăgire permanentă


Încă un serial „Las Fierbinți” la care trag cu urechea în timp ce scriu fiindcă ai mei sunt fani. Celentano își urăște de moarte un fost coleg din generală fiindcă a ajuns ofițer și mai ales că a luat-o de soție pe Marcela, o păpușă de fată!
Motivele urii nu au deloc acoperire fiindcă să fii ofițer nu este ceeea ce pare a fi. Așa cred oamenii despre toate categoriile socio-profesionale străine: doctorul este plin de bani (dar tinerețea petrecută în facultate și gărzile se uită că nu refuză toți să interneze urgențele și nu rup toți biletele de trimitere, deși este suficient un exemplu ca presa să linșeze, a uitat că și ea „a născut pui vii”), profesorii plimbă catalogul de colo colo și agresează elevii, pompierii au 24 cu 24, deci mai pot face și altceva, nene în timpul liber (care timp liber dacă este o urgență???)
Tot ce nu practici este ușor, mai ales dacă ești de profesie părerolog.
-Marcela, mi-a rămas în suflet! Ce ochi, ce păr, ce ten, ce mijlocel! De ce să o ia el? Fiindcă a devenit ofițer! Și cum a devenit? El lua 5, când eu luam 4 fiindcă ducea maică-sa oale cu smântână la școală.
Și uite așa, în loc să întreprindă ceva să evolueze, Celentano judecă, etichetează, pune un covor împrumutat peste mizeria din casă (împrumută niște haine bune că nasturii de la cămăși îi avea în buzunar și cu o bere își angajează și șofer) ca aparențele să-i fie favorabile.
Ei, sub masca umorului  aparent mărunt se ascunde mult adevăr de viață.
La întâlnirea de peste ani apare Marcela. Este masivă, tunsă periuță, pusă pe harță, iar Celentano iese aproape plângând din sala, reproșându-i:
-Nu te iert! Știi de ce? Ai mâncat-o pe Marcela!
Într-un fel sau altul, timpul ne mănâncă pe toți. Mai îngroașă un mijlocel care era perfect, mai trage câte o șuviță de păr, atârnă o piele în glumă, trage de obraji și de colțurile gurii.
Dar ce te faci, dacă trăiești alături o viață de cineva pe care îl considerai frumusețea întruchipată și nu-i o tragedie că se urâțește fizic, fiindcă ai acceptat să îmbătrâniți alături  și varsă toată otrava sufletului asupra ta?
Într-un fel, toate despărțirile care survin pe parcursul vieții (oamenii făcuți să fie împreună nu se despart) te pot scuti de o mare dezamăgire...
Marcela a mâncat-o pe Marcela și probabil că dacă ar fi fost cu Celentano, i-ar fi mâncat și lui sufletul...
Ei, dar și Marcela ar fi fost piele și os dacă rămânea cu Celentano și i-ar fi stat în gât iubirea din copilărie...

luni, 8 ianuarie 2018

Diferența dintre a plăti un om și a-l prețui

Când un om muncește pentru tine și o face cu toată inima, merită să înveți să-l prețuiești, ceea ce înseamnă mult mai mult decât a-i întinde un teanc de bani de pe poziții de superioritate.
Citatul eminescian: „Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând” demonstrează a mia oară genialitatea poetului.
Prin caracter a sintetizat totul:
-calitatea muncii și faptul că nu se plânge, deși uneori poate lucrează bolnav
-loialitatea. Omul îți este alături, te ajută să-ți îndeplinești obiectivele, poate un sfert din roade reprezintă rodul eforturilor sale
- sacrificiile personale pe care le face ca tu să fii servit sau să-ți îndeplinești la rândul tău sarcinile profesionale.
Voi aprecia mereu șefii care dau dovadă de omenie în relațiile de muncă și ne le văd strict ca pe o afacere. Cel care muncește pentru tine și îți este loial cu siguranță că are nevoie să fie apreciat pentru asta și este posibil ca pentru el un gest sau o vorbă bună să valoreze mai mult decât bancnota lucioasă. Banii pe care îi întinzi sau îi pui într-un cont nu te scutesc de datoria e a fi uman.
Iar dacă te pricepi să-i faci sufletul fărâme sau îi calci mândria în picioare, să nu ai impresia că poți corecta totul cu bani!
Un angajat sau colaborator de valoare se găsește greu, de aceea învață să-l prețuiești înainte de a-l pierde!


duminică, 7 ianuarie 2018

Follow me on Blogarama

Omul se simte atât de singur, cât dorește

Singurătatea este o povară sau o oportunitate, după cum este în stare să o gestioneze fiecare om. În ultima vreme se dă tot mai mult o conotație eronată termenului apreciindu-se faptul că persoana necăsătorită este „singură”. Cea mai gravă formă de singurătate mi se pare însă cea din cadrul familiei. Ei stau sub același acoperiș fiindcă nu au de ales sau nu au unde să se ducă, în rest se sabotează și de enervează reciproc aproape fără control.
Pentru unii care nu sunt „singuri” viața de familie este un blestem, dar se încăpățânează să păstreze aparențele, chiar dacă sacrifică liniștea și dezvoltarea armonioasă a copiilor. Iată că în acest context, „singurătatea” percepută în sensul său îngust este preferabilă.
În sensul deplin al cuvântului realizăm că niciun om nu este așa de izolat social, încât să fie singur, nici chiar în mănăstire. Există o serie întreagă de acțiuni și sentimente care combat cu succes singurătatea: prietenia, discuțiile, colaborarea pe diferite teme, dialogurile, serviciul (oportunitatea de a-ți face prieteni buni la locul de muncă), felicitările cu ocazia unor reușite si urările din perioada sărbătorilor sau aniversărilor.
Singurătate nu este deplină nici când ești față în față cu tine însuți/însăți, dacă nu ești propriul tău dușman declarat fiindcă găsești mereu activități plăcute, încurajări, gânduri și idei senine. Poți să alegi compania cărților, a unui ceai bun sau să îți exteriorizezi gândurile scriind cărți sau pe blog și în jurul tău, miracol! se adună cititorii, dacă ai lucruri valoroase de transmis. Poți fi un adevărat magnet social, dacă dorești și lupți pentru asta și trebuie să știi că ai și nevoie de singurătate fiindcă trăim social, dar independent.
Singurătatea se instalează deplin și iremediabil numai când dorești acest lucru. În acele momente de colaps nu o mai vezi nici pe mama (care și-ar da viața pentru tine), nici pe tata (care te susține cum poate), nici frații, surorile, prietenii care sunt în jurul tău, nici oportunitatea de a avea o iubită/un iubit, de a-ți găsi sufletul pereche sau de ce nu de a înfia un copil.
Am fost șocată să citesc știrea despre frumosul și talentatul interpret de muzică populară care la 22 de ani s-a sinucis după ce a cântat în noaptea de Revelion pentru că se simțea singur.
Departe de mine intenția de a-l judeca, dar cu voință, orice om se poate debarasa de impresia eronată că este singur, neînțeles și persecutat de toată lumea! De-ai fi așa, prin absurd, demnitatea îți impune să te aliezi cu tine însuți/însăți împotriva tuturor, să-ți triplezi forțele și să demonstrezi ceea ce poți să faci. Și nu aștepta să îți întindă alții mâna în timp ce tu o retragi pe a ta, ci fă primul gestul de socializare!

joi, 4 ianuarie 2018

Cum a fost mereu tată pentru frații si surorile ei

Prima zi a lui 2018 am petrecut-o alături de cei dragi povestind, glumind și ospătându-ne. A doua zi am călătorit cu o fată bravă care face cât 10 băieți, o ființă generoasă care a fost tată pentru frații si surorile ei. Două ore mi s-au părut câteva minute fiindcă mă leagă de ea o prietenie veche și-mi para rău că trebuie să vorbesc voalat despre ea.
Când ne-am întâlnit în autogară era tristă. Venise cu microbuzul la prima oră în București cu sora ei să-i interneze pe cei doi nepoței care se simt rău și m-am gândit cum nu încetează ea să iubească și să se sacrifice, deși sora este la casa ei acum. Era supărată vizibil, nu a avut stare să se așeze cu mine pe o bancă să aștepte, a preferat să se plimbe nervos prin apropiere.
-Mâine trebuie să mă întorc iar cu primul microbuz, mi-a spus hotărâtă. Nu-i pot lăsa singuri. Cât ea se duce la control cu un copil, eu stau și îl liniștesc pe celălalt.
Apoi îmi amintesc ca prin vis, cum fiindcă tatăl le-a murit, ea a făcut împrumuturi peste împrumuruturi ca frații ei să fie dați la școli bune, să fie domni asemenea ei. Doamne, cât de mult a suferit pentru fiecare în parte, când se implicau într-o relație nepotrivită, când nu doreau să învețe, când aveau opțiuni care nu se conformau cu realitatea.Toată tinerețea a trecut cu ratele, cu împrumuturile ca ei să fie bine.
-Frații ăștia ai mei! Știi mă doare când îți spun. Unii nici nu vorbesc cu mine. I-am dat la școlii, iar ei s-au dus cu ziua în sat, am zis că mor.
O iubesc pe fata asta mândră, generoasă și bătăioasă și mă întreb dacă unul dintre ceilalți ar fi fost mai mare, ar fi susținut familia cu aceeași energie ca ea?
-Știi tu cât de greu am obținut eu totul? Știi că mă duceam cu ziua la fân și mi se dădea o ulcică plină de lapte, iar până ajungeam cu el acasă, jumătate se făcea zer???
Da, știu. Ea a obținut totul pentru toți ai ei, și-a dus în spate pe culmi sociale rezonabile întreaga familie.
 Îi caut mâinile, să le strâng și îi spun că este cu adevărat un om brav și este o onoare pentru mine că am cunoscut-o și că îmi este prietenă. Și iar mă lasă fără cuvinte! În timp ce bâlbăi în neștire că: „Totul va fi bine!” (așa mă mint și pe mine când mi-e frică sau sunt foarte supărată de un eșec), ea mă umple de mulțumire:
-Știi, te întâlnesc mereu când sunt foarte supărată și tu reușești să mă umpli de optimism, să-mi faci bine. Îmi amintesc odată când eram foarte tristă fiindcă mi se întâmplase ceva, iar tu m-ai dus la cofetărie și mi-ai cumpărat un profiterol. Atunci am mâncat eu profiterol pentru prima dată.
Nici nu mai știam asta, dar în mintea ei s-a întipărit atâta recunoștință pentru un gest așa de mărunt.
Am început bine anul și a făcut bine că mi-a spus în felu-i inconfundabil că orice gest mărunt pe care îl facem se întipărește în mintea oamenilor ca o amintire plăcută ce va supraviețui timpului feroce.
Dacă ai timp să citești, suflet drag, florile sunt pentru tine din toată inima!!!




duminică, 31 decembrie 2017

Flacăra olimpică a vieţii la începutul lui 2018

Un an nou reprezintă o nouă aliniere la start, şansa unei alte curse înţelept gândite, strategic abordate pentru obţinerea victoriei. Toţi, dar absolut toţi cei care am trecut în 2018 suntem victorioşi. Încă nu realizăm ce înseamnă să fim în viaţă, liberi şi sănătoşi.
Acestea mi se par victorii fără precedent pe care trebuie să le transformăm în succese uriaşe ca drept recunoştinţă pentru toţi cei care şi-au dat viaţa ca noi să avem aceste daruri supreme. Sunt daruri de viaţă şi sânge oferite ca bază pentru ca umanitatea din noi să înflorească.
Dacă în trecut orgoliile fără precedent ale tinereţii mă orbeau destul ca să văd în puterea iertării o mare dovadă de slăbiciune, astăzi mi se pare divin să-i poţi întinde sincer mâna celui care te-a rănit de moarte.
O cursă a victoriei debutează fără viclenie, fără dorinţă de răzbunare, cu obiectivul curat de a obţine succesul, nu atât pentru tine, cât pentru a-i ajuta pe ceilalţi.
Liderul ar trebui să ştie că este în faţă pentru a fi scut, a testa zone expuse pericolului pentru cei pe care îi conduce şi nu pentru a fi văzut, fotografiat, mediatizat. I s-adat acestă poziţie să alerge primul, fără să fie purtat pe braţe sau împins către victorie de cei din spatele său.
Formatorul de opinie nu trebuie să se creadă un soi de demiurg căruia îi este permis orice. Niciodată, dar niciodată nu are voie să demoleze o idee a discipolilor săi, oricât ar fi de eronată fără argumente.
Politicienii? Sunt ei conştienţi oare cât de greu le-a fost românilor să se unească? De ce fac totul să-i dezbine? Fiecare clasă socială îşi are importanţa ei vitală şi fiecare alergător în cursa permanentă a socializării are un rol vital, cât este în viaţă, oriunde ar alerga: în faţă, ultimul, pe flancuri...
Gata cu lenevitul, să punem punct sărbătorilor şi să reîncepem cursa anului 2018 fiindcă un sportiv adevărat nu-şi pierde niciodată antrenamentul!
La mulţi ani, oameni frumoşi şi să ne vedem la finalul lui 2018 cu multe medalii ale binelui aşezate pe grumazul sufletului!
Vă mulţumesc pentru totă iubirea pe care mi-o arătaţi, pentru că mă acceptaţi aşa cum sunt şi pentru că mă sprijiniţi când cursa devine infernală şi nu îmi daţi voie să o abandonezi!
Câteodată mă întreb dacă merit atâta iubire şi răsfăţ de la viaţă...
Haideţi să ne aliniem la start cu planuri măreţe pentru 2018!


sâmbătă, 30 decembrie 2017

La sfârșit de an, faceți curat în cufărul cu amintiri!

Omul este cea mai strângătoare ființă de pe pământ, în ciuda faptului că este conștient de efemeritatea lui și de iminența sfârșitului său. Există mania de a te înconjura de lucruri: unele de care nu te poți despărți, este adevărat, dar de cele mai multe ori balastul este cel care ne sufocă...
În societatea noastră se merge pe principiul:„Dacă are X, trebuie să-mi cumpăr și eu (chiar dacă nu știu să folosesc obiectul acela)!”
Cu siguranță că am trăi mai frumos, mai liniștit, fără crispări, dacă ne-am educa mania de a avea și disperarea de a strânge.
Astăzi, cu câteva zile înainte de încheierea lui 2017, vreau să vorbesc despre minte. Am împovărat-o cu fel și fel de amintiri, unele așa de vechi, încât sunt gata să se transforme în praf ros de molii sau au putrezit. Amintirile frumoase nu se măi văd și riscă să se estompeze din cauza celor mumificate în suflet și pe care ar trebui să avem curajul să le scoatem, să facem loc altora.
Cum mă pregătesc eu pentru provocările lui 2018? Sper ca divinitatea să-mi dea puterea să o fac:
-golesc mintea de tot ce nu merită să mai ocupe un loc în ea, fiindcă sunt atâtea lucruri frumoase, idei constructive, aminitiri plăcute care merită să stea la loc de cinste și în plus trebuie să fie loc și pentru provocările anului următor
-mă bucur de prietenia adevărată și de toți oamenii minunați pe care i-am cunoscut.  Le sunt recunoscătoare și celor care m-au rănit voluntar sau involuntar sau m-au trădat fiindcă în mod sigur și comportamentul lor m-a modelat. La nivel social ne modelăm permanent unul pe celălalt, fie prin terapia contrastantă  (Nu am să fac niciodată așa!), fie prin imitație (Doamne, ar fi minunat să pot fi la fel de generoasă ca X,  să vorbesc frumos ca Y!)
-primesc anul nou cu zâmbetul pe față, cu optimism fiindcă sunt în viață, prin urmare sper să pot face multe lucruri bune și să mă bucur de roadele lor și sunt plină de mulțumire fiindcă familia mea este întreagă și suntem sănătoși.


miercuri, 27 decembrie 2017

Ce trist când oamenii au de toate, dar le lipsește motivația de a trăi!

Acum, la sfârșit de an îmi vine să scriu despre oamenii care mor de vii cu mult timp inainte ca moartea fizică să sosească. Decesul lor survine treptat sau deodată lângă noi, acasă, pe stradă, in statiile de autobuz sau metrou pierzându-și motivația de a mai trăi, cu toate că duc o viață îmbelșugată. Nu contează statutul social sau funcția, ei acceptă să moară puțin câte puțin așezați în sicriul pesimismului feroce stand cu mâinile încrucișate sau comit cea mai mare nedreptate față de ei înșiși: își iau singuri viața.
În principal, există două mari categorii de oameni:
-cei care nu au aproape nimic, conform principiului: „Ce am port cu mine”, dar sunt insetați de viață
-cei care au de toate și totuși golul de a nu găsi surse de bucurie în viață, le erodează sufletul.
Mediatizarea unor sinucideri trebuie privită în principal ca lecție de viață. Da, este greu să trăiești confruntându-te cu stresul, cu nedreptățile de orice fel, cu dezamăgiri, dureri trecătoare și despărțiri, dar este și mai frumos când te uiți înapoi și realizezi cât de puternic ai putut fi! Nu se poate exprima în cuvinte ușurarea depășirii unei secvențe dramatice de viață. După o perioadă plină de nori și de furtună, totul este mult mai frumos în jur. Este o satisfacție fără precedent să știi că ai ieșit victorios dintr-o luptă pe viață și pe moarte, chiar dacă ai rămas infirm vizibil sau invizibil!
Merită să trăiești pentru toți oamenii minunați pe care te poți baza la greu! Nu contează că sunt puțini.
Nu avem dreptul să-i producem durere singurului prieten care ne-a rămas, dacă prin absurd ne-au părăsit ceilalți unul câte unul...
Trebuie să avem voința de a ne menține vii, de a nu lăsa dorința de moarte să pună stăpânire pe noi.
Normalitatea este o sursă inepuizabilă de fericire, dacă este explorată corect. Chiar dacă nu ai un copil, poți face zeci de bucurii copiilor altora. Devino partenerul lor de joacă și izgonește moartea din apropierea ta!
Zâmbește răsăritului, admiră o floare, citește o carte bună, bea un ceai bun, fă orice ca dorința de moarte să nu ajungă să te stăpânească!
Nu vă scriu findcă mă consider undeva deasupra confruntărilor vieții și dau lecții, ci vă scriu în calitate de supraviețuitor! Fiecare am colecționat rani, înfrângeri, umilințe, important este ce am învățat din ele și cum am luptat cu demnitate să menținem fărâma de viață din noi.
Mi se rupe inima de mila celor care au de toate, au prea mult, dar în esență nu au nimic, fiindcă au pierdut motivația de a trăi!


duminică, 24 decembrie 2017

Astăzi vreau să mulțumesc pentru jertfă

Oare unde a apărut jertfa și ce o motivează? Se  gândește cel care își dă viața cu zâmbetul pe buze pentru mai binele alor săi la vreo răsplată? De multe ori nici nu mai are timp să o facă, ci se oferă ca scut pentru nedreptatea celor asupriți, ca pavăză în fața durerilor nesfârșite.
Jertfa a început în cer, la Nașterea Mântuitorului și a continuat cu copierea modelului ceresc de către muritori. Tatăl a consimțit să se despartă de unicul Său Fiu, deși știa prin ce greutăți va trece.
Cred că este una dintre cele mai negre experiențe ale vieții, indiferent de statut, ca un părinte să știe că fiul său va muri în chinuri și să aibă mâinile legate, să nu-l poată salva. Trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu că El ar fi putut să oprească asta, dar din milă pentru noi, muritorii, nu a făcut-o!
Fecioara Maria și partenerul ei, Iosif, au acceptat să jertfească normalitatea ca mântuirea oamenilor să se înfăptuiască. Jertfa divină s-a contopit cu cea a muritorilor ca minunea să prindă viață.
Știți cât de mult te costă statutul de „ciudat”?
Știți cât devine de insuportabil să ajungi pe gura lumii? Cu toate acestea s-a mers cu jertfa mai departe, până la oferirea propriei vieți să se construiască o lume mai bună!
Vă așteptați că toată lumea să poată să sprecieze gestul magic? Ar fi fost împotriva firii. Încă de la naștere au existat cârtitori și s-a încercat înlăturarea efectului jertfei prin genocid (uciderea tuturor copiilor născuți în același timp cu Messia ca un împărat sângeros să nu-și piardă tronul).
Doamne, în seara acesta și mereu promit să îmi aduc aminte și să-Ți mulțumesc că nu ai oprit jertfa Fiului Tău, deși ai fi putut să o faci!
Și tinerii care au ieșit cu piepturile goale în fața tunurilor pentru libertatea noastră, pentru dreptul la credință, pentru înlocuirea lui Moș Gerilă cu Moș Crăciun și pentru sâmbata și duminica libere ca oamenii să poată serba ce doresc, dupa conștiințele lor, și-au dat viețile cu zâmbetul pe buze și pentru asta le mulțumesc. Nu au primit nimic în schimb și au crezut în ceea ce fac.
A curs mult sânge tânăr pentru fructele exotice pe care le avem pe masă, pentru dreptul de a circula în spațiul european, pentru libertatea de a critica și de a striga, pentru discuțiile libere, pe orice teme dintre noi.
S-au frânt multe destine ca nouă să ne fie mai bine, de aceea nu avem voie să cârtim sau să ne batem joc. oameni tineri, inteligenți, frumoși, curajoși, oameni perfecți prin generozitatea de origine cerească ne-au costruit din trupurile și sufletele lor o lume mai bună.
Suntem demni de jertfa lor fără cusur???
Astă seară îmi plec sufletul pe genunchi în fața jertfei tuturor forțelor telurice si celeste care au avut ca mobil o lume mai bună și nu-mi găsesc cuvintele să le mulțumesc pentru lumina și libertatea din belșug care curg din trupurile și sufletele lor spre noi necontenit!



miercuri, 20 decembrie 2017

Protestul lui Edi

Există mulți oameni în această lume cărora destinul le-a frânt inima. Uneori mâinile destinului s-au suprapus celor ale părinților care au tras unul într-o parte, celălalt în cealaltă parte de inima și de sufletul  copilului lor...
Îl vedeam pe Edi prin școală, nu-mi era elev și nu înțelegeam de ce merge el așa de cocoșat prin curte și de ce ține capul în pământ. Văzându-l, ai impresia că toate necazurile și responsabilitățile înstituției îl apasă. Se face mic, mic de tot și privește speriat în toate părțile. Se furișează asemenea unui hoț. Când plecam împreună cu microbuzul, se așeza uneori jos, când nu avea loc pe scaun, fara să-i pese că este murdat. Atunci îmi era frică pentru el să nu i se facă rău, dar în stație cobora și se pierdea printre ceilalți elevi.
Apoi mi s-a spus că adolescentul nu vorbește. Este cuminte, stă liniștit în bancă, își ia notițe nu lipsește de la școală, dar nu comunică în timpul orelor.
Anul trecut l-am cunoscut pentru prima dată ca elev și mi-am dat seama că traumele din copilărie i-au frânt destinul. Nu este caiet la fel de complet ca al lui Edi și în doi ani de școală, dacă mi-a lipsit de două ori. Dacă îl întreb ceva, îmi răspunde prin semne.
 Unii spun că se preface, că acasă vorbește și merge drept și numai în școală „joacă teatru”.
De ce ar juca un adolescent un astfel de rol umilitor? Am stat ieri cu diriginta lui de vorbă despre Edi și mi s-au confirmat multe dintre presupuneri.
-Adolescentul este în plasament și experimentează încă simptomatologia copilului nedorit. Stima de sine este complet anulată, știind că ești copilul născut din greșeală, cel dat din mână în mînă.
-Cineva l-a lovit că i-a dat jos penarul și i-a împrăștiat creioanele sub bancă, iar de-atunci, Edi a luat hotărârea să se comporte în acest mod „să nu mai deranjeze oameni și lucruri”. De aceea merge el cocoșat și nu vorbește, să nu deranjeze lumea.
Ce soluție a putut să aleagă!Sunt oameni care sunt deranjați și că el dorește să treacă nevăzut și neauzit...
Inima unui copil, om sau adolescent poate fi frântă în câteva secunde și dacă vorbind chirurgical, ea poate fi pusă la loc, spiritual, actul de o cruzime inimaginabilă nu mai poate fi corectat!

duminică, 17 decembrie 2017

Campanie umanitară ca arhiva de documente la purtător să beneficieze de Smart Protection

Dragă Moș Crăciun,

Am o arhivă la purtător în care pot stoca documente personale și istorice și care mi-e dragă ca lumina ochilor. A zâmbit cel mic pentru prima dată, i-am făcut o poză și iPhone X o arhivează, până ce o pot trasfera undeva. Dacă nu ar fi acest dispozitiv, nu ar fi existat dovada primului nostru sărut și nu aș fi imortalizat momentul în care bărbatul vieții mele a îngenunchiat cu buchetul de 101 trandafiri rosii si inelul din aur roz cu diamante negre să mă ceară de soție.
În trecut ți-am cerut o familie, iar tu mi-ai dăruit una plină de dragoste în care îmi găsesc împlinire!
Anul acesta, când iPhone X mă conectează la lume, atât în mediul real, cât și în cel virtual, îți cer să-mi cauți și să-mi comanzi folie de protectie Clasic Smart Protection pentru iPhone X!
El este foarte important pentru mine fiindcă prin intermediul lui primesc apeluri importante de la partenerii de afaceri, răspund, iar negocierile decurg cu folos. Îmi pot verifica poșta electronică și sunt la curent cu proiecte și termene, atâta timp cât nu trebuie să schimb display-ul și să dau pentru asta 2 000 de lei.
Moșule drag, cu 69 de lei protejez bunuri în valoare de peste 2000 de lei și informații care îmi asigură existența și bunăstarea familie!  Tu știi că folia de protecție este plăcută la atingere și nu mă incomodează în niciun fel să-mi utilizez dispozitivul.Dimpotrivă, aspectul său va fi mai seducător.
Hai, Moșule, adu-mi, te rog sticla de protectie Fulldisplay Tempered Glass pentru iPhone X alb 
să pot dormi liniștită! Uneori, mai dau neglijent cu mâna peste ceașca de cafea, micuțul care a început să meargă îmi prinde telefonul superinteligent și îl aruncă să-i testeze rezistența râzând
Parcă ar vrea să-mi spună că el valorează mai mult decât toate bunurile pe care le dețin și așa este, dar de ce să nu le protejez pe cele scumpe și indispenabile?
Sticla de protecție va fi îngerul de protecție pentru iPhone X și dacă prin absurd lângă el ar exploda o petardă, suprafața sa ar rămâne compactă.
Dacă voi dori, o voi înlătura lejer când va veni vremea aceea, dar până atunci, arhiva mea ambulantă și cel mai bun mediator în afaceri trebuie să fie în formă, ferit de șocuri!
Moșule, dacă tot ai dat atât de mulți bani să-mi iei iPhone X, nu poți să-i asiguri și protecție inteligentă pe viață?


sâmbătă, 16 decembrie 2017

Cu 21 de salve ne-am îngropat trecutul...

La Revoluție mi-a mai fost milă de poporul meu, cum mi-a fost acum! De ce doar nenorocirile ne unesc? De ce ieșim să ne dăm mâinile să plângem împreună numai când ne pierdem fiii, frații sau părinții (și pe cei mai bravi, fiindcă și-au dat viața pentru libertatea noastră, chiar dacă nu au obținut certificate de revoluționari)?
Astăzi ne-am îngropat trecutul de țară aflată în calea nenorocirilor, râvnită de marile puteri, dar căreia i s-a cerut mereu să se implice și să sacrifice vieți, deși nu a avut loc la masa tratativelor niciodată și nu a fost luată în serios decât pe câmpul de luptă, cu 21 de salve de tun! Suntem mai bine acum?
Dacă am fi, nu mi s-ar frânge sufletul de milă! Gesturile disperate de a arunca flori albe în calea unui sicriu acoperit, de a scanda numele și titlurile unui mort (chiar dacă ne-a fost rege) arată deznădejdea oamenilor care au stat în baston, au venit de la marginea țării să vadă că pagina trecutului istoric s-a închis pentru totdeauna.
Este o despărțire dureroasă pe fondul unui prezent la fel de dureros. Măcar dacă eram uniți tot timpul ar fi fost mai bine, dar de la comuniști până în prezent românii sunt conduși după principiul: „Dezbină și stăpânește”, poate din cauza acesta între noi fierb cazane de ură.
Democratici nu am putut fi niciodată în sensul deplin al cuvântului și nu știu dacă politicienii care se ridică dintre noi ne vor lăsa să fim. Nu avem capacitatea de a respecta o altă opinie electorală decât a noastră, nu putem discuta pro și contra decent. Un simplu comentariu pus pe rețelele de socializare de o parte sau alta atrage după sine injurii, atacuri la persoană. Românii de rând se sfâșie ideatic (când au posibilitatea și fizic), în timp ce „aleșii” dorm în fotolii și primesc salarii de lux.
Aceasta este strategia prin care ne adorm ei vigilența. „Dușmanul de clasă” nu a murit, dar avem probleme în identificarea corectă a lui...
Și nu pentru că am avea nevoie de răzbunare, fiindcă nici Regele ceresc, nici regii muritori care au avut decență nu au fost răzbunători, ci pentru că s-ar cuveni să fie răspunzători de tot ceea ce fac.
Să fii rege înseamnă să accepți să porți zilnic cămașa morții, deși cei care judecă pripit se gândesc doar la privilegii. Privilegiile, dacă există au rolul de a anestezia temerile regelui și răspunderea copleșitoare pe care o are față de poporul său.
Astăzi, mi-a fost milă de mulțimea care s-a mobilizat în fața sicriului regelui realizând că în prezent nu mai are nicio nădejde și așteptând să vadă ce îi rezervă viitorul...
Și știți ce este absurd? Că nici măcar o dată cât a fost în viață nu l-am primit la fel de fastuos...

vineri, 15 decembrie 2017

Copiii nu înțeleg că ești sărac de Crăciun


Și adulților le este greu să recunoască faptul că sunt săraci de Crăciun, dar copiilor. Vă imaginați câtă mâhnire ar fi în sufletele micuților să nu faceți brad de Crăciun, să nu vină Moșul și să nu primiți colindătorii?
-Parcă îi și aud întrebând printre lacrimi: „De ce să nu primim colindătorii, mămico? Ce vină au ei să nu le dăm covrigi și mere, tăticule? Chiar nu avem bani de covrigi și mere?”
Fiți înțelepți și nu le amputați copiilor bucuria Crăciunului! Au fost cuminți și silitori tot anul să vină Moșul la ei, să aibă globulețe, luminițe și beteală în brad și să asculte glasul colindătorilor! Ce vină au cei dragi să-i tăiați de pe listă? Merită soția care te așteaptă cu mâncare caldă și îți face ceai când ești bolnav să nu găsească nimic sub brad?
Cu un credit pentru nevoi personale rezolvați totul și vă bucurați de feerice sărbători de iarnă. Avem nevoie sa consolidăm relațiile din familie pe bucurii sincere și acte de generozitate, fiindca destul suportăm nedreptăți și atacuri violente din afara ei. Să stăm cu toții la masă, să ridicăm paharele pline, să ne facem urări și săne fim colind ceresc unul altuia!
Se poate obtine un împrumut rapid  să nu ratați acestă ocazie unică într-un an! Este de ajuns să completați cu atenție toate câmpurile , iar dosarul este analizat urgent și răspunsul îl primiți în 60 de minute.
Ceditele online sunt simple și rapide și se clasifică în: mici cu termen scurt de rambursare (ideale pentru sărbători să nu vă îndatorați mult), mari pe termen lung (ideale pentru cumpărarea unor bunuri de folosință îndelungată sau rezolvarea unor problem de familie) și pentru pensionari.
O oră vă desparte de o masă bogată de Craciun, de casa pregătită de sărbătoare și de cadouri,  dulciuri și fructe pentru cei mici.
Primiți-i cum se cuvine și pe colindători, fiindcă veți avea belșug în casă tot anul, altfel vor spune și ei ca în „Amintiri din copilărie” un descolindat, de tipul: „Bureți pe pereți/Fiindcă nu ne deschideți” sau „Păduchi în casă/Și șoareci pe masă”.
Aplicați acum fiindcă mai târziu va fi deja prea târziu. Eu am completat cererea acum 10 minute și erau 3 persoane înaintea mea.



miercuri, 13 decembrie 2017

Ce timpuri trăim!

Geniile anticipează corect. Cu siguranță Cehov a apreciat corect sindromul secolului nostru, când a formulat citatul:„Nepăsarea este paralizia sufletului.”
Bulevardul micuțului oraș este intens circulat. O doamnă aflată la o vârstă respectabilă rămâne în pană pe carosabil în mijlocul traficului. Nervoși, colegii ei o sună, îi adresează injurii și îi arată anumite degete. Probabil că i-ar arăta și altceva, dacă nu ar fi spațiu public. Un singur adolescent trece strada și o întreabă, în timp ce ea ridică tacticos capota:
-Aveți nevoie de ajutor?
Este elevul școlii noatre, iar asta mă umple de mândrie. Un tânăr simplu, cu suflet frumos este singurul care împinge de mașina doamnei din răsputeri, în timp ce „bărbații” înjură.
La metrou, ieri a murit o fată. O găsesc pe mama plină de indignare. A împins-o o femeie în fața metroului, iar când a vrut să se salveze a lovit-o în cap și și-a pierdut viața, fiindcă așa a dorit. Ce timpuri îngrozitoare trăim! Poți aștepta liniștit metroul, autobuzul, iar cineva te poate împinge cu putere către moarte.
La un concert de rock, solistul i-a dat un picior în cap admiratoarei care a plătit bilet să-l vadă, din banii căreia el achită facturi și se hrănește.
Violența ia multiple forme și ne atacă din senin de parcă nu mai există control, înțelegere, toleranță.
Oamenii debusolați contestă politicienii în viață și cer izbăvire în fața unui sicriu!!!Și te cuprinde mila, când vezi cum ca o turmă fără păstor mulțimea se prinde cu degetele de un trecut care s-a fărâmat, iar dovada se află în fața ei...
Cei care nu și-au primit fratele acasă, cât era în viață, acum îl comemorează și se duc să-l vadă în sicriu. (Poate vor să fie siguri că nimeni niciodată nu le va mai lua puterea.)
Nu umanizăm sau dezumanizăm treptat?



vineri, 8 decembrie 2017

Din jurnalul unui medic ( II)





Iubirea care dă viață
            Cât valorează dragostea și suținerea unei mame?  Ce înseamnă un om pe care să te poți baza oricând, care te vede așa cum ești, te acceptă și te iubește necondiționat? Ne naștem cu nevoia de a fi iubiți și părinții sunt primele ființe de la care așteptăm dragostea, iar atunci când părinții nu sunt lângă copii, rămâne doar un gol imens  în formă de mamă sau de tată pe care îl poartă toată viața, o apăsare durerosă care rămane fidelă până la capăt.
Îmi amintesc cu drag de Cristi, un bebeluș de 8 luni, abandonat. Ca și când nu era suficient că se născuse cu o boală gravă care avea să-i umbrescă bucuria copilăriei, părinții au decis că nu il vor, așa că locuia într-un centru de plasament împreună cu mulți alți copii, unii sănătoși alții la fel de bolnavi ca și el. Venea periodic la controale și era îngrijorător de liniștit, refuzasă se mai lupte pentru ceva, să-și mai dorească vreun lucru, iar ochii lui transmiteau doar tristețe și un hău dincolo de care nu se putea citi nimic…Să fii fost din cauza retardului pe care îl avea?Sau  o problema oftalmologică? Băiatul nu fixa privirea pe niciun obiect sau persoană, l-am testat de mai multe ori, jucării colorate, imagini diverse, statice sau în mișcare, nici ecranul tv nu îl captiva în vreun fel. Toate erau la fel, invizibile, fără puterea de a-i atrage atenția măcar pentru o secundă. Am solicitat consult oftalmologic, concluzia nu era certă: strunctura anatomică a ochiului era normal, dar medicul nu s-a putut pronunța dacă el vede sau nu. Au urmat alte investigații, analize de sânge, evaluări prelungite fiind o malformație complexă, dar el a rămas cu aceeași mimică inexpresivă, nu a scos un sunet, nu a cerut mâncare, nici să fie luat în brațe, nu era interesat de jucării, privea în locuri doar de el înțelese, iar chipul lui frumos nu schița niciun zâmbet. Atunci când era înțepat pentru analize plângea scurt, apoi se liniștea singur, nu aștepta să îi aline cineva durerea, să-l ia în brațe sau să fie recompensat în vreun fel pentru curaj...
E blond, cu trăsături armonioase, ochi negri și mari care transmit blândețe. Un copil frumos, delicat care se comporta ca o păpușă…Poate era din cauza retardului, poate nu vedea, poate doar obosise să ceară și să nu primească. Nu mai plângea, se conforma la tot ce i se făcea; între el și noi era un zid puternic pe care nu-l puteam trece nici noi spre el, dar nici el spre noi.
Avea nevoie de operație, urgent. O operație dificilă în prima fază și apoi altele pe măsură ce creștea. A rămas internat pentru a fi operat, dar nu a avut noroc nici de data asta, i s-au făcut analizele pentru operație, dar intervenția nu a mai avut loc, nici la prima, nici la a doua,nici la a treia internare….situații pe care nimeni nu le putea controla, era răcit sau nu exista sânge grupa lui, apăreau urgențe sau se complicau cazurile deja operate iar el mergea de fiecare data inapoi, în centrul de plasament, neoperat.Eram revoltată de toată situația, mă gândeam că este atât de incorect să nu poată fi operat!..Măcar această șansă să o poată avea…Cum de i se întâmpla tot lui? Nu erau destule pentru un copil atât de mic? Oare ce simțea când plângea și nu era nimeni să-l audă? Să-l ia în brațe și să-l liniștească?!...Ne gândim că sunt copii și sunt prea mici să înțeleagă situații atât de complexe ca abandonul, dar Cristi a înțeles, cel puțin esențialul. A înțeles golul pe care îl lasă absența părinților și l-a preluat în priviri, a înțeles că nu i se răspunde atunci când cere ceva, a înțeles că nu e nimeni interesat de zâmbetul și de gingășia lui de copil, așa că a renunțat să mai aștepte, s-a trasformat într-o păpușă vie. A pus un paravan între el și oameni dincolo de care nu mai vedea nimic.Dacă nu vedea, era mai ușor să nu aștepțe, dacă în jurul lui sunt doar obiecte reci nu poate aștepta iubire, e mai ușor de acceptat că oamenii sunt obiecte decât că ființele care îi erau cele mai apropiate l-au respins.  Sau undeva, într-un loc încă necunoscut, există măcar un om care ar vrea să-i ofere dragoste, dar cum să ajungă acolo când este doar un copil?!...
Se reinternează, urmează aceleași pregătiri pentru operație și nu mai îndrăznesc să sper că va merge totul bine, mă gândeam uneori că poate are dreptate să fie așa de resemnat, că nimic bun nu i se întâmplă. Ajunge ziua operației și totul merge bine dar după operație lucrurile se complică și cu atitudinea că nimic nu mă mai poate surprinde continui să-l îngrijesc. Îl iau în brațe atunci când am timp, îi vorbesc, îi arăt jucării, dar el rămâne de fiecare dată la fel de neinteresat.
În viața lui Cristi se întâmplă o minune, apare o doamnă care își îndeplinea activitatea ei obișnuită, aceea de a ajuta sufletele greu încercate din spital, de a le arăta o parte frumoasă a vieții, de a le bucura cu daruri, cuvinte plăcute, zâmbete, încurajări și susținere în multe forme, în funcție de nevoia fiecăruia.A aflat povestea luiCristi, l-a văzut și l-a plăcut imediat…atât de mult că după trei săptămâni ne-a anunțat că vrea să-l adopte. Cu greu îmi vine să cred o asemenea veste… mă gândesc că poate nu a înțeles ce boală are și ce presupune pe viitor, că nu a sesizat retardul lui, dar ea este hotărâtă! A ințeles suferința copilului, dar vrea să-l adopte așa cum este și să-i ofere șansa unei vieți în familie.
Îl revăd pe Cristi după un an, e alt copil...și mai frumos acum!...mă privește în ochi, are dorințe și nu vrea să fie consultat. Protestează vehement, mă uit la el și mă bucur enorm pentru tot scandalul pe care mi-l face. Nu vrea să stea lângă mine, întinde brațele și primește o jucărie, o examinează atent, apoi cere alta.Este iubit și știe asta, știe că va fi apărat și că există o MAMĂ și pentru el care e gata să-l audă de fiecare data când plânge.Dacă îl ia cineva în brațe nu-și scapă mama din priviri, știe ce comoară are acum și nu vrea să o piardă. Se înțeleg și fără cuvinte, sunt fericiți să se descopere unul pe altul și își acceptă reciproc imperfecțiunile. Mama știe că el mai are nevoie de recuperare, de tratamente și operații, dar nu-i spune asta, îi spune că e puternic și curajos, îl laudă, îl încurajează iar el se deschide ca un boboc de floare sub căldura și iubirea ei. Sunt frumoși amândoi, mai puternici acum și devotați unul celuilalt.
Mă opresc din șirul gândurilor cotidiene și mă întreb, oare a fost o coincidență că acest copil nu a putut fi operat de atatea ori?..Dacă operația s-ar fi realizat prima dată, întâlnirea cu mama lui nu ar fi mai avut loc…Cât de mult l-a schimbat dragostea ei!...Copilul care era ca o păpușă a prins viață!..Zâmbește, ba chiar râde cu gura până la urechi, țipă, se joacă, are motive să se bucure și e atât de frumos că nu mă satur să-l privesc! Va reuși mama lui adoptivă să-l susțină în tot drumul pe care îl are de parcurs? De cine depinde? De ea, de el, de amândoi? Va fi suficientă dragostea ei ca să-i vindece toate rănile sufletești? Probabil că nu, dar a fost suficientă, cât să-l readucă la viață, să simtă și să exprime iar ceea ce nu poate vindeca dragostea dintre ei va purta cu el știind că nu mai e singur, că e înțeles și iubit, că are valoare. Ceea ce nu se poate vindeca va fi purtat mai ușor, durerile uitate mai repede, temerile învinse mai ușor și momentele frumoase vor fi împărtășite cu oamenii care l-au vrut cu adevărat, care i-au dat un sens în viață și i-au readus pe chip bucuria de a trăi.