sâmbătă, 16 mai 2015

- Nu mor! Sunt prea tânăr.



 
               


Primăvara croșeta dantele imaculate, roșii, roz sau galbene în grădini și în copaci. Merseseră sute de kilometrii cu mașinile și abia așteptau să intre în țară. ”Parfumul livezilor românești este inconfundabil! Dacă aș avea timp, m-aș opri să trag adânc în piept aroma livezilor înflorite.”  Ochii lui Viorel urmăreau valsul florilor de prun din aer. Petalele se îmbățișau strâns și se lăsau duse pe aripile vântului. Fără să vrea își amintea cât de mult o iubise pe Paula.
Își juraseră credință veșnică, iar ea era acum măritată și avea copil de grădiniță. Numai el schimbase vreo patru iubite și continua să copilărească. Pentru niciunul dintre ei viața nu încremenise după despărțire.
-          De ce mă tot bat părinții la cap să mă așez la casa mea și să le fac un nepot? Am tot timpul din lume.
Era unicul copil al familiei și uneori se rușina de faptul că evita să împartă lucruri, sentimente, bucurii. ”La naiba, vor  mai repede un copil de la mine, adică un nepot,  fiindcă se tem să nu moară înainte de-a-l strânge în brațe, dacă eu voi continua în ritmul acesta! Viața omului ține de-un fir de păr. Când încă nu plecasem din Germania m-au sunat să-mi spună că senatorul din orașul nostru este în comă. Ieșiseră cu soția și cu finii să ia masa în orașul reședință de județ, iar un puști a intrat cu o mașină de teren în ei și i-a spulberat. Cred că se cade să-mi fac cruce și să-i mulțumesc lui Dumnezeu că am parcurs atâția kilometrii și nu am pățit nimic. Se zărește deja vama și nu este coadă. În oglinda retrovizoare îmi văd prietenul și tovarășul de drum, care-mi face semnul victoriei că am intrat în România fără niciun incident.”
Croia deja planuri în minte: vor organiza o masă festivă cu prietenii și cu familia fiindcă au reușit tot ceea ce și-au propus, apoi va petrece mult timp cu iubita lui, cu Iulia. ”Cine știe dacă voi rămâne și cu ea? Îmi plac femeile frumoase și nu mă pot acuza că gusturile mi se schimbă. Sunt încă necopt la minte. Apreciez mai mult caroseria decât motorul, exteriorul decât interiorul. Mă felicit totuși că am rămas prieten cu Paula. După tot ce a fost frumos între noi, discutăm ca doi amici buni când ne întâlnim. Ar fi fost păcat să devenim dușmani de moarte, iar ea să se bucure de nenorocirile mele...Ce nenorociri? Sunt atât de tânăr și de frumos, am de toate, încât nenorocirile vieții nu se pot atinge de mine!”
Îi trecuse așa o umbră de îndoială prin inimă, dar își reveni repede. Dădu drumul la muzică și la început fluieră melodia, apoi o cântă în același timp cu solistul. Prins cu gândurile nici nu a realizat când au plecat de la vamă. Treceau prin satele și orașele din Ardeal și priveau oamenii care stăteau fără grijă la poartă. Nu știu de ce cu coada ochiului a început să zărească crucile din grădini și curți. Știa povestea. Acolo morții se îngropau acasă, nu la cimitir. ”Cum o fi, Doamne, să vezi mereu crucea celui drag așa de aproape? O fi mai bine sau o fi mai rău? Ce-mi veni să mă gândesc la astfel de lucruri când moartea este atât de departe? Părinții abia s-au pensionat, eu am 23 de ani...”
Apoi se trezi înjurând ca un șofer profesionist. Trebuia să-și schimbe un cauciuc. Cu o mână ghida cu precizie volanul, iar cu cealaltă îl sună pe prietenul său care rămăsese puțin în urmă.
-          Opresc în prima parcare să fac pana că nu mai merge. Tot este bine că am ajuns la noi în țară. Deci ține minte: la prima parcare să oprești și să-mi dai o mână de ajutor!
S-au înțeles asupra a ceea ce aveau de făcut, iar parcarea a apărut repede în fața ochilor săi. I s-a părut că o vede învăluită într-o pânză neagră, iar o mulțime de oameni însoțea un sicriu, dar nu dădu mare importanță acestui fapt. ”Ochii îmi joacă feste. Am condus prea mult și sunt obosit. Sau o fi murit senatorul și ne vom duce și noi să-l conducem la cimitir.”
Se dădu jos din cabină sigur pe el, apoi se duse către lada cu scule pe partea dinspre carosabil și într-o fracțiune de secundă a simțit că trupul i-a explodat instantaneu. Un șofer adormise la volanul unui tir și l-a lovit în plin. Tovarășul său de drum a văzut totul și a dus mâinile la ochi începând să strige:
-          Ce ți-a făcut, Viorele? Te-a omorât?
El nu-și mai simțea capul, nici trupul. Au oprit multe mașini și cineva a sunat la salvare.
Viorel îl căută cu disperare din priviri pe prietenul său și-i spuse:
-          Nu mor! Sunt prea tânăr să mor. Tu să nu te sperii și să asculți bine la mine! Nu mor! Sunt prea tânăr să mor.
Repeta ca un patefon stricat din ce în ce mai stins, până când viața ieși din trupul său tânăr. A refuzat până în ultima clipă să se lase strâns în brațe de moarte. La înmormântare, Paula a venit cu soțul să-și ia rămas bun de la el. Când l-au scos din casă, mașinile care alcătuiau cortegiul au început să claxoneze a jale. Deodată lumea din jur a realizat că s-a întâmplat o nenorocire și mai mare. Tatăl lui Viorel a căzut mort peste sicriul fiului său când sunetul acela sinistru se propaga în oraș, iar el a înțeles că-și pierduse fiul pentru totdeauna. Vântul a început să clatine pomii înfloriți, iar coșciugul tânărului s-a umplut de petale albe de parcă asistam la nunta sa. Apoi fulgi de zăpadă se cerneau ușor din cer. Era atâta alb, atât de mult alb, încât ne dureau ochii de lumină, fiindcă murise un om așa de tânăr, care nu avusese voie să moară...
De-atunci detest claxoanele mașinilor care parcă au rămas blocate la înmormântări și toată jalea indusă care fac să crape de durere inimile aparținătorilor! Și cum vântul smulge petalele albe pomilor înfloriți, așa li se pot smulge de la piept părinților copiii, chiar dacă sunt nepermis de tineri pentru a muri...Viața este un dar divin, iar moartea un accident...
Elena Stan