Cel mai bun profesor este natura. Nu vorbește mult, nu te ceartă, nu te
corectează, nu te manipulează și, deși pare că lucrează fără programă, metodele
sale sunt cele mai eficiente. Ca elev,
privești, asculți, admiri și tragi singur concluziile pe care ți le notezi în
minte. Natura nu-ți cere carnetul de note, nu-ți controlează maculatoarele,
nici temele pentru acasă. Mediul clasei se schimbă în funcție de anotimpuri,
reorganizându-se zilnic.
Primăvara, sevele vieții ies la suprafață din pământ. Pomii, florile,
grădinile, păsările devin părinți și cu excepția cucului nu-și abandonează
copiii niciodată. Copiii lor cresc liberi: în aer curat, în case aerisite, fără
monitoare și desene animate cu violență sau limbaj vulgar, fără să audă certuri
și reproșuri în familie, fără să se ascundă de un tată alcoolic și arțăgos sau
de o mamă nervoasă. Acuarele de toate nuanțele stau la dispoziția celui mai
talentat pictor: nuanțele pastelate, verdele fluid și azurul predomină. Avem
voie să ne bucurăm de toate exponatele, să ne culcăm în pat de mușchi verde, să
bem apă din izvor, să ne lăsăm vindecați de rouă, să alergăm după fluturi, să
culegem cireșe de mai și mere dulci gratuit.
Cea mai fierbinte lecție o reprezintă implicarea în spectacolul vieții și
acceptarea sfârșitului cu seninătate. Pe pajiștea multicoloră, margaretele,
sângele voinicului și bujorul sălbatec râd liniștite la soare și nu se
invidiază între ele pentru frumusețe. Umăr la umăr participă la buna desfășurare
a serbării câmpenești, veștejirea nu le sperie și nu le întristează, florile
zâmbesc și când aud fâșâitul prevestitor al morții lor: coasa. Puful de păpădie
se-nalță spre soare dansând în brațele care-l inițiază-n moarte ale vântului.
Se moare discret, frumos ca o retragere de pe scenă când rolul s-a sfârșit. În
plină vară frunzele mai fragile se îngălbenesc desprinzându-se de pe tija
vieții. Dacă ar observa toate disparițiile grațioase, omul, elevul corigent al
naturii, ar învăța să prețuiască și să trăiască la maximum viața.
Timpul individual este cel mai prețios dar. Secundele alocate nouă pentru a
participa la triumful valorilor adevărate pe această planetă. Cea mai mare
binecuvântare a omului călător o reprezintă oportunitatea de a-i face fericiți
pe toți cei care trăiesc în jurul său. Prezența noastră poate să fie o agapă
pentru părinți, frați, prieteni, soț sau copii sau dimpotrivă un peisaj cenușiu
în care ploile și tunetele nu se mai sfârșesc. Ne costă atât de puțin să
răspândim iubire, pace și înțelegere în jur!
Adesea omului călător i se pare că tot ce se află pe pământ îi aparține. Dacă
ar putea, i-ar opri pe ceilalți din evoluție să dea el un recital memorabil, să
arate că este cel mai bun pe scena publică, iar la dispariția sa, apocalipsa
este posibil să coboare pe planeta noastră. Dacă soarele s-ar culege de pe cer
și ar încăpea în buzunar, atunci ar fi multe crime care să decidă cui să
aparțină astrul suprem.
Sunt momente în care oamenii materialiști își impun ostentativ bunurile
pentru a-i demoraliza pe cei săraci. Ce să creadă despre viață și despre
dreptate o mamă căreia îi lipsește bucata de pâine pe care să i-o dea zilnic
copilului, când realizează că nababul, dacă și-ar vinde ceasul de aur de la
mână, ar putea cumpăra pâine toată viața pentru el și pentru familia lui? Bine
ar fi ca mama să nu aibă ochi decât pentru lumina de pe fața propriului său
copil, pentru zâmbetu-i inegalabil și nările ei să adulmece cu plăcere maternă
parfumul de viață crudă și de viitor frumos! Bunurile bogatului sunt de cele
mai multe ori murdare, atât de pătate și îngrețoșate, încât omul nu poate
adormi liniștit în așternutul de mătase! Suntem managerii vieților noastre, nu
ale celor din jur, de aceea observațiile critice, etichetările și contemplările
realizărilor celorlalți reprezintă pierdere de timp, iar propriile investiții
sufletești sunt vitale pentru că: ”În viaţă, nimeni nu trăieşte din sufletul
altuia, ci fiecare din sufletul lui”.( Ion Agârbiceanu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu