De trei zile ploaia trece suspinând prin sate și orașe. Pare neîmpăcată cu sine înșăși, rătăcește prin teii înfloriți scurturându-i, își bate joc de crini făcându-le cupele grele să se frângă și să cadă cu fruntea în țărână, râde isteric pe acoperișuri. I-au intrat apă în pantofi, din plete suvoaie reci îi cad pe frumte, dar merge aiurea până la epuizare. Este tânără, fluidă, pusă pe șotii...
I s-au mulat grădinile pe coapse, i se văd sfârcurile de cireșe coapte. Ploaia de vară este frumoasă spre deosebire de bătrâna ploaie de toamnă îmbrăcată în negru, cu ochi lăptoși de ceață și cu miros de frunză putredă și arsă.
Doamne, îmbătrânesc până și ploile și teii... Cei bătrâni înfloresc mai puțin și așteaptă să fie eliberați de povara crengilor și de bătăile aspre ale vântului. Îi dor genunchii de purtatul poverilor tinereții.
Ehei, când erau tineri își risipeau floarea în văzduz, îi dăruiau ploii de vară tone de parfum, acum le-au secat aroma și farmecele. Și cum stau așa cu trei fire în vârful crengilor uitându-se pofticioși după ștrengăriță, ea trece mai departe adresându-se surâzând fiecăruia:
- Sărut mâna moș tei! Te dor încheieturile de răcoarea mea?
- Nu, taică, mă doare sufletul, răspune el, iar din ochii uscați se scurg lacrimi fierbinți după amintirile tinereții...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu