Petrică Zarif din Oncești, monument de demnitate și iubire de oameni

E frig si vântul tăios ne îngheață lacrimile. Am venit de la sute de kilometri, să îl aducem acasă, să își doarmă somnul de veci în cavoul familiei, pe Petrică.

Urcăm plângând ulița pietruită, fiindcă nimeni nu merită să moară, când îi este lumea și viața mai dragă.

În capul uliței, l-a întâmpinat bătrânul său tată, un bătrând frumos cu ochi albaștri și a strigat cu glas blând, dar îndurerat, fără să își arate supărarea față de Dumnezeu:

-Petricăăă! Petrică, tată, mi-ai luat locul! Cine mai vine să îmi taie lemnele și să mă ajute la treburi acum? De ce, tată, te-ai dus în locul meu?

Sprijinit de un alt băiat care a rămas în viață și de una dintre fete, bătrânul urcă devastat sufletește dealul către cimitir, de parcă ar urca drumul Golgotei. Dealul acesta al morții l-a mai urcat de două ori. Prima dată i-a murit o fată în Italia, a doua oară, soția. Tocmai de aceea i-a rugat pe toți să nu îl aducă pe Petrică acasă, fiindcă nu suportă să-i iasă un alt mort din curte. În plus, Petrică era sufletul său, la nașterea căruia s-a bucurat de parcă ar fi primit în dar soarele de pe cer.

Sunt doua săptămâni de când Petrică a venit la el și în patru-cinci zile cât a stat i-a pus gospodăria la punct. Poate că îl ardea dorul de casă, de meleagurile acestea liniștite de la capăt de lume și a dorit să își ia rămas bun de la ele și de la părintele său.

Din când în când vin fulgi  de zăpadă rari și cenușii. Nu sunt curați, nu sunt frumoși, ci sunt triști ca noi cei care l-am cunoscut. Petrică nu se va mai bucura niciodată de zăpadă și nu se va mai da cu sania din capătul uliței pietruite, până la asfalt. Când era copil alerga, chiuia, se ascundea în omătul uriaș și curat și se ducea la colindat acum este urcat cu mașina funerară la cimitirul din vârful dealului, fiind în întregime acoperit de coroane. Nu mai aude glasurile oamenilor dragi și nu își mai vede plaiurile natale, dar va deveni una cu acest pământ care i-a fost atât de drag, încât a lăsat cu limbă de moarte, să i se ofere un loc în cavoul familiei.

În jur, liniște și pustietate. Omul tânăr și iubitor de natură, ar considera acest loc raiul pe pământ. Dar este o așezare fără perspectiva de a-ți câștiga pâinea cea de toate zilele si atunci, cei șapte frați au zburat în cele patru zări ale țării și ale lumii.

S-au reunit acum, plângând și îmbrățișându-se în jurul sicriului lui Petrică.

Fanfara îi cântă sfâșietor și au venit oameni din Prahova, din Spania, din Italia, din Bacău și din Brăila la inmormântarea lui.

Mi-e sufletul sfâșiat la gândul că nu am putut să îi iau o parte din nefericire și din suferință. În ultima vreme a fost atât de apropiat de noi, încât venea să ne ajute la treburi sau să ne viziteze de trei-patru ori pe zi. El ne ducea cu mașina personală la oraș la cumpărături și venea cu noi la restaurant să îl cinstim. Oare cum voi mai intra cu mama în restaurantul acela la care a stat cu noi la masă, când ea l-a bocit cu vorbe când l-au adus de la Târgu-Mureș:

-Cumnateeee! Petricăăă, știi tu ce am să mă uit în calea ta să mai vii pe la noi? Ai fost la coasă la noi astă-vară, Petrică, iar tu erai atât de bolnav! Mi-e dor de tine, iar dorul acesta crește cu fiecare zi ce trece.

Îl însoțesc pe ultimul drum și îmi vine să schițez matematic lecție de demnitate, de omenie si de iubire pe care ne-a dat-o el tuturor în cei 61 de ani.

1. Ca să nu își supere soția, a transmis ultimele dorințe legate de inmormântarea sa, menite să împace și pe familia sa, ortodoxă din tată în fiu și rudele prin alianță, majoritatea adventiști și iată cum a procedat! Înainte de a muri (acum sunt sigură că avea dureri atât de mari, încât și-a presimțit sfârșitul) a spus tuturor ultimele sale dorinte. Prima: să fie îngropat de către adventiști, iar a doua: să fie dus în cavoul familiei, în satul Oncești, din Bacău.

Un om simplu, a reușit să împace atâtea orgolii, fiindcă și preotul a fost de acord să îi primească pe ceilalti în parohia și în cimitirul său să oficieze ceremonia. Așa a considerat el că împacă ambele tabere.

2. Niciodată nu își plângea de milă și nu s-a așezat în pat, cu toate că inima lui era atât de bolnavă, încât a afectat și jumătate din plămâni, iar sărmanul meu unchi prin alianță abia putea să mai respire. Îl vedeai peste tot: pe dealuri, la coasă și la strâns de fân, la cărat și tăiat lemne, pe acoperiș punând tablă, cu toate că nopțile abia putea să respire. Era un om vesel, glumeț, foarte rar vorbea despre dorințele sale legate de inmormântare.

3. Avea grijă de bolnavii din spitale, cât era internat și de cei de acasă sau din sat, când revenea în satul său de adopție din Prahova. Pe soacra sa o plimba în căruciorul cu rotile, o masa pe spate și pe picioare, să îi aline durerile. Ea nu știe că a murit și îl strigă și acum.

4.Fiindcă nu a putut avea copii cu actuala soție, a apropiat-o de fiul său din prima căsătorie, de Mihai, gest care echivalează cu replica rostită de Mântuitorul la cruce: „Femeie, iată fiul tău!”

Biserica este situată în vârful dealului si aleea până la morminte este străjuită de brazi înalți, care freamătă. Parcă și pomii își spun durerea, când cineva își aduce aici fratele, fiul, sora, mama, soția sau vecinul.

Brazii bocesc și ei și promit odihna și răcoarea de care ei, morții noștri dragi, au nevoie. Parcă își pleacă duios crengile, să îi mângâie pe frunte și să-i îmbrățișeze de bun venit.

Când am trecut pe lângă școală, învățătoarea a ieșit la portă cu elevii săi să îl primească, apoi după ce aceștia au plecat acasă, a venit la cimitir.

Am fost acolo peste 100 de oameni din toate colțurile țării, baftiști, ortodocși, adventiști si oameni fără apartenență religioasă și am ascultat slujba de înmormântare rostită de pastorii adventiști. Reușise prin comportamentul său și prin dorințele pe care le-a avut să magnetizeze în jurul trupului său neînsuflețit atâția oameni diferiți.

În Oncești totul a fost liniștit și oamenii ireal de calzi și de respectuoși.

Oamenii erau uniți prin durerea pierderii unui suflet atât de mare și de frumos și deosebirile dintre ei fuseseră uitate.

De aici venea Petrică, din această Moldovă binecuvântată, din acest sat cu aer curat și oameni și mai curați ca aerul și ca zăpada. Am vrut să văd pe ce meleaguri s-a zămislit și acum am înțeles de unde îi venea mărinimia sufletească, dorința de muncă și întreaga capacitate de a comunica moral cu oameni de pe toate treptele sociale.

Nu purta dușmănie și dacă era nedreptățit sau cineva se purta rău cu el, ci căuta o cale de împăcare.

În mod cert că nu a fost decedat atât de plimbat ca Petrică, fiindcă îi plăcea să călătorescă și să cunoască oameni și mai ales a dorit să unească familia lui din Moldova, cu familia prin alianță din Prahova.

Eram acasă, pe 15 ianuarie, 2020, în jurul orei 16-16,30, când a sunat sora mamei de la Bucov plângând în hohote:

-A murit Petrică, fetelor! A murit la Târgu-Mureș. A trecut strada printr-un loc nepermis și l-a alergat poliția, iar de frică a făcut atac de panică, i-a crăpat inima și a murit. Răcnesc acolo și Nuța, soția lui și Marcel. Marcel strigă cât poate că el este vinovat, fiindcă i-a invitat la el.

Am închis și mi s-a părut că văd negru în jurul meu, dar am fost convinsă că se exagerează și că informația este denaturată. I-am sunat pe cei de acolo, sperând într-o minune, dar unul nu a răspuns, iar soția lui mi-a spus țipând târzu, foarte târziu:

-A murit, a murit! Bărbatul meu bun și frumos nu mai este, iar eu am rămas a nimănui.

Am inchis devastată, așteptând telefonul salvator care să îmi spună că nu este adevărat, dar m-au sunat pe la 17,30 să mă anunțe că l-au resuscitat timp de 2 ore în zadar și medicii au spus că oricum nu mai trăia mult, fiindcă inima lui era inundată de apă și umflată, în timp ce o jumătate dintr-un plămân nu mai era.

Cum s-au petrecut lucrurile de fapt? Nici nu au apucat să urce la Marcel și la cumnata lor, Ani, în apartamentul de la etajul al treilea, unde erau așteptați cu plăcintă caldă cu brânză și mere. Totul s-a petrecut fulgerător și nu a durat mai mult de 20 de minute. Ei au parcat mașina pe partea opusă celei în care se afla blocul, fiindcă acolo li s-a spus că se găsește un loc de parcare prin telefon. Apoi au luat cartonul plin de ouă și bagajele și fiindcă trecerea de pietoni se afla la 200 de metri, iar ei aveau greutate și erau obositi de pe drum, au ales să traverseze printr-un loc nepermis, după ce s-au asigurat. Toate mașinile erau oprite la semafor, dealtfel. Erau la jumătatea drumului, când mașina poliției, cu sirena pornită a început să îi alerge. Polițiștii au oprit mașina și au început să fugă după ei.

I-au prins repede, dar lui Petrică i s-a făcut rău. S-a sprijinit de mașina lor și i-a spus soției:

-Nu te teme! Îmi revin eu ca de fiecare dată. Nu mor.

Apoi a început să tremure, să se învinețească la față și să scuipe sânge. Lui îi curgea sânge din gură și continua să lupte pentru viața lui, iar polițistul îl obliga să semneze procesul-verbal. Atunci, revoltat, Petrică le-a spus:

-Hai, chemați salvarea, futu-vă muma’n cur de polițiști! Vedeți că nu mai am aer și voi mă puneți să semnez???

Acestea au fost ultimele lui cuvinte înainte de a muri.

Parcă îl aud spunând de departe șoptit:

-Văcuța voastră este și văcuța noastră. De ce? Noi nu mâncăm lapte de la ea? Cum să nu vă ajutăm la fân? Cumnată, când ești bolnavă, dă un telefon și vin eu și o mulg și am grijă de ea. 

Petrică a muncit în toată lumea și peste tot și-a făcut prieteni: la Rafinăria de la Ploiești, în Rusia, în Italia și în Ardeal.

El, Petrică Zarif, din Oncești, Moldova a devenit modelul meu de demnitate și îmi doresc să cunosc mai mult satul acela de la margine de lume în care i s-a plămădit sufletul așa de frumos!