Zi mohorâtă de
noiembrie în care singura consolare rămâne trecerea zilelor care au mai rămas
până la prima ninsoare și până la sărbătorile de iarnă. Microbuzul aleargă
printre dealuri de parcă ar fi o jucărie teleghidată, iar oamenii niște popice
care dacă nu se țin bine de bara metalică, riscă să fie doborâte la prima frână
pusă în dușmănie de șofer.
Traficul este intens și
divers. Mașini scumpe și silențioase circulă pe același drum cu mașini vechi,
hodorogite de se miră lumea cum nu pică o tablă la fiecare kilometru și care lasă
în urma lor coloane de fum de parcă ar erupe cel mai mare vulcan din lume.
Stau cuminte pe scaunul
meu, iar de la prima stație se urcă un tânăr îmbrăcat tinerește, care mă salută
respectuos și mă întreabă dacă mai lucrez la aceeași școală unde a învățat el.
Mi-a fost elev. Facem
schimb de cuvinte alese, iar mintea mi se frământă să îi găsesc locul în clasa
potrivită, în generația potrivită.
La a treia stație
așteaptă o doamnă în vârstă, atât de cocoșată, încât se deplasează cu pași
mici, sprijinindu-se într-un baston și ajutată de un tânăr cu suflet nobil.
Întotdeauna asemenea scene mă înduioșează, fiindcă mă gândesc la părinții mei
care sunt și ei bătrâni și ireversibil la iarna vieții care va veni și la mine
ca la fiecare om…
Șoferul nu oprește în
stație, ci cu zece metri mai departe, având satisfacția că doamna nevoită să
plece de acasă va depune eforturi supraomenești până la mașină, apoi să se urce
pe scările metalice și îi piere pofta să mai plece de acasă.
Îi privesc fața în
oglinda retrovizoare și îi citesc pe chip răutăcioasa replică: „Mamaie, te
cheamă moartea pe acasă, iar dumneata pleci la plimbare!”
Bătrânica urcă greu în
microbuz, apoi îi întinde șoferului 2 lei.
-Vrei să mergi degeaba,
mamaie, o întreabă șoferul tare, să audă tot microbuzul?
-Domnule, vă rog să îmi
permiteți să mă așez și să îmi spuneți cât trebuie să vă mai dau…
Bunicuța are deja vocea
înmuiată în lacrimile umilinței. Poate că are copii de vârsta șoferului și
nepoți de seama fostului meu elev, poate că a fost cineva în viață, de fapt,
orice persoană are valoare, iar acum a ajuns bătaia de joc a celui care conduce
microbuzul!
Dar fostul meu elev se
ridică și îi întinde șoferului 5 lei, spunându-i:
-Plătesc eu pentru
doamna!
Apoi o ia de braț și o
conduce la primul scaun. Ochii mei albaștri se umezesc de frumusețea gestului.
Lumea îl privește pe tânăr cu respect, iar eu îi spun:
-Dragul meu, sunt
mândră de tine! Mi-ai luat-o înainte! Pur și simplu m-ai întrecut.
-Am avut profesori
buni, doamnă, îmi șoptește umplându-mi sufletul de mulțumire.
Nici nu mai contează
cum învăța, ce note lua, fiindcă fostul meu elev va trece mereu testul omeniei,
indiferent de împrejurare.
Șoferul de pe microbuz
continuă să conducă nervos, dar nu mai îndrăznește să o umilească pe bătrânică.
…Zi de noiembrie plină
de binecuvântarea că lumina învinge întunericul și că perioada magică a
sărbătorilor și a darurilor dintre oameni se apropie!
