Omul poate fi fericit sau nefericit oriunde

Stau așa la răscruce de ani cu mine în fața oglinzii bilanțului: am scris pentru bani și am scris liber pentru a semăna idei pe câmpul umanității. Au venit premii mărunte, dar peștele de aur la care am visat nu s-a lăsat încă prins în undiță. Acționez pe două fronturi diferite: într-unul trebuie să respect ordine stricte, în celălalt eu comand, eu execut, iar anul mă prinde cu o nemulțumire nejustificată în suflet legată de arta pe care o slujesc.
Scriu de la Viena, am primit un cadou minunat de Crăciun, o excursie cu avionul împreună cu cei mai dragi și apropiați oameni. Am privilegiul de a trece pragul celor care au condus Imperiul Austro-Ungar, am pătruns în palatul și în grădina imperială a acestor oameni, dar, deși tavanele erau pictate de cei mai renumiți pictori și decorate cu cele mai scumpe materiale, paturile țesute cu fir de aur și de argint, mi-am dat seama că erau cumplit de nefericiți. Au curs multe lacrimi amare în locurile în care s-a compus cea mai tulburătoare muzică de pe glob...Poate că nici balurile nu puteau masca durerea sufletească a familiei imperiale și singurătatea strigătoare la cer a fiecărui membru al său...
Poți să fii nefericit la Viena, la Roma și în Veneția, iar prin absurd, dacă te-ai strecura fără să meriți acest fapt, vei fi nefericit și în Rai!
Trec prin toate sălile impunătoare ale Palatului Schonnbrunn și mă grăbesc să-i invidiez pe ”nefericiții locatari de odinioară”. Autoghidul îmi povestește în românește despre preafrumoasa Împărăteasă Sisi, cu părul ei până la glezne și modul în care a fost adorată de soț. Mă pripesc să spun: ”Ce noroc pe capul acestei creaturi, Doamne ce noroc!” Abia după ce aflu că a fost căsătorită forțat la 16 ani, iar soacra îi spiona orice mișcare și o certa din orice mă înduioșez.

Ce neșansă să-ți urăști căminul și să rătăcești prin Europa pentru că nu poți fi liniștită acasă! Ce blestem să fii asasinată prin străini. La ce bun băile din aur, dacă tu preferi să-ți faci toaleta într-un hârdău, numai să-ți păstrezi independența? Te poți bucura de patul din aur și argint, când ochii soacrei te privesc dușmănos, când nu ți-ai ales soțul și petreci restul vieții lângă un străin pe care nu-l poți iubi, dar îți îndeplinești cu noblețe îndatoririle de soție, de mamă, de împărăteasă? Și la ce bun masa imperială, tacâmurile din argint și paharele din cristal, când tu ții post zile întregi să nu te îngrași. Ai totul, mai puțin libertatea de a te bucura de ceea ce ai. Stau și mă gândesc ce binecuvântată sunt fiind liberă doar să trec, să admir, să invidiez pe nedrept și să-mi corectez eroarea.
Mă simt mult mai împărăteasă-n spirit decât nefericita Sisi!

Scrisoare pentru Moș Crăciun

Dragă Moș Crăciun,

Primul lucru care-mi vine-n minte pe lista de dorințe este să te rog să-mi dai puterea să demarez proiectul de a construi o lume mai bună. Evident că nu voi putea să fac niciodată acest lucru singură, dar cel puțin să calculez resursele, să strâng materialele și să fac planul, fără să aștept cu mâinile-n sân ca izbăvirea să vină din afară!

Apoi aș dori să îndepărtezi fățărnicia din jurul meu pentru că am devenit alergică, din momentul în care o sesizez mă iau amețeli și stări de vomă. Detest oamenii artificiali și accept mai de grabă brazii din plastic, știind că ne salvează pădurile, decât măștile unora care sunt de un grotesc sinistru...

Mi-e dor de pacea din cămin, de pe stradă și de la locul de muncă, liniștea aceea în care imaginația omului muncii poate compune cel mai pur colind! Vreau să simt gustul generozității fără pereche, de aceea fă-mi un tort îmbrăcat în ea! Voi chema la festin toți oamenii din lume.

Vino cu viață trăită constructiv, cu tineri studioși și respectuoși, pune-ne sub brad politicieni cinstiți și funcționari dedicați nouă, celor care-i plătim! Ține-i pe colegii mei de scenă socială atât de ocupați cu ceea ce fac, încât să nu mai bârfească și nu mai să critice, ci să consolidăm împreună temelia unei lumi curate. Fă un miracol ca șefia să nu se mai urce în capul nimănui, ca orgoliile să nu mai dea în clocot, iar funcția de om să fie îndeplinită la superlativ de orice trăitor de pe această planetă!

Cu prețuire sinceră a spiritului tău,

E.S

Să folosim funcția de ștergere a memoriei!

Memoria umană are capacitatea de a aduna și stoca informația, dar, de cele mai multe ori se impune ștergerea balastului nefolositor. Amintirile dureroase, care nu fac bine, jignirile care au tăiat adânc pliurile sufletului ajungând până la os se cuvine a fi șterse.
Nu putem supraviețui ancorați în trecut. Chiar dacă memoria a stocat realizări glorioase, Crăciunuri de poveste, o copilărie fără cusur, oamenii trebuie să-și construiască viitorul, să avanseze, să nu se hrănească doar cu himere!
Informația vine și pleacă, primenirea ei îi asigură capacitatea de a fi ”potabilă” sau ”comestibilă”.
Creierul nostru nu poate stoca o cantitate infinită de informație, de aceea, haideți să ștergem inutilitățile!
Noi coordonăm funcțiile creierului, gândurile care iau naștere acolo. Bine ar fi să nu permitem gândurilor negre să ne îndolieze ființa. Dacă ne-am obișnuit să ne plângem zilnic de milă, vom ajunge paralitici din punct de vedere intelectual și vom refuza să acționăm pentru îndeplinirea proiectelor. Lucrul cel mai dureros în lumea nostră este acela că există oameni, adolescenți care nu au planuri și nu și-au fixat o țintă în viață.
Să ne hrănim creierul, sediul central al tuturor funcțiilor noastre vitale, sănătos, echilibrat, cu idei și produse benefice! Să ne determinăm organul gândirii să iasă din letargie și să devină constructiv! Când acordăm cuiva iertarea noastră, să nu ne mai gândim la ceea ce a fost...Providența reglează cel mai bine nedreptățile, plătind fiecăruia după faptă.
Ne pregătim de sărbătoare, iar debutul pregătirilor să înceapă cu sistemul nostru de gândire. Haideți să facem curat în gânduri, sentimente și amintiri pentru că există mult praf, multă mizerie și multă durere acolo și nu putem fi fericiți așternând aparențe peste gunoaie!

La vânătoarea omului de către om

Ascult colinde. Versurile și muzica lină, lină cu ”dalbe flori” și ”leru-i ler” împodobesc bradul de Crăciun din sufletul meu răspândind aromă de pâine caldă, cozonac, vanilie și scorțișoară. Realizez în aceste clipe premergătoare sărbătorilor că omul este cel care alege: să-și liniștească gândurile prin muzica pe care o ascultă sau să stârnească furtună în suflet și în inimă.
La fel procedăm cu toate alegerile: o carte tulburătoare, un partener de viață violent care ni se pare neînfricat la început, prieteni care ne vând, apropiați sau necunoscuți care ne vânează, avântarea pe un teren complet necunoscut și primejdios.
Nu vreau să supăr pe nimeni în săptămâna dinaintea sărbătorilor, dar vânătoarea de oameni există și este mai necruțătoare ca niciodată!
Două victime ale naivității au plătit scump săptămâna trecută, două fete tinere și frumoase, una a murit, alta se află în comă. Au permis să fie vânate acordând credit de încredere celor care nu meritau.
Prima a cunoscut un băiat pe Facebook și cum era singură, a crezut că așa va rezolva problema. Și-a găsit sfârșitul la prima întâlnire, fiindcă monstrul a bătut-o, a jefuit-o, a dezbrăcat-o și a strâns-o de gât cu șnurul de la hanorac, apoi a abandonat-o în câmp. Cum nu sunt numai vânători nemiloși pe lumea asta, un OM a oprit mașina, și-a asumat riscuri enorme, a luat-o pe banchetă și a dus-o la spital. Mediciii s-au luptat să o smulgă din ghearele otrăvite ale morții, însă în zadar. Fata a pucat însă să spună numele călăului ei.
Samaritenii nu lipsesc din societatea noastră, dar nici monștrii deghizați și ascunși oriunde!
Al doilea caz: o copilă frumoasăa plecat în Germania, în casa prietenei din copilărie să strângă bani pentru băiețelul pe care-l lăsase cu bunica și a fost obligată să se prostitueze. A sfârșit prin la a fi lovită în cap până a căzut în comă, singură, printre străini, iar vânătorul i-a luat totul, chiar și banii murdari ai rușinii...
Cel care trage la țintă o face din plăcerea de a ucide, dar și evaluând avantajele: carnea și pielea vânatului, trofeul în sine...
Este sinistru ca omul să-și hăituiască și să-și țintească semenul, dar este responsabilitatea fiecăruia să-și poarte de grijă și să nu permită statutul de vânat!
Poate că de anul viitor, vânarea omului de către om va înceta!

Fiecare cu infirmitățile sale...

Nimeni nu este perfect și fiecare are infirmitatea sa fizică, intelectuală, spirituală, socială, dar tendința nejustificată a omului este de a râde de celălalt și de a-și răzbuna frustrările umilind pe alții. Cea mai nobilă soluție ar fi împăcarea cu propria persoană și autoevaluarea lucidă.
Nu suntem îngeri, nu suntem zei, la muncă nu ne ducem la un concurs de frumusețe, ci  trudim pentru bucata de pâine zilnică. Fiecare are libertatea deplină de a-și face o familie, dacă simte această dorință sau dacă poate, de a aduce pe lume un copil, de a evolua sau involua profesional. Întotdeauna judecata publică  este nefondată din moment ce persoana scoasă în boxa acuzaților nu este criminal , nu a furat din buzunarele oamenilor, nu și-a însușit banul public și nu a spart casa cuiva!
Cel care dă tonul comentariilor caustice este cel mai îndreptățit să tacă, dar înfierează în partenerul de scenă socială propriile defecte.
O, ce minunat ar fi să înceapă a se corecta el, să reprezinte un exemplu și să învețe să tacă!
Vorbele de clacă reprezintă un șir infinit de greșeli, de aceea cuvintele sunt atât de scumpe și de importante, încât ar trebui rostite cu măsură...
Poate că nu am văzut soarele de aproape o lună fiindcă am devenit atât de răi și ne-am substituit judecății divine, deși nu avem acest drept, poate că ne chinuim de la mâncare și ținem post, dar împroșcăm cu multă fiere pe cei din jur...
În ceea ce mă privește știu că am greșelile mele, mulțumită divinității am căpătat înțelepciunea de a-mi conștientiza limitele, dar nu abandonez lupta cu viața, cu înălțimile, cu provocările sociale. Mă străduiesc să vorbesc puțin și să gândesc profund ceea ce transmit ca să nu rănesc cum deseori am fost rănită ca persoana cu limba ascuțită să aibă succes preț de-o clipă. Am învățat să nu dau doi bani pe cel care bârfește de față cu mine pentru că știu că acela aruncă mereu cu lături în toți oamenii pe care îi întâlnește, de aceea, ”oameni buni și frumoși”, cum spunea Magda Isanos, încercați să țineți post de la bârfă cel puțin în perioada Crăciunului!

Oamenii buni și frumoși ai copilăriei mele

Unde sunt oamenii buni și frumoși ai copilăriei mele?
Unii au plecat în țara fără de dor, în timp ce alții au devenit epave. Erau tineri și puternici, iar acum abia mai merg. Îmi este milă de oameni și îmi vine să plâng de neșansa lor, pentru că tinerețea este o alergare continuă, plină de lipsuri, de încercări și de ambiții, iar bătrânețea le aduce marginalizare, boală, oboseală...
Mama tânără și frumoasă, care îmbodobea bradul, făcea bunătățile de Crăciun, era elegantă, admirată și cumpăra cadouri umblă îmbrobodită prin curte așteptând să se îndure copiii și să se-ntoarcă acasă de sărbători. Asta în cazul cel mai bun, fiindcă se poate ca mama să stea la pat, singură, abandonată și bolnavă și să moară înghețată  sau flâmândă, deși în tinerețe și-ar fi dat viața pentru copiii săi!
La tinerețe, oamenii sunt activi social și li se oferă întâietate oriunde dacă dețin o funcție importantă, în timp ce după pensionare, cei care se ploconeau din proprie inițiativă, nu mai cunosc pe cel rămas acasă.
Oricine se simte incomodat de un bătrân, să se gândească lucid că va deveni bătrân și el. Dacă vorbesc mult, o fac pentru că sunt singuri și au nevoie să fie ascultați. Se mișcă greu? Îi dor oasele și în plus le este frică de lume, de societate fiindcă ies destul de rar în mijlocul ei. Vi se pare că dau sfaturi gratuit? Nu sunt pisălogi, ci împărtășesc din experiența lor, fiindcă viața le-a fost deja profesor exigent.
Îmi este milă de oamenii bătrâni, bolnavi și abandonați, dar îmi vine să plâng de mila celor egoiști, existențe găunoase, care pretind totul fără să ofere, care nu răspândesc un bob de lumină și un strop de generozitate în jurul lor!!!
Fie ca de acest Crăciun, să pătrundem în sufletele oamenilor dincolo de ambalaje, să ne bucurăm de viață și de cei dragi, să fim buni și toleranți, iar obiceiurile de sărbătoare să ne țină tot anul!

Scenetă pentru Crăciun

Viața, dar de preț/scenetă

Copilul (scoate din cizmulițele rupte și scâlciate o ciocolată mică și trei mandarine nemulțumit, apoi se adresează părinților): Sunt tare, tare supărat pe voi!  Ionel a primit o tabletă, Marina un telefon mobil, Aura o excursie la munte, eu cu ce să mă laud? Și-așa râd toți de mine că port cizmele acestea cu talpa ruptă, de anul trecut.

Mama: Și nouă ne pare rău că moșul a fost sărac. Are datorii în bancă și facturi de plătit, dragul mamei, iar tu ar trebui să înțelegi...

Copilul: Eu, dacă aș fi părinte, iar Moșul ar veni cu nimicuri la copilul meu, m-aș împrumuta și tot nu l-aș lăsa de râsul colegilor lui!

Tatăl: Hei, dragule, va veni ziua când vei fi părinte și ai să vezi cât de greu este!

Copilul (urlând și aruncând darurile prin cameră): Lăsați-mă singur! Astea sunt cadouri pe care le dai unui cerșetor, nu copilului pe care-l iubești!

Mama și tata ies dezamăgiți din cameră. Copilul plânge cu sughițuri. Apare Moș Crăciun.

Moș Crăciun: Ehei, mult răsfăț și multă neobrăzare pe-aici...

Copilul (îmbrâncindu-l): Afară, ieși afară!

Moș Crăciun: De ce, dragule? Am venit în casa părinților tăi, niște oameni minunați pe care tu nu-i meriți.

Copilul (obraznic): De ce ești nedrept, Moșule? Pe unii îi saturi de dulciuri, de jucării și lucruri scumpe, iar de mine îți bați joc?

Moș Crăciun (mângâindu-l pe creștet): Dragul Moșului, dragul Moșului, nici nu realizezi ce bogat ești...Părinții te adoră, ai un cămin liniștit, ești sănătos și poți merge la școală.

Te-ai gândit că sunt copii abandonați în orfelinate? Ei nu primesc nimic și nu se plâng. Te-ai gândit la copiii grav bolnavi din spitale, care nu pot merge la școală? Iei în calcul copiii care nu au părinții în țară sau cărora le-a murit un părinte? Te las câteva ore să te gândești, iar dacă ești nemulțumit cu viața ta, te voi lua și te voi duce în locul copiilor cu adevărat necăjiți.

Moș Crăciun iese din cameră, iar copilul rămâne pe gânduri. În camera lui intră un înger.

Copilul (răzvrătit): Eu nu mai am înger păzitor și nu mă iubește nimeni, să știi! Ce cauți aici? Uite, am cizmele rupte, iar de Crăciun mi-au adus o ciocolată cât unghia și trei mandarine.

Îngerul (blând): Am văzut cât ești de supărat și mai ales cât de tare ți-ai supărat părinții, care au dorit să-ți facă sărbătorile frumoase. Să știi că importante sunt dragostea de a dărui și recunoștința de a primi, nu valoarea materială a cadoului. Înțeleg că nu știi să apreciezi ceea ce ai, de aceea am venit să-i iau cu mine pe părinții tăi. Îți dau în schimb tabletă, haine și încălțăminte, telefoane și jocuri.

Copilul (îngrijorat): Și unde-i duci? N-am să-i mai văd niciodată?

Îngerul: Niciodată, pentru că nu știi să-i apreciezi.

Copilul (strigând): Mamă, tată, dragii mei părinții, iertați-mă! Veniți la mine, vă rog!

(Îngerul dispare. Părinții intră în camera copilului, care și-a strâns darurile)

Copilul: Au venit la mine îngerul și Moș Crăciun, am discutat îndelung și îmi pare rău pentru felul în care m-am purtat. Iubirea voastră face mai mult decât darurile din toată lumea, nu dau grjija și căldura voastră pe toate tabletele și telefoanele din lume! Vă rog să mă iertați!

La geam se aud colindătorii.

Copilul: Să-i primim. Voi împărți cu ei ciocolata și mandarinele.

Departe se aude cântecul ”Veniți colindătorilor”, cântat de Ștefan Iordache...

Am vrut să zbor cu aripi de lemn sau de ceară...

Am vrut să zbor cu aripi de lemn sau de ceară, așa cum orice om se crede atotputernic în tinerețe. Am pierdut mult cioplind formele aripilor, lipirii acestora de trup și de suflet. Râdeau cei care mă vedeau irosind secunde prețioase, dar visul meu era să zbor...
Doream să plutesc deasupra meschinăriilor, să fiu o voce, să pardosesc cu vorbe, fapte și sentimente drumuri noi pe bolta albastră, dar lupta intensă se dădea pe pământ. Prima pereche de aripi era grea. Alesesem greșit lemnul. În loc să mă facă să plutesc, mă cufunda în disperarea neputinței. De câte ori am încercat, mă prăbușeam dureros. Am modelat apoi ceara, gândind că este mai ușoară, dar și ea s-a topit și mi-a curs în inimă. Pasărea-om din mine era infirmă...
Am abandonat visul absurd și am întreprins în concret. Mi-am propus să devin un om adevărat, să acționez pe câmpul de luptă, fără să ”visez cai verzi pe pereți”. În suflet, într-un colț de atelier zac aripile frânte ale experiențelor mele de demult. S-a așezat praful pe nervurile lor fine, materialul s-a înnegrit de vreme.
Preocupată de oamenii din jurul meu, am acoperit cu uitare ambițiile, iar în momentul în care am început să-mi iubesc viața așa cum este, cu bune și cu rele, și când am consțientizat importanța acesteia, minunea s-a produs: am început să zbor, fără aripi din lemn sau din ceară. Iubirea sinceră de oameni, de locuri și clipe a marcat desprinderea mea de meschinării și îndeplinirea unui vis! Zborul vine de la sine, când ești pregătit pentru el...

Istoria Poloniei lecție de supraviețuire națională

Iubesc Polonia cu rănile sale istorice, cu capacitatea de a renaște din propria cenușă, ca Pasărea Phoenix!
Nu întâmplător vulturul alb se află pe stema acestui stat.

Și asupra acestei țări mirifice istoria și-a pus dureros amprenta. Independența a devenit valoare supremă pentru că de la „libertatea de aur” și apogeul culturalo-științific marcat de Nicolaus Copernic țara a trecut prin faza dureroasă a declinului, pierderea independenței sau statutul de ”stat satelit”: ” până în 1918 nu a mai existat un stat polonez independent. Polonezii s-au angajat intermitent în acțiuni de rezistență armată până în 1864. După eșecul ultimei revolte, poporul și-a conservat identitatea națională prin educație și printr-un program denumit „munca organică”, al cărui scop era acela de a moderniza economia și societatea. Ocazia independenței s-a ivit abia după Primul Război Mondial, când puterile imperiale implicate în împărțirea Poloniei au fost toate învinse în război ori s-au prăbușit în urma revoluției.” (http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Poloniei ) 
România și Polonia au plătit scump prețul demnității naționale, tocmai de aceea între aceste state s-au consolidat schimburi culturale și relații de prietenie. Polonezii au avut capacitatea de a-și pansa rănile destinului istoric aspru, de a-și șterge lacrimile și de a construi o catedrală a Europei:

În prezent, la Craiova funcționează Centrul de Limbă şi Cultură Poloneză Craiova
https://www.facebook.com/pages/Centrul-de-Limb%C4%83-%C5%9Fi-Cultur%C4%83-Polonez%C4%83-Craiova/1471656343055518

Craiovenii pot viziona filmele poloneze care ne-au marcat copilăria, asculta muzica acestui popor, sunt conectați la realizările economice ale acestuia, fiind binecuvântați din acest punct de vedere.
Ar fi minunat dacă pentru puii de craioveni s-ar organiza seri de basme poloneze, iar pentru adulți un festival de folclor și teatru româno-polonez. Sper de asemenea să pot trece pragul unui restaurant cu specific polonez la Craiova, dar și în București.
Le mulțumim polonezilor pentru lecția de viață, pentru prietenia frumoasă, pentru implicarea activă în viața noastră culturală!

Ninge cu povești

Cerul își scutură traista cu povești peste noi. Prin basme, omul își depășește toate problemele care-l copleșesc: devine atotputernic și nemuritor, copleșitor de bogat și învinge toate piedicile care-i stau în cale.
Sufletul omenesc este fragil ca un fulg de nea la vederea imensității imaculate. În clipele de liniște deplină i se aud clinchetele de zurgălăi ale emoțiilor, tocmai de aceea ne este dor de iernile copilăriei, când eram prinții părinților noștri și nu aveam decât grija de a admira, de a ne juca, de a primi cu brațele deschise darurile iernii: straiele imaculate tivite cu argintiu, mirosul de mere coapte, ceai, cozonac și scorțișoară, bradul de Crăciun și cadourile de sub el!
Nimic nu este mai minunat decât iarna petrecută acasă, alături de familie! Focul să se audă în vatră, pâinea să se coacă aromitor, mama și tata să ne facă viața frumoasă și să ne ofere siguranța zilei de mâine...
În cazul în care nu mai suntem copii, vom prelua toate sarcinile pentru a le face copiilor un anotimp feeric, pentru a le clădi o împărăție pe care să nu o uite niciodată.
”Hei, hei, cum se argintează pădurile” și cum ni se aud zurgălăii sentimentelor...

Antidot pentru invidie

M-am întrebat de multe ori cum se pot da uitării anii petrecuți de frați împreună la masă? Au crescut în aceeași casă, mama le-a frânt aceeași bucată de pâine, alergau unul după celălalt, apoi, când în lumea asta mare și nedreaptă se au doar unul pe celălalt, ajung să se urască de moarte...
Poate o bucată de vie sau o casă bătrânească să înlocuiască un frate? Se poate cumpăra un părinte cu un credit la bancă? Pot bunurile acestea pe care le lăsăm la marea noastră plecare să rupă în fărâme legături de suflet?
Astăzi este Ziua Națională a tuturor românilor și m-am gândit să demasc invidia, viermele care roade tot ceea ce este mai bun și mai constructiv între oameni.
Nu sunt în măsură să dau sfaturi, dar sunt mult mai fericită de când iau viața așa cum este și mă străduiesc să nu-i răspund celui care se crispează de invidie de parcă ar fi în chinurile facerii cu aceeași monedă.
Pentru păcatele mele, am vrut să fiu scriitoare, să trăiesc din ceea ce scriu, să fiu plătită ca Jack London: cuvântul și dolarul, dar dacă am văzut că nu se poate, mi-am luat un serviciu stabil, mi-am făcut un blog m-am înscris în campanii publicitare și am câștigat premii. Când lucrurile primite îmi prisoseau, am împărțit bucuriile. Timpul îmi este atât de raționalizat, încât nu am o secundă să-mi plâng de milă și nu irosesc o clipă să invidiez pe cineva. Particip mai ales la concursurile de creație literară și uneori, fără a fi subiectivă, realizez că meritam să câștig și nu știu din ce motive premiul l-a luat altcineva, dar viața m-a învățat să pierd cu eleganță și să câștig cu modestie!
Sunt gata să împart tot ce am cu sora mea, iar ea nu mă lasă niciodată la greu. Mi-am propus să fiu pentru oamenii care m-au ajutat și au contribuit la formarea mea, pentru cei care au nevoie de protecție, pentru familie și prieteni buni o fabrică de bucurie și am descoperit astfel antidotul invidiei rușinoase și sursa unei mulțumiri sufletești fără limite.
La mulți ani de ziua noastră, români și nu uitați deveniți fabrici ale bucuriei pentru cei din jur! Este rușinos să ne consumăm creativitatea în invidie tocmai acum când cerul își scutură traista peste noi și ninge cu povești!

Descurajarea faptelor bune în România

Prietena mea dorește un copil. Am discutat mult și mi-a spus că pentru ea sensul adevărat al vieții reprezintă investiția spirituală: să ajute să crească drept un pui de om, să investească în el toată cultura, toată finețea spirituală și toate bunurile materiale de care dispune.
Distinsa mea colegă face acest lucru de 20 de ani. Este profesoară și are vocație, deși materia pe care o ”traduce” elevilor nu este la îndemâna oricui, ea își face cu prisosință datoria.
Fire generoasă, am văzută deseori cu ochii plini de lacrimi pentru copiii părăsiți în spitale, pentru copiii din orfelinate sau de mila noilor-născuți abandonați în scările blocului, în locuri pustii sau lângă tomberoane!
Din păcate nu și-a putut îndeplini visul pe cale naturală și atunci mi-a mărturisit că este pregătită să ofere o șansă la o viață mai bună unui copil abandonat. Dorește atât de mult un copil, încât nu o interesează vârsta acestuia, felul în care arată, originile lui.
”Nimic mai simplu”, m-au auzit spunând, după ce m-am simțit plină de mulțumire că am prieten un om de o așa calitate morală! Știam demult, dar faptele, discreția ei, curajul meu de a-i spune totul și capacitatea ei de a mă susține și de a păstra secretele mele îmi dovedeau acest lucru zilnic.
O și vedeam cu copilul în brațe, dar birocrația stă în calea fericirii unui copil și a unei mame cu vocație.
Pregătirea dosarului reprezintă o corvoadă, apoi urmează cursuri cu viitorii părinți, vizite la domiciliu, mii de observații și de cerințe și o lungă perioadă de așteptare, deși în acest timp, un copil putea fi salvat de bătăi, de umilințe, de durerosul sentiment de frustrare cauzat de abandon...
Rănile din sufletele copiilor lipsiți de rădăcina afectivă se vindecă greu, dar statul pare să fie nepăsător. Hârtiile sunt mai importante decât iubirea sinceră și tot ceea ce a demonstrat un om timp de 40 de ani și de aceea se amână la nesfârșit o faptă bună, plină de omenie a unei persoane a cărei bunătate curge direct din inimă!

Jigniri târzii

 De nimic nu-mi pare rău ca de loviturile ascuțite ale vorbelor, schimbate între oameni! Prieteni, frați, soți strâng tensiuni și frustrări și se biciuiesc cu vorbe grele, replici care taie adânc pliurile sufletului.
Când este timp suficient să se împace...parcă nu este atât de dureros, dar când izgonești un părinte care vine la tine ultima dată sau îl faci să se simtă un bagaj bun de aruncat în tomberon, nesăbuința de-o clipă nu poate fi reparată!
Toți cei care se ceartă, deși se află pe marginea mormântului ar trebui să se gândească bine. Mai bine te faci că nu pricepi ofensa, decât să pleci sau să rămâi cu povara unei supărări veșnice!
Viața este cumplit de grea, dar nu este o scuză să te dezici de familie, să-ți batjocorești rădăcinile!
De Crăciun, un bărbat tânăr râdea cu soția de mama care din prea multă dragoste îi trimitea câteva ouă și o sticlă de vin, de parcă nu ea îi dăduse viață. Vorbeau tare, gesticulau ridiculizând produsele de la țară cu care neînsemnatul domn se făcuse mare! Făceau circ în buricul Capitalei, în mijlocul celor care cumpărau daruri să le ofere părinților de la țară, zdrențuind spiritul Crăciunului și m-am gândit cât o fi plâns și economisit bătrâna să găsească pe cineva care să ducă pachetul ”odorului”. Eram la Cărturești, iar ”distinsa” pereche vorbea tare să atragă atenția și deși nu-i cunoșteam, m-am gândit ce oameni de nimic pot fi!
Celui care lovește cu bocancul un suflet nevinovat ar trebui să-i crape obrazul de rușine! Avem dreptul să ne autoironizăm, dar niciodată să ne batem joc de ceea ce avem mai sfânt! Prin părinți, Dumnezeu ne-a dăruit viața, în plus așa cum ne purtăm noi cu ai noștri se vor purta și copiii noștri cu noi.
Pe ultima sută de metrii a vieții, greșelile se repară mai greu, de aceea trebuie să ne înarmăm cu infinită răbdare, iar ultima sută de metrii poate fi chiar în această clipă.
Să nu jignim iremediabil pe nimeni, mai bine să fugim și să ne retragem în noi înșine când suntem furioși!

Flori pentru mama

Mama știe să aprecieze orice gest de recunoștință cu multă delicatețe. Anul trecut, când a deschis cutia imensă cu trandafiri albaștri sosită prin curier, i-a sărutat pe rând și i-a strâns la piept, apoi a arătat mesajul trimis de copiii ei tuturor celor apropiați.
 Mă rog ca Dumnezeu să-i lungească zilele, iar noi să-i putem comanda 100 de ani de-acum înainte flori! În vară, va primi cel mai frumos buchet de la http://www.florariaapril.com/ Florăria April.
Este important ca oamenii pe care-i iubim să știe acest lucru, iar florile să fie dăruite în timpul vieții, pentru a fi mirosite, admirate, pentru a umple ochii de mulțumire și de frumusețe. Dacă un erou spunea că dă un regat pentru un cal, eu afirm cu toată convingerea și dragostea că dau un regat pentru un buchet de flori pe care să-l dăruiesc mamei!
Și cum Florăria April își bucură clienții cu” cele mai proaspete flori, direct din Olanda sau de la floricultori locali” îi vom comanda mamei cele mai frumoase buchete în culori feerice și parfumuri îmbătătoare.
Ar fi frumos să-i pot dărui mamei flori proaspete în fiecare zi, poate Florăria April se va gândi să ofere și acest premiu într-un viitor concurs, fiindcă mama mi-a pus în piept insigna vieții și a luptat ca eu și sora mea să fim oameni adevărați, cinstiți, altruiști, muncitori și înțelegători!

”Mamă, îmi doresc să fiu atât de bogată, încât să-ți ofer toate florile din lume, dar până atunci află că te consider ființa cea mai de preț, tot ceea ce am mai scump, fără tine universul meu s-ar prăbuși!”
  

Un dar pentru nepoată

Mi-era sete și foame de toamnă, de aceea am pus pe grătarul soarelui frunze suculente pe care le-am oferit ochilor, să se bucure de imaginea fripturii vegetale în sânge. Apoi am făcut frigărui din mere, pere și din gutui. În cer clocotea mustul melancoliei. Fierbea în butoaiele cenușii până a început să se reverse peste pământ, iar nouă ni s-au umplut paharele…
Și, Doamne a curs atâta ploaie, încât s-au umezit zidurile, iar ceața a învăluit totul!
Au început să putrezească rochiile colorate ale toamnei, iar ea s-a îmbrăcat grav în doliu, în timp ce noi ne-am îmbătat de melancolie. Blestemam zilele triste, deliram și mergeam clătinându-ne pe străzile pustii.
Rafelele reci ale mustului toamnei se revărsau asupra mea. Îmi deschisesem umbrela și treceam ca o eroină sfidând frigul și umezeala. Viața mea se clătina asemenea frunzei, cântecul meu era trist ca țipătul deznădăjduit al cocorilor…
Pretutindeni, gustul amar al meschinăriei. Oamenii fac calcule peste calcule și caută valorile necunoscutelor din ecuațiile relațiilor lor. Doar naivii nu cântăresc avantajele unei căsătorii sau prietenii…
Tonul mobilului m-a trezit din beție. Era ea, mămica proaspătă care tocmai născuse prin cazariană și nu putea coborî din pat. Fericită că a adus pe lume o fetiță cu prenume dublu și sacru striga după cineva care să o asculte…
– Mi-am dorit acest copil, dar tare mă tem că-l voi crește singură, îmi spune cu amărăciune! Am crezut că vom fi doar noi trei, dar el vine în acestă relație cu o armată de moși și babe: bunicul, nașa și mama lui. Știi, l-am surpins ieri când se plângea mamei lui că fetița mănâncă mult, iar laptele praf este scump…Apoi mi-a spus că puteam să mă străduiesc s-o alăptez la sân, că este mult mai sănătos și ar fi fost și mai economic…
”Dacă acum se plânge că mănâncă mult, ce reacție va avea mai târziu? Doamne și fata asta a ales până a cules!”
– Mă gândesc că uneori ne pripim, poate nu a dorit să spună asta, încerc să o liniștesc.
– La naiba! Dar ce-a dorit să spună? Am scos copilul din spital cu hainele cumpărate și primite de la prietenele mele, iar acum începe cu observații de tipul ”Mănâncă mult fiindcă este în creștere și ai fi putut să o alăptezi”. Ascultă-mă, te rog! Nu te interesează ce mi-a adus la maternitate? Poate am să-ți ofer un subiect pentru viitoarea ta carte?
”Știu pe cineva care s-a dus cu trei bomboane împoleite când i-a născut nevasta, spunând în timp ce i le întinde mândru: ”Dragostea mea, fetiță!”, acum trăind în timpuri moderne, al ei nu poate fi mai mocofan decât celălalt…”
– Nici prin cap nu-ți trece cu ce a putut veni la mine la maternitate, din Ardeal, de la sute de kilometrii, mă ține prietena mea în tensiune.
”Să încep un joc de perspicacitate, înșiruind obiecte utile unei lăuze și copilului ei: scutece, suzetă, absorbante?”
– Mi s-a părut culmea prostiei și a jignirilor, spune cu amărăciune. Nu cred să se fi mai întâmplat așa ceva de când nasc femeile în maternitate!
S-a întețit ploaia, iar umbrela mi se dă pe spate. Primesc o rafală în față, în timp ce frunzele se duc alai spre moarte. Aștept. Ce ar fi putut duce sute de kilometrii ca dar pentru un nou-născut?
– Și după ce și-au bătut joc de noi, au ținut să accentueze: ”Fiindcă o iubim mult de tot!” Ai mai pomenit să te duci la o lăuză și la copilul ei nou-născut cu un dovleac???
– Sincer, nu, îi spun râzând cu lacrimi și te rog să nu te superi pe mine că râd!
– Încercând să mă liniștească, lumea îmi spune că ar trebui să înțeleg semnificația fiind o persoană cultă. Dovleacul este semnul bogăției amintind de belșugul toamnei…Să nu-mi spui și tu la fel!
”Dovleacul este dovleac. Știm foarte bine la ce servește și sper din toată inima să nu fi trimis unul furajer! Costa atât de mult să-i fi luat un trusou copilei sau o păturică? Cred că vecinele de pat au râs pe înfundate văzând cum dovleacul este scos din șacoșă și așezat pe noptieră. Exista pericolul ca dovleacul să alunece de pardoseală și să-și verse semințele și gălbeneala pe podea. Era la fel de posibil ca la vederea darului care contravenea așteptărilor esențiale ale lăuzei, aceasta să acuze o depresie postnatală și să arunce cu el după binevoitor, iar personalul să spună: ”Ce este cu mizeria asta? Cine a venit cu dovleac ca la porci?”
– După ce am ieșit din spital, a venit la mine și mi-a spus că mama lui îmi caută deja de lucru să am cu ce să țin casa. A stat pe capul meu o zi și i-am spus să plece, iar el a spus că nu se îndură să se despartă de noi, că telefonează la firmă să-l învoiască, fiindcă dorește să fie cu familia lui! Ne-am certat și l-am izgonit. Asta-mi lipsește să-l dea ăia în șomaj, iar toată armata de moși și babe să se urce în spinarea mea! În sfârșit a plecat cu microbuzul către oraș, iar eu am respirat ușurată. Peste 20 de minute striga din nou la poartă. Se întorsese fiindcă mai erau trei ore până la tren și s-ar fi plictisit stând singur în oraș. Astfel că nu a mai avut cu ce pleca și și-a întârziat plecarea.
”Poate că este mai avantajoasă căsătoria de la distanță, decât să te muți la el sau să vină el la tine...”

Adio!

Privește toamna pictează-n copaci!

Vorbește cu noi, mamă, de ce taci?

De mică ai rămas orfană

Și ai condus pân’la mormânt pe a ta mamă.

Vezi, păsările călătoare întristează-orice om

Frunzele lipsite de viață cad din pom

Recitai sublim poezia ”De la leagăn la mormânt”

Acum vorbele ți  s-au topit în vânt.

Ai crescut frumos copiii și ți-ai educat nepoții

La margine de mormânt astăzi te plângem cu toții

Căci de-a fost viața grea și despărțirea prea amară

Niciodată nu te-ai plâns de a inimii povară!

De la leagăn la mormânt ai avut sufletul frânt

Căci viețile celor dragi au pierit smulse de vânt

Și-ai răbdat, măicuță dragă, ca și Iov cel încercat

Ai fost demnă-n suferință fără să fi blestemat!

Întâi ți-a plecat feciorul

Și-ai rămas numai cu dorul

Să ți se-ncerce credința

Muri apoi și fetița.

Apoi soțul a plecat

În pământu’ntunecat

Dacă n-ar fi fost credința

Te-ar fi ucis suferința.

Ți-era sete de moarte

Cum căutăm odihna-n noapte

Și te topeai de dorul celor adormiți

De tine iubiți, de tine jeliți!

Atâția morți dragi și casele lor goale

Și infinită suferință sub soare

Inima ta de mamă era arsă

Știind că locul lor e gol la masă!

Parc-a fost ieri când dincolo de fire

Tu îți duceai copiii la cimitire

Și nu aveai lacrimi să plângi,

Acum sufletul nostru îl frângi...

Atâția morți și i-ai iubit pe toți

Și-ai avut grijă de nepoți

Apoi din tristețe-n tristețe

Ajuns-ai măicuță la bătrânețe...

”Copilul meu, să nu mă cauți

Pe pământ zile câte mai ai

Ci pregătește-te să zbori

Și hai să ne-ntâlnim în rai!”