Respectul față de
patrie începe de la înțelegerea și aplicarea deplină în viața de toate zilele a
principiului: „Nu te întreba ce face patria pentru tine, ci întreabă ce poți
face tu pentru ea!”
Cât suntem copii,
așteptăm ca părinții să ne ofere condiții cât mai bune de viață, pâinea cea de
toate zilele, o copilărie fericită, o educație aleasă și mai ales afecțiunea
care consolidează sănătatea psihică și încrederea în noi înșine. Dar când ne
maturizăm și părinții îmbătrânesc sau se îmbolnăvesc, nu este timpul ca și noi
să le ducem un pahar cu apă și o bucată de pâne?
Un om de onoare
înapoiază întotdeauna ceea ce primește, fie că este vorba de daruri materiale,
fie de cele spirituale. Sunt momente în care arde cămașa pe țară și ea are
nevoie chiar și de cel mai neînsemnat copil al ei. Unde, oare unde suntem noi
atunci???
Copilul crescut în
spiritul patriotismului dăruiește țării tot ce are mai bun: onoarea sa, munca
si inteligența sa, bunurile sale și nu o jefuiește de tot ceea ce are, după cum
un copil cu frică de Dumnezeu nu își jefuiește niciodată părinții...
Poate că acum mai
mult ca niciodată este timpul să ne salutăm cu fraza venită din adâncul inimii:
„Trăiască nația! Sus cu dânsa!”
De ce tocmai în
prag de centenar națiunea acesta să fie împărțită în tabere, gata să se sfâșie,
când împreună ar trebui să-i organizăm patriei o ceremonie a recunoștinței?
Îmi vine în minte
acum Arghezi, care a ajuns în temniță, fiindcă a scris pamfletul Baroane, cu toate că putea fi ucis din
cauza lui. La ceasul când Baronul își
pusese cizma pe grumazul țării, scriitorul a avut curajul să îi spună de la
obraz:„ Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul
şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale
Radu? Nu scrie!… Scrie Ştefan? ? Nu scrie!… Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie
Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete șterse de sânge?”
Tulburător este și testamentul lui Avram
Iancu, despre care se spune că umbla din sat în sat fiindcă a înnebunit de
durere că românii din Transilvania erau atât de asupriți.
Cuvintele lui ar
trebui să răscolească sufletul oricărui romând adevărat:„
Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea
fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult
succes, ba tocmai acuma cu întristare văd, că speranţele mele şi jertfa adusă
se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile mai pot avea; un fel de presimţire îmi
pare că mi-ar spune, că viitorul este nesigur. Voiesc dar şi hotărât dispun, că
după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în
folosul naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi”.
Iată că au fost
români care au dat totul, inclusiv viața pentru binele țării lor și nu și-au
înfipt cu lăcomie amândouă mîinile în visteria ei!!!
Mi-e dor de Iancu
Avram! Mi se face atât de dor, încât îmi vine să străbat la picior sat cu sat
în Transilvania, cel puțin să îmi spună cineva: „Și pe aici a trecut, cu
sufletul îndurerat, cântând din fluier.”
Mi-e dor ca de un
prieten drag, peste care nu se va depune niciodată țărâna uitării, dar pe care
nu-l pot vedea și nu-i pot simți căldura inimii. Dar românii din munți care
luptau împotriva comuniștilor?
Și cei care au
spălat cu sângele lor curat străzile cenusii în timpul Revoluției din 1989 și
au aprins candela speranței cu jertfa lor cea fără de cusur?
Toți oamenii
aceștia de bine îmi umplu inima de bucurie și de mândria că pădurea verde a
neamului este încă destul de viguroasă pentru a ține ascunse uscăturile...
„Sus, sus, sus, la
munte, sus,
Sus, sus, sus,
române, sus,
Acolo şi Iancu-i
dus,
La Vidra de Sus.”