Propuneri colaborare

Propunerile de colaborare le puteți trimite pe adresa de e-mail:
elenalarisastan@yahoo.com.

marți, 25 februarie 2014

Când oamenii se refugiază în brațele Erosului și devin dependenți de cei pe care îi iubesc se află în pragul colapsului. Liana, eroina romanului „Jar” simte că este înșelată de partenerul inferior pe care l-a acceptat și în care a investit totul, de aceea în conștiința sa se declanșează fenomene fără precedent : ”Totuși Liana, deși a crezut jurămintele a rămas cu pumnul bănuielii în inimă. Gelozia ei a fost până acuma impersonală, o temere vagă amestecată cu ură împotriva tuturor”.
Liana, fata frumoasă, deșteaptă și cultă se transformă în ”umbra” lui Dandu. Îl spionează pierzând timpul ascunsă lângă locuința lui, pe străzi, în fața cinematografelor adoptând un comportament umilitor din cauza faptului că vedea Erosul ca singura forță de izbăvire și pe Dandu ca unicul bărbat din lume care ar fi putut să-i ofere iubire. Chinul sufletesc al fetei este sfâșietor : ”Două zile consecutive, de la trei până la opt (parcă ar fi fost angajată n.n.), Liana a stat pitită într-un gang în strada Regală, peste drum de locuința lui Dandu, de unde putea observa tot ce se petrece, pe toți care intră și care ies….Pe urmă Liana și-a schimbat postul de observație, trecând pe trotoarul cinematografelor”. În fața înșelătoriei sentimentale, eroinele lui Rebreanu au aceeași replică : ”Norocul meu !…Norocul meu !”, indiferent de poziția socială (Ana, din romanul „Ion”, Liana, din romanul „Jar”).
Zbuciumul sufletesc al Lianei este atât de intens, încât eroina se umilește în fața fostului iubit, în fața ordonaței, în fața propriei persoane :
- De ce nu mă tolerezi aici măcar în noaptea asta, Danduțule ?…Ultima noapte !…Am să fiu cuminte, îți jur !…Doar să fiu lângă tine, să te văd și să-mi mulcomesc sufletul…Nu vreau să-ți fiu o piedecă întru nimic…Poți să iubești pe cine vrei, să te însori cu cine vrei, Danduțele ! Numai nici pe mine să nu mă înlături de tot, de tot !…..
- De ce mă silești să fiu brutal, Liana ? făcu Dandu, inflexibil. Vrei să pui soldatul să te izgonească ?
Iubirea bolnavă naște gânduri bolnave. Protagonista plănuiește să-l ucidă pe Dandu, pe cel care a profitat de ea pregătind cu minuțiozitate gestul, dar nu are tăria de a trage în el, deși îl urmărește zile întregi cu revolverul ascuns în geantă, sfârșește prin a se sinucide. Pregătirea minuțioasă pentru gestul fatal este din nou descompusă în gesturi mărunte și acompaniată de replica : ”Ne te speria, proastă mică…”, Liana retrăiește înainte de moarte gesturile intime care i-au pecetluit iubirea cu locotenentul trădător : ”gura rotundă de oțel se lipea de culcușul inimii ca altă dată gura lui Danduț…
În prefața romanului, criticul literar Constantin Gubleșan aprecia în mod argumentat că afinitatea dintre Liana și Dandu este exclusiv rudimentară, animalică : ”redusă la simplul act al dăruirii și posesiunii sexuale, căci între ei se afla de altfel un mare vid de pregătire intelectuală („El, care de obicei nu era în stare să vorbească trei minute”), de idealuri (”n-aveau ce să-și spuie”), vulgar până la a fi grosolan, chiar și în clipele de tandrețe (”Ia să lăsăm astea, turturico!”)” o domina prin simpla atingere. Drama provine din faptul că el era prea ușuratic, iar ea prea profundă și o legătură între oameni situați la extreme este sortită eșecului.

vineri, 21 februarie 2014

Condamnat pe viață la galeră


Se spune că doi pensionari tineri stătea de vorbă. Ion:
- Măi, Petre, ai văzut că Marin a ieșit la pensie, a încasat-o trei luni, apoi a murit!
- Da, măi, Ioane, dar Victor nu a luat decât o lună pensie și a murit. Concluzia: trebuie să fim atenți, mă, aștia ne pun ceva în pensie!
Dincolo de anecdota amară stă realitatea bătăii de joc față de om a societății actuale, care nu pune otravă în pensie, ci pune otravă în muncă, iar după ce ai contribuit la sigurările sociale o viață, nu te poți bucura de pensie căci mori înainte de vremea socotelilor cu statul.
După vechimea maximă în câmpul municii, care se cere se crede că omul este condamnat pe viață la muncă!
Cum poți să scoți profesorul la pensie la 65 de ani, să-i fure elevii bastonul și să-l ascundă, pentru a-l pune în dificultate, să nu audă și să nu vadă ceea ce se petrece în clasă, să-i sară proteza din gură când explică???
Domnilor, care ne conduceți, ar fi mai comod pentru dumneavoastră să murim la locul de muncă?
Chirurgul să facă infarct de epuizare în timp ce mânuiește bisturiul în organele pacientului, profesorul să-și dea duhul în cancelarie, în drum spre școală sau la catedră, preotul în cimitir, șoferul de autobuz să moară cu pasageri cu tot și să vă rămână dumneavoastră bănuții noștri sau copiilor, copiilor dumneavoastră, cărora le-ați asigurat pozițiile de elite, cumpărându-le titluri și plagiindu-le anticipat lucrările de doctorat!
Cunosc deja trei oameni care au murit înainte de pensionare sau după trei luni de pensie. De ce nu dați o lege ca din timpul vieții, cel care contribuie la sigurări sociale să direcționeze banii cuveniți la pensie către cine dorește el, în cazul în care va muri înainte de vreme?
Din păcate trăim în epoca în care bătaia de joc la adresa omului a devenit normă socială, iar vânătoarea de oameni, fizică și spirituală, este la modă!

joi, 20 februarie 2014

Să împărțim iubirea la doi sau să o ridicăm la pătrat?

Iubirea adevărată izvorăște din ținuturile imaculate ale altruismului. Curge izvorul din preaplinul unei inimi nobile, iar stropii dătători de viață nu se vând pe o mașină, pe o vilă, pe un pumn de bijuterii. Tot ceea ce este mai valoros în univers, nu se poate cumpăra...
Cine iubește cu adevărat nu are pretenția de a stăpâni o ființă, nici indecența de a încerca să o cumpere sau de a o compromite, ci o cucerește cu răbdare. Iubirea nu înseamnă să-ți izolezi social partenerul, să-l faci exclusiv să depindă de tine, trasformându-l într-un handicapat spiritual. Noi, oamenii, comitem atâtea greșeli în numele iubirii, fără să știm că în iubirea adevărată nu se greșește, ci împlinirea vine de la sine.
De ce li se pun întrebări absurde copiilor, de tipul: ”Pe cine iubești mai mult? Pe mama sau pe tata?” Este firesc să punem un prunc să aleagă între cei care l-au adus pe lume?
Apoi la maturitate, pretindem iubire și de acolo de unde nu poate exista. Nu înțelegem când suntem părăsiți că fiecare caută ceea ce merită și ceea ce-l satisface moral, ne simțim respinși, lipsiți de valoare, ne victimizăm.
Iubirea are atâtea forme, încât este mai înțelept să o ridici la pătrat și după aceea să o împarți în mod cinstit https://www.youtube.com/watch?v=s1faPNV7Acc. Triunghiurile amoroase sunt triumvirate ale minciunii...
Este adevărat că momentele de intimitate din familie se împart între protagoniși și niciodată acolo unde este iubire adevărată, nu va exista trădare.
Multe pilule de înțelepciune despre iubire le descoperim în piesa:”Împărțim numai la doi” a Andrei și a trupei Vunk...Iubirea este o virtute, iubirea este o formă de supraviețuire și un tratat de alinață, semnat de doi oameni, care declară că vor rămâne unul alături de celălalt în lupta vieții!
Iubirea izvorăște din inimile curate ale oamenilor, din piscurile înzăpezite ale sufletelor imaculate, din darurile inegalabile ale divinității!

sâmbătă, 15 februarie 2014

Balada Morții

Balada mortii

Si eram, eram
O frunza pe ram,
Vantul cand batea
Viata mi-o stingea...
Si ningea, ningea,
Urma imi stergea
Si m-acoperea
Si ma troienea
Lumea ma uita!
Si am fost, am fost
In lume cu rost.
Vant turbat m-a zmuls,
Prin straini m-a dus,
In zari, spre apus...
Da eram, eram
Un suflet pe ram
Copii paraseam
Si casa-mi lasam,
Nebun alergam
Nimic nu luam,
De moarte fugeam,
Dar tot nu scapam!
Moartea ma prindea,
Si ma cuprindea,
Si ma inclesta,
Coasa ridica
Si ma secera...
Iar la moartea mea
Bradul se frangea,
Cainele urla,
Corbul croncanea,
Vazduhul plangea!
Si cadea, cadea
In hohot pamant
Peste trupu-mi frant.
Si m-acoperea,
Chipu-mi troienea,
Urma imi stergea!
Si eram, eram
Biet suflet pe ram...
Si de-am fost, am fost
In lume cu rost,
Moartea rau m-a nins
Pana cand m-am stins...
Si ma ninse, ninse
Viata mi se stinse...
Si-am plecat ningand,
Si-ati ramas plangand...

miercuri, 12 februarie 2014

Iubirea ca amintire...



Hei, hei…!



Hei, hei…era prea multă viață în iubirea nostră. Priveam silueta ierbii cum dansa în vânt și stelele cum clipeau pe cer făcând curte pământeanului care le privește. Eu eram pe un deal, tu erai pe altul ne unea mai întâi ecoul, apoi inimile noastre se contopeau înaintea degetelor și a frunților.
Hei, hei...am avut mulți dușmani cunoscuți și necunoscuți care au reușit să ne despartă și și-au savurat victoria. Doar sufletele noastre au rămas rănite, eu am uitat, tu mă cauți și-acum.
E prea târziu, dar uite îți cer iertare pentru tot. Nu trebuia să las îndoiala să pătrundă în inima ta, nu trebuia să te alung violent ca eu să-mi ating obiectivele vieții!
Cum? Nu ai nevoie de scuze, ci de iubire? Dacă s-a stins flacăra, te mulțumești cu cenușa? Nu îți ajunge că ai fost prinț al inimii mele, că ne-am trăit intens iubirea, că au fost clipe unice în vieți de muritor?
Hei, hei...se topesc zăpezile, iar în urma purității rămân toate mizeriile ascunse sub pătura imaculată! Cel puțin rămânem cu regretul că iubirea noastră a fost ucisă violent și nu experimentăm amărăciunea de a o vedea transformată în ură!
Hei, hei...cine știe? Poate că în altă viață...

sâmbătă, 8 februarie 2014

Valsul iubirii

Valsul iubirii,

Te ridici ușor ca un fulg din pat să nu-mi tulburi visele frumoase și mă învelești cu toată dragostea ta. Am certitudinea că dacă aș fi la marginea vieții și tu ai putea să-mi împrumuți din a ta ai face-o jumate-jumate cu mine, fără să stai pe gânduri numai să mai petrecem o clipă împreună.
Te aud ca prin somn cum pui de ceai. Alegi ceaiul care-mi place mie și concomitent cu apa fierbe și generozitatea ta, de aceea, te rog, să nu mai pui zahăr sau miere în cană, mi-ajunge dulceața gesturilor tale!
Desfaci o portocală, pui cojile pe perna mea să simt aroma, apoi ușor-ușor îmi umezești buzele cu sucul dulce și parfumat. Suvița care-mi cade pe ochi o netezești cu degetele tale calde și faci focul să-mi fie cald. Toată noastea ai pus lemne pe flăcările lacome coborând din pat și jertfind somnul tău căldurii și confortului meu...
Visam că sunt în Rai, eu admiram pomul fermecat care rodește mereu, iar tu aveai mânecile cămășii albe suflecate fiindcă îl curățai de omizi. După aceea ai adunat margarete, trandafiri, crini și orhidee să-mi faci un covor viu pe care să trec! Și eram regină a vieții tale și chiar dacă mi se uscau mâinile de bătrânețe, nimeni nu mi le săruta cu mai multă dragoste!
Era iarnă, iar tu suflai în fulgii care mi se așezau pe ochi și ei se topeau instantaneu fiindcă îmi purtai de grijă cu toată puterea sufletului tău...
Alunecam spre moarte tinându-ne de mână ca doi copii și oricât ne durea anotimpul care se schimbă și pustiește totul, dragostea noastră era vie și ne punea nimbul nemuririi pe frunți...
Copii bolnavi de moarte tratându-se cu iubire. Apoi am început să ne jucăm cu sfârșitul, am început să râdem în hohote de doamna care ne alerga cu coasa, fiindcă prea ne aveam unul pe altul și luptam împreună în fața ei, iar deznădăjduită a plecat promițând că va veni când o vom implora-o în genunchi, fiindcă nu ne-a putut învinge!
Printre zăpezi uriașe sau flori de mac și albăstrele presărate în grâne de aur, valsul iubirii noastre!

vineri, 7 februarie 2014

Este haina ambalajul sufletului?

Dincolo de faptul că haina acoperă părțile intime ale trupului, că trebuie să ascundă imperfecțiuni și să pună în valoare calități fizice, oricât am fi de circumspecți în a accepta ideea, veșmintele sunt și ambalaje ale sufletului. Avem obligația față de trup și de suflet să fim îngrijiți, să purtăm haine curate și călcate și să nu cârpim ambalajele pentru a strânge banii la ciorap. Ținuta, limbajul, faptele sunt cărțile noastre de vizită.
A fost o vreme când îmi cumpăram în fiecare lună, patru-cinci obiecte de îmbrăcat și ieșeam din magazine oftând. Patima pentru haine mi-a chetuit multe resurse: mă chinuiam zile întregi, mă înțepa inima că nu-mi pot cumpăra un anume costum scump în fața căruia pierdusem destul de mult timp. Vederea hainelor elegante raportată la posibilitățile mele financiare îmi dădea mari și nejustificate bătăi de cap.
Buna mea prietenă, căreia îi mărturiseam totul și nu mă trăda niciodată, îmi dădea bani din economiile ei să-mi cumpăr cămașa după care oftam sau pantalonii pe care-i admiraserăm împreună. Azi îi prețuiesc și mai mult sacrificiul realizând că avea copii, în timp ce eu eram singură. Ea a fost cea care mi-a spus: ”Într-o zi te vei vindeca! Ți se va tăia pofta de a cumpăra haine cu brațul!” Simțeam afirmația ei ca fiind o amenințare cu bătrânețea, dar miracolul s-a produs. Mi-am dat seama că nu în haine stă valoarea unui om, deși acesta nu trebuie să umble în zdrențe, când își poate cumpăra sau îngriji straiele. Nu am mai întors spatele cunoscutului zdrențăros, ci m-am purtat cu el ca și cum avea cele mai elegante haine din lume!
Este cumplit să ai bun gust și să nu ai bani să-ți cumperi, iar cei din jur să te marginalizeze pentru asta!
M-aș simți prea petențioasă în blănuri, nu aș purta niciodată o căciulă din blană care să-mi acopere capul cao cupolă uriașă. Îmi plac hainele frumoase în care mă simt bine, dar nu pot să mă îmbrac extravagant. Privirile de pe stradă îndreptate spre mine mă copleșesc. Mi-am luat odată o pălărie, pentru că erau la modă pălăriile. Mulți mi-au spus că îmi stă admirabil, dar când m-am suit în autobuz și un bețiv a spus arătând cu degetul în direcția mea: ”Bă, asta și-a pus pălăria lu' tataie”, am dat-o jos de pe cap și am transformat-o în cuibar pentru pui. Acord hainelor importanța pe care o merită și nu voi discrimina niciodată pe nimeni că poartă un sacou decolorat sau că are o singură pereche de pantaloni. Am trecut prin greutăți și m-au durut enorm comentariile legate de îmbrăcăminte. Aș purta cu plăcere următoarea bluză http://dailylook.ro/produs/bluza-maxi-cu-buzunare/ și aș cumpăra și pentru alții lucruri drăguțe. Știu ce înseamnă să suferi că nu ai haine, de aceea, așa cum a făcut prietena mea, obișnuiesc să-i ajut pe cei dragi să-și completeze garderoba http://dailylook.ro/ și să dau hainele care mi-au rămas mici, fără ca nimeni să nu se simtă jignit! De pildă, pentru sora mea voi investi în acestă ținută:
În rest, decât să arunc banii pe o rochie unicat sau pe o poșetă, mai bine îi ajut pe cei care au nevoie! Excesul te împinge în brațele ridicolului. Și mi se pare că prea mult silicon ucide naturalul și transformă beneficiarul în plastic (mă refer la operațiile estetice și alte îmbunătățiri). Mi-e sufletul prea scump, entitate de preț, ca să-l ambalez în sume astronomice! El are valoare prin el însuși!

marți, 4 februarie 2014

Medierea rufelor murdare din familie

- Dacă mă lași, mă omor fă, ai auzit? Îți place ce ai făcut din mine? o întreba acuzator, deși nu ea era autoarea morală a decăderii lui.
Striga cu năduf în urma ei. Ea, distinsă, elegantă avea o întâlnire la cafeneaua de fițe din centru. Trebuia să semneze un nou contract. El, învățat să-i dea bani de mâncare, de băutură și de țigări ținea cu dinții de mariajul acesta.
- Arăt eu pozele acelea! Mă duc cu ele la toate posturile de televiziune, să știe toți cine ești!
Mergând așa năucă pe străzi, fotografii de la ziare făceau un instantaneu, reporterii notau replicile soțului lacrimi fierbinți îi întunecau privirile senine. Începu să plouă, o ploaie rece și necruțătoare, iar ea avea rochie albă și pălărie de aceeași culoare cu flori de câmp. Răspândea în urma ei un parfum scump, dar și un văl de tristețe sfâșietoare. Trecu o mașină în viteză. Ea deschise repede umbrela să se apere, dar șoferul aruncă o maree de pete pe ținuta sa estivală. Bețivul râdea cu sughițuri:
-M-ai du-te la întâlnire! Paștele mă-tii de dezmățată! Cu cratimă, că știu să scriu.
Noroiul îi intrase în ochi. Intră fără să-și dea seama în prima clădire ieșită în cale. Nici nu văzu că era un birou de Mediere http://chinezu.eu/2014/02/04/medierea-ce-este-cum-functioneaza-si-pe-cine-ajuta/.
Secretara o întâmpină oferindu-i câteva șervețele.
- Doamna vă așteaptă în birou, îi spuse cu amabilitate deschizându-i o ușă masivă de stejar.
Ea intră știind că după ea vine întâi bețivul, apoi armata de reporteri. Silueta clătinată a umbrei sale o urma. Nici nu apucă să-i spună secretara că în biroul mediatoarei se află cineva.
Cele două se așezaseră la o cană de ceai. Doamna de la birou se ridică hotărâtă spre bețiv spunându-i:
- Ia te uită, pe cine avem aici! Cunoștințe vechi. Ții minte că patru ani te-am întreținut fiindcă mă făceai de râs prin oraș, strigai după mine și aruncai cu roșii de pe tarabele țăranilor când mă vedeai la piață? Acum nu-ți mai permit să-mi strici viața, înțelegi? Eram o copilă când eram căsătorită cu tine, acum am terminat Facultatea de Drept și...
- Eu, de fapt am venit după nevastă-mea, spuse abia șoptit. Cu cratimă, că am ceva școală.
- Ei, ai mai mult școala vieții, dar acum s-a sfârșit! Înțelegeți-vă amiabil, altfel voi ține o conferință de presă pe seama felului tău de a trăi!
El făcu ochii mari. Mediatoarea nu glumea. Să spele rufele murdare din viața lui în mod public nu-i convenea, așa că acceptă cu o jumătate de gură:
- Semnez actele de divorț, dar să-mi asigure o rentă viageră, că știe foarte bine că nu-mi place să muncesc!
Și astfel nu au ajuns să îmbătrânească prin tribunale...

sâmbătă, 1 februarie 2014

Mama, catedrală a iubirii





Mamă, catedrală a iubirii

Afară urlă lupii,  viul devine sticlos, apoi casabil. Afară curg lacrimi și sânge, în timp ce schijele zboară pe lângă trupul meu. Nimeni nu iartă pe nimeni, se trăiește cu încrâncenare, se-naintează pe brânci, uneori ești nevoit să înghiți apa verzuie și urât mirositoare a bălților.
Sunt bătrână și obosită și nu apuc să blestem ziua în care m-am născut, blasfemie pe care nu mi-aș ierta-o, căci în fața mea o catedrală își deschide ușa numai și numai pentru mine! E trupul și inima mamei prin care pot ajunge la cer. Trupul ei este scara care mă purifică, corul îngeresc pe care îl aud în ceasul părtășiei cu ea mă liniștește. Adorm ca un prunc abia născut, iar ea mă veghează îngenunchind. Se roagă neîncetat pentru mine, i-au obosit mâinile de împreunare, i-a răgușit glasul de implorare, acum vorbește cu Dumnezeu în gând mijlocind pentru copiii ei!
Mama și Dumnezeu stau față în față pentru mine.
-          Izbăvește-i de tot ce este rău, fă-le lină calea vieții, Doamne! Ajută-i pe copiii mei să nu se îndepărteze de le Tine, să-și câștige cinstit și ușor pâinea, să fie oameni buni...
-          Iar mă bați la cap, femeie, pentru copiii tăi? Le-am dat părinți minunați, sănătate, înțelepciune, în fine tot ce se putea da. Ei uită să se roage, dar tu îmi ceri mereu daruri pentru ei. Nu pot să îi scutesc de greutățile și de încercările vieții...ar fi nedrept!
-          Doamne, dă-mi mie paharul cu amărăciune să-l beau în locul lor!
-          Nu este nevoie să-mi spui, știu că ți-ai da viața pentru copii tăi, dar nu poți trăi în locul lor!
Negocierile continuă. Dorm și visez și mama mă învelește cu purtatea ei de grijă, iar în mijlocul catedralei mi-a împodobit un pom de Crăciun în care a pus toate darurile sale pentru noi, copiii ei: înțelegere, milă, iubire, sacrificiu...
Nu-mi pasă de Crivățul care urlă afară, de sirenele infernale, de tot măcelul fizic și spiritual, cât am catedrala de iubire a mamei, viața este un fleac și pot spune și eu cu nepăsare celor care mă atacă nedrept: ”Un fleac. I-am ciuruit!”