E o zi frumoasă de
noiembrie, e cald, prea cald pentru luna care precede iarna.... Ma uit la
cafeaua aburind din fața mea, pe fundal e zgomotul obișnuit al unei cafenele
ușor mai aglomerate azi....privesc la masa de lângă mine unde o familie se
bucură de fetița lor blondă, ochi vii,
perfecți și o voce firavă de copil dar plină de energie. Îi privesc și
gândurile îmi fug departe, peste ani și kilometri.
Era tot o zi de toamnă
când am întâlnit-o pe Andra și pe mama ei. Aveau aceiași ochi superbi, albastru
curat cu o strălucire nefirească parcă venită din alte lumi. Andra a apărut în
spitalul unde lucram tot într-o zi de noiembrie, am îndrăgit-o de când am văzut-o.
O cunoșteam pe mama ei de cand eram copii, ea un copil mai norocos pe atunci,
așa părea, așa înțelegeam . Era singurul copil al unei familii înstărite, avea
tot ce-și poate dori un copil, era iubită și părea că viitorul îi rezervă zile
frumoase în care trebuia doar să aleagă ce i-ar placea să facă. Am plecat la
studii și nu mai știam nimic despre ea până în ziua aceea de toamnă când
drumurile noastre s-au intersectat din nou.
Mi-a zâmbit plină de
speranță când m-a revăzut, avea pe cineva în spital care ar fi putut sa-i dea o
veste bună, vestea pe care o aștepta cu disperare. Andra era singurul ei copil,
o fetiță blondă, delicată și frumoasă dincolo de tot ce se poate exprima în
cuvinte. Respira greu, obosea și am înțeles rapid privirea disperată a mamei
când am citit diagnosticul: limfom stadiul IV. O tumoră agresivă care invadase
pieptul ei micuț, abia o lăsa să respire dar nu putea să se joace, stătea
ghemuită la pieptul mamei evitând orice efort care impunea o respirație în
plus.
În minte mi s-au
derulat rapid toate etapele prin care va trece acest copil, cum trupul ei micuț
și atât de frumos va fi măcinat de boală și de tratamentul toxic pe care îl va
primi pentru a învinge monstrul care se lupta cu ea să-i împânzească toate
organele și să-i ia ultima suflare. Ce bine că
mama ei nu-mi poate citi gândurile! Că nu poate vedea odată cu mine istoria
atâtor pacienți micuți învinși, că nu are imaginea acelor mame care începeau să
moară odată cu copilul lor. Da, e o imagine șocantă care se repetă și mi-a
rămas adânc imprimată în minte, poate pentru că sunt mamă, poate doar pentru că
sunt om și înțeleg suferința. Atunci când un copil își trăiește ultimele clipe
înțeleg înainte de toate ce se întâmplă privind mama care se schimonosește de
durere, e palidă, vânătă, încercănată, fără viață, arată ca și când a început
să moară puțin câte puțin din ea. Analizele copilului și toate consulturile pot
arăta că este încă într-un echilibru dar când mama începe să moară sfârșitul
copilului e aproape cu toată precizia tratamentului de care beneficiază.
În timp ce imaginile încă mi se înșiră în
minte, mama Andrei începe să-mi
povestească direct.
-
M-am
dus cu Andra la medic pentru că tușea de o lună, am crezut că e o răceală la
plămâni. După ce a consultat-o medicul, a început să plângă iar mama mea a
scos-o în curte să se joace, în părculețul din curtea spitalului i s-a făcut
rău, s-a învinețit toată deodată, a leșinat, după ce a fost reanimată ne-au
trimis de urgență la spitalul județean, de-acolo ne-au spus că e grav, că ne
trimit pe o secție de oncologie și că viața Andrei e în pericol...A fost un
copil perfect sănătos până acum, i-am dat legume din grădina noastră și carne
doar de la animalele crescute de noi, am ferit-o de tot ce am crezut că poate
fi rău, locuim la munte departe de orașele poluate, nu m-am gândit vreodată că
i se poate întâmpla așa ceva ei...
Se oprește
din poveste, se uită la copil, respiră adânc și printre lacrimile care-i
inundau fața mă întreabă:
-
Ați
mai avut cazuri din astea, așa-i?....
-
Da,
am mai avut.
Răspunsul meu scurt nu e suficient pentru o mamă
atât de îndurerată care vrea cu orice preț să știe că puiul ei va trăi. Imi dau
seama că a fost un răspuns rece și nepotrivit pentru situația ei așa că revin
și completez
-
E
un diagnostic greu dar copiii au rata de supraviețuire mai bună decât
adulții... și vorbele îmi răsună în minte, la naiba! E la fel de rece și
inexact ca primul. Nu pot să-i spun ceea ce cred cu adevărat, e unul dintre
cazurile în care a spune adevărul înseamnă să distrugi, să distrugi speranța,
puterea de a lupta pentru firul de ață de care atârnă viața copilei.
Mecanismele mele de apărare în fața unor astfel de cazuri nu mai funcționează
acum, o cunosc pe mamă de când era copil. Un copil dulce, bun, plin de viață,
harnic și optimist; fetița nu e o pacientă care are nevoie de tratament, o văd
ca pe un copil cu familie, părinți și bunici uniți în durere și eforturile de a
o salva. Simt tristețea mamei ca o apăsare în piept, îmi adun gândurile și reușesc
să mai articulez câteva cuvinte de încurajare vagă atât cât să nu mint dar nici
să nu lovesc un om deja prea lovit... Se oprește din plâns și în timp ce se
pregătea să plece din cabinetul meu îmi spune zâmbind:
-
Am
aflat că sunt însărcinată, voi mai avea un copil, atât de mult mi l-am dorit!!
Dar nu mă așteptam să se întâmple acum.
Cât aș fi vrut să-i împărtășesc bucuria! Dar gândurile îmi năvalesc în minte... însărcinată...
în timp ce îți vei vedea primul copil topindu-se sub ochii tăi... o vei veghea
în timp ce varsă din cauza chimioterapiei, devine extrem de irascibilă din
cauza cortizonului și cine știe câte alte complicații va face... În tot timpul
ăsta o altă viață prinde contur. Cum va reuși copilul nenăscut să facă față la
toate emoțiile tale de mamă care își vede celălalt copil murind? Ea era
fericită că va mai avea un copil și nu aveam niciun drept să-i iau acest strop
de fericire acum doar pentru că aveam o altă perspectivă asupra viitorului.
Încerc să adun cuvintele într-un mesaj coerent și
pozitiv dar pare ca e ziua mea de mesaje seci, lozinci, cuvinte goale și un
puternic sentiment de neputință în fața
a ceea ce va veni peste o mamă și doi copii. Nu mă cred Dumnezeu să
hotărăsc cine va trăi și cine nu, e mai degrabă un soi de intuiție ascuțită în
timp de experiență și bazată pe date concrete la fiecare caz... nu cred că
Andra va reuși, boala e prea avansată și prea agresivă.
Mintea mea e în alertă, gândurile nu au o ordine
precisă iar legăturile pe care le fac acum țin mai mult de mecanismele subcoștiente
pentru că îmi apare rapid o altă imagine în față fără o legătură logică.....
Alexandra, fetița de șase ani care a ajuns noaptea târziu într-una dintre
gărzile mele, trimisă de la un spital teritorial. S-a dus acolo pentru că era
palidă iar mama ei a vrut să-i facă niște analize de rutină în urma cărora a
fost trimisă către secția de oncologie. Cand a ajuns la mine era cu părinții și
surioara de nouă ani, mama mi-a întins hârtiile cu analize în timp ce sora ei s-a
așezat în fața mea cercetându-mă atent, apoi își fixează privirea asupra feței
mele și mă privește fără să clipească. Probabil că atunci când am înțeles că
fetița avea leucemie m-am schimbat la față pentru că nu am spus un cuvânt dar
cand mi-am ridicat privirea din documente, sora ei se uita la mine și plângea
în hohote așa cum nu am mai văzut vreodată un copil plângând. Avea nouă ani și a
înțeles doar din priviri grozăvia diagnosticului ce avea să-i condamne surioara
la suferință sau la moarte... Nu știa listele de complicații ale leucemiei,
nici măcar diagnosticul dar nimic nu o consola, nici eforturile mele nici cele
ale părinților. Alexandra a reușit, după luni de chin și ani de tratamente a
reușit și m-am bucurat pentru ea, pentru părinți dar mai ales pentru surioara
ei pe care nu o pot uita.
Alexandra a fost unul dintre cazuri, mai erau mulți
care mi se înșirau în minte, copii mici, școlari, adolescenți... Copii de la
țară, săraci sau de la cele mai bune licee din marile orașe, fete și băieți,
clar că nu exista o selecție de vreun fel. Cine împărțea bolile oncologice nu
avea criterii pe care eu să le pot înțelege, poveștile erau cam la fel... “un copil sănătos până când”... și de aici începea
drama lor. Am încetat de ani buni să mă mai întreb ”de ce?”, „de ce copiii ajung să sufere așa?”, am făcut
un pact cu mine, voi accepta că nu înțeleg de ce și în loc să-mi chinui
sufletul cu astfel de întrebări voi face tot ce pot să le fie puțin mai bine
acestor micuți. Uneori înseamnă tratament corect, analize sau consulturi
multiple dar alteori e vorba doar despre a înțelege când nu mai e nimic de
făcut decât să-l țin în brațe pe micuț pentru că simte cum se apropie sfârșitul
iar mama e atât de îndurerată încât nu-i poate oferi ultima îmbrățișare sau să
îmi grăbesc ultimul consult pentru a-i oferi mamei câteva clipe în plus lângă
copilul ei... Sunt situații despre care nimeni nu vorbește, nu există cursuri
care să ne pregătească pentru așa ceva, fiecare gestionează cum se pricepe, cum
îi spune conștiința, umanitatea din el să facă. Învățam protoacoale întregi de
resuscitare, de tratamente dar nu sunt protocoale care să te învețe care sunt
nevoile emoționale ale unui copil ce își trăiește ultimele clipe, ce ar avea nevoie
când medicamentele ultrasofisticate ale epocii noastre sunt neputincioase iar
el se stinge cu tot cu diagnostic și tratament corect...
Andra și Alexandra, două fetițe superbe ca doi îngerași perfecți aruncați într-o
luptă înfricoșătoare chiar și pentru cel mai puternic adult de pe pământ!
În următoarele luni la întâlnirile cu mama Andrei
purtăm discuții lungi despre posibilitatea tratamentului în străinatate, despre
complicațiile Andrei care sunt mai severe decât am estimat la prima întâlnire
cu ea, au fost contactate clinici de renume din Europa iar răspunsul este invariabil
că șansele de reușită cu o astfel de boală sunt minime oriunde în lume.
Ajung din nou pe secția unde e Andra, de data
aceasta pentru o altă fetiță cu complicații severe, are cinci ani iar mama ei
s-a tuns zero pentru ca fetița să nu se simtă diferită după că i-a căzut părul
în urma tratamentului.O admir în secret pe această mamă pentru dăruirea și
ingeniozitate ei, e remarcabil ce a făcut pe lângă toate celelalte sacrificii
pe care le presupune îngrijirea unui copil cu cancer! Copila e în stare gravă,
ajunge de urgență în terapie intensivă unde medicii fac eforturi inimaginabile
să învingă una dintre complicațiile ei iar ea să mai poată respira. Un tablou
greu de suportat, fata inconștientă pe masa de operație, o ființă mică de
culoare galben cenușie, cu mâinile și gura învinețite, pilea împăstată de apa
pe care nu o mai poate elimina, toracele mic se lăbărțează peste burta imensă
deformată de tumora pe care niciun tratament nu a reușit să o stăpânească.
În jurul copilei un furnicar de oameni iar șeful terapiei, cel mai dur
om pe care l-am întâlnit în acest spital, a îngenunchiat langă ea, are fața
congestionată cu o mimică înghețată, în
timp ce picături mari de sudoare îi curg fără sfârșit pe față și pe gât... Nu
reușește, fetița nu mai are resurse, e obosită de luptă și durere, se duce
liniștită iar ochii lui sunt plini de lacrimi pe care nu și le ascunde. Când agitația noastră se liniștește,
în capătul holului se aude tot mai tare suspinul înăbușit al mamei care a înțeles
că fetița ei nu va mai ieși din acea sală de operație.
Spre sfârșitul zilei revin la Andra și o colegă mă
întreabă ce s-a întâmplat cu fetița de cinci ani și în câteva clipe retrăiesc
momentul cand sora Alexandrei mă fixase cu privirea în așteptarea unui semn care
să-i alunge spaima care o măcina, de data aceasta este mama Andrei.
-
S-a
dus... am spus încet fiind încă sub tensiunea eforturilor neputincioase de a o salva
Am văzut atunci în mama Andrei toată spaima unui
condamnat la moarte, parcă eram în fața unui șir de copii ce vor fi executați
iar al ei urma... a încremenit cu copila sprijinită pe burta ei de-acum vizibil
mărită, nu a spus nimic, și-a șters lacrimile care-i umpluseră ochii pentru a
mia oară probabil și cu precizia unui robot urmează instrucțiunile pe care i le
dau ca să o pot consulta pe Andra.
Situația ei s-a agravat și pe măsură ce copilașul
din burtică se dezvolta, Andra slăbește, e palidă, respiră greu, nu mai poate
mânca și fiecare intervenție care ar fi avut menirea de a o ajuta, se complică.
Trupul ei micuț refuză să ne mai ajute, nu se mai poate face nimic, monstrul a
învins, i-a invadat toate organele importante, nu există tratament mai puternic
să se poată administra, există doar calmante de-acum...
Nu mă voi obișnui niciodată cu copiii care mor
indiferent ce scrie pe foaia de diagnostic, e o realitate pe care nu o pot
înțelege în niciun mod convenabil. Poveștile cu final fericit sunt în număr
limitat, întotdeauna prea puține ca să ajungă pentru toți iar cele foarte
triste rămân nerostite, necunoscute și pierdute în eternitate chiar dacă eroii lor sunt micuți, puternici și ar merita
tot respectul și aprecierea noastră.