Eu, Iancu
Zătreanu, sunt sufletul pribeag dintre zidurile acestui castel! Uneori simt că
mă sufoc. Nu mai pot să respir ca atunci, când am pus castelul la masa de joc.
Tânăr eram, roiau femeile de lume în jurul meu, paharele erau pline, aveam cei
mai frumoși cai din Zătreni.
Doamne, în
ce sat binecuvântat ai făcut să mă nasc și cum ți-am irosit eu darurile! Tocmai
de aceea sunt blestemat să îmi petrec veșnicia între ziduri, iar când cade o
cărămidă să mă doară ca și cum ar cădea o bucată de carne de pe mine!
De ce beam
în seara aceea? Fiindcă Maria, fiica slujnicei de la castel, care mă iubea ca o
nebună și ca o proastă, fiindcă trebuia să înțeleagă că îmi era imposibil să o
iau de nevastă, mi-a dat vestea cea tulburătoare: urma să fiu tată și în curând
nu mai putea să se ascundă și mă ruga în genunchi să o ajut. Cum să o ajut eu,
cel care nu mă puteam ajuta pe mine?
Mi s-au
întunecat pe loc gândurile și am blestemat castelul pe care îl primisem
moștenire! Mi-am imaginat că mă pot juca așa cu el și cu cei din jurul meu: pun
castelul pe masă, îl iau de pe masă, îl joc la cărți, să vadă lumea cât de mult
am ridicat miza, apoi îmi iau jucăria și plec triumfător, cum mă jucasem cu
fata aceea cu cosițe negre și fața albă. Am tras-o de cosițe în patul meu și
trandafirul fecioriei a rămas pe cearceaful fin și alb din damasc. Era gingașa,
frumoasă și nevinovată, iar eu am i-am rupt floarea de crin să o calc cu
tocurile cizmelor fine din piele.
O iubeam
după ce mă întorceam de la fiicele de boieri care mă amăgeau și ea simțea
parfumul lor. I se umbreau si înnorau ochii de durere, dar mă iubea și mi se
dăruia fără rezerve.
O puneam să
brodeze batiste cu inițialele fetelor cărora le făceam curte, spunându-i:
-Maria,
draga mea, vei rămâne amanta mea și după ce mă voi însura cu o fată frumoasă,
elegantă și fină de boier! Tu, mă vei spăla pe picioare și îmi vei aduce
cafeaua, iar eu își voi pune mâna pe sâni, își voi ridica rochia și...
Îmi plăcea
să o aud suspinând de gelozie lângă mine. O tranformasem într-o slugă a
iubirii.
În seara
aceea fatidică, mi-am scos singur calul cel negru din grajd și mă pregăteam să
plec, când am auzit urlând o voce deznădăjduită de femeie:
-De ce? De
ce te-ai aruncat în valurile Oltețului, Maria?
M-am îmbătat
imaginându-mi, cum o scot pe Măriuța mea din Olteț cu apa curgând din cămașa
albă și fină, cu sânii plesnind sub pânza subțire și transparentă, țesută în
casă, cu coșițele negre atârnând până în pământ și cu trupul încremenit. Ea,
fata care îmi dăruiese raiul era acum moartă, o omorâsem batjocorindu-i iubirea.
Mi-era
castelul ca o rană sângerândă și am început să îl blestem și l-am pus pe masă
și l-am pierdut. Copilul nenăscut și fata care mă iubea fuseseră înghițiți de
Olteț si dați înapoi satului morți, iar eu rămăsesem fără castel.
-Nu pot trăi
și nu pot muri în altă parte, am spus ridicând pumnii spre cer! Dacă îți este
milă de mine cel puțin cât o boabă de mac, lasă-mi sufletul între zidurile
acestui castel, am spus!
Atunci am
plâns pentru prima dată în viața mea.Noroc cu ploaia care nu lăsa să mi se vadă
lacrimile reci, în timp ce călăream ca un fulger către castel.
Am pătruns
în sala de vânătoare, am luat arma și am tras cu sete, apoi m-am târât în
ascunzătoarea dintre ziduri sa rămân acolo. O săptămână m-am chinuit, dar nu am
strigat. Îmi era sete și mi se uscaseră buzele și ultima fărâmă de viață din
mine nu dorea să se risipească.
Într-o
seară, a venit Maria la mine, mi-a adus un pahar cu apă rece și m-a sărutat pe
buzele arse:
-Te-am
iertat și încă te iubesc, să știi! Nu trebuia să te consideri vinovat. Am fost
o lașă, mi-a fost rușine să trăiesc cu rușinea asta. Ce ar fi zis satul? Dacă
mă alungau cu pietre? Știi, dacă Oltețul nu m-ar fi chemat la el ca o izbăvire,
probabil aș fi fost sluga ta până la moarte și nu ți-aș fi refuzat nimic. Da, ți-aș fi spălat cu dragoste
picioarele și și-aș fi adus cafeaua, fiindcă eu sunt de jos, iar tu de sus și
alfel drumurile noastre nu s-ar fi întâlnit.
Atunci am
început să strig de s-a cutremurat pământul:
-Mariaaa!
Mariaaa! Doamne, ce înger am pierdut!
S-au adunat
oamenii din sat la castel și au auzit zidurile urlând în noapte. În zadar au
căutat cu torțe și felinare intrarea secretă fiindcă se făcea din pivniță,
printr-un butoi urias din piatră.
Nimeni nu a
mai avut curaj să locuiască la castel din seara aceea și a rămas pustiu o
vreme. Eu am murit și n-am murit. Sufletul mi-a rămas între ziduri să o văd pe
mama Mariei plângând și îmbrățișând locurile în care Maria mă aștepta pe mine
și o aștepta pe ea, umplea castelul cu prezența ei. Ea nu blestema niciodată și
am înțeles atunci ce suflete de boieri au oamenii simpli din Zătreni.
Eu am rămas
captiv între ziduri, suflet pribeag care a risipit toate darurile de preț și am
văzut pe rând castelul meu o ruină, apoi transformat în han și în hotel.
Suflet fără
pereche o aștept pe Maria de o veșnicie, dar îngerii nu o lasă să plece din cer
fiindcă este prea bună, prea frumoasă și nevinovată. Vinovat sunt eu și nu-mi
ajunge o veșnicie să ispășesc...
Când văd o
fată care îi seamănă, sufletul meu o învăluiește într-o atmosferă de duioșie,
iar ea se uită în toate părțile, dar nu vede nimic:
-Castelul
acesta are suflet, dragul meu, îi spune ea iubitului! I-am simțit răsuflarea,
m-a luat în brațe.
Și în timp
ce ea povestește cu însuflețire, eu privesc trist cum străinul acela mi-o ia pe
Maria, fiindcă în fiecare femeie frumoasă, iubitoare și bună o văd pe ea.
Mariaaa!
Zătreni! Un suflet captiv într-un castel fără pereche. Plaiuri de vis pentru
oameni de vis și balsam pentru sufletele strivite de zidurile din mințile lor.
„De ce nu am
putut eu să fiu fericit cu Maria și cu copiii noștri? Am vrut mai mult, mereu
tot mai mult, am vrut torente de fericire fiindcă nu mi-au ajuns picăturile
acelea dătătoare de viață!”
Vin acum cu
telefoane și tablete și își fac poze și le pun pe rețelele de socializare și
sper ca într-o zi, de acolo de sus, din lumea care știe tot, Maria să îmi vadă
sufletul să se aplece și să mi-l culeagă cum culegea trandafirii perfecți pe
care îi punea în vaza din camera mea...
Într-o zi au
venit cu un detector de suflete rătăcite și aparatul s-a manifestat sonor în
apropierea mea, dar nimeni nu l-a crezut.
Sunt
milioane de suflete rătăcite între ziduri, iar cei care ar putea să le salveze,
le ignoră...