-proză după metoda cubului
Ion pășește
gânditor pe covorul de frunze moarte și i se pare că toamna-și încolăcește
brațele reci peste trupul lui. Îl sărută ploaia cu gura umedă de parcă l-a
mușcat un șarpe de grumaz, iar inima-i tresare de frică. „Doamne, dragi îmi
sunt pădurile astea! Mi-s dragi dealurile cu rugi de mure și tufe de cătină,
pâlcurile de ghebe din zăvoaie și bureții lăptoși. Vreau să trăiesc în satul
acesta până la moarte, până la moarte!”
Mădălin merge
alături potrivindu-și pasul cu al tatălui său. „Ce bărbat este tata! Taie
lemnul din pădure din câteva lovituri, ridică bușteanul pe umăr și-l duce
acasă. Ne iubește și are atâta grijă de noi! Ce ne-am face fără el? Ce ne-am
face fără el?”
Vântul foșnește
sinistru prin frunze, iar copilul aude refrenul din minte în zgomotele din
natură: „Ce ne-am face fără tata? Ce ne-am face fără el?”
„Pământul, casa și
curtea ar fi goale fără el”, răspunde
Mădălin gândurilor negre din mintea crudă. Noroc că ploaia i-a împrumutat câteva
din lacrimile cerului, altfel nu ar fi putut justifica broboanele de pe obraji.
Merg alături să
facă rost de lemne pentru iarnă, fiecare cu gândurile lui, dar toate ducând în
același punct: destinul. „Doamne, dă-mi zile să am grijă de ei, să nu ducă
lipsă de nimic cum am dus eu, după ce l-au omorât pe tata la pădure! I-au
crăpat capul cu topoarele, iar noi am crescut doar cu mama. Dreptate e asta?
Omenie e asta?”
Ion se revoltă și
strânge coada toporului până când îi apare o bătătură la degete. „Noroc că eu
sunt tânăr și sănătos și nu lucrez printre străini, ca ei să-mi ia viața. Pe
Mădălin vreau să-l învăț cu greutățile ca, dacă prin absurd se-ntâmplă ceva cu mine, să
aibă grijă de toți: de mama mea, de nevastă-mea și de soră-sa.”
-
Mădăline,
ai luat, tată, mobilul la tine?
-
L-am
lăsat acasă să nu-l lovesc. Vrei să știi
cât este ceasul?
-
Nu,
mă gândeam așa, în cazul în care pățim ceva...
-
Ce
să pățim, tată? Dacă nu ni s-a întâmplat nimic până acum...
„Ce-i veni să mă întrebe de telefon, că doar are și el? Cum el nu l-a luat
pe al lui, să nu-l strice, la fel l-am lăsat și eu acasă! Are grijă de noi,
tata. Sunt părinți buni, muncesc din greu ca noi să fim eleganți și să avem
telefoane mobile...”
-
Tată,
ne băgăm să tăiem tot de pe râpa aceea. Nici dracu’
nu dă de noi acolo. Ne chinuim puțin să tragem lemnul, apoi îl scurtăm și-l
ducem pe rând acasă.
-
Iar
pe vâlcea? Îți alunecă picioarele și când copacul se prăvălește, trebuie să te
îndepărtezi repede din calea lui! Data trecută mi-a fost așa de frică în
momentul în care s-a rostogolit și a fost gata să-ți rănească spatele și
piciorul!
„Vor scăpa copiii mei de munca grea la care eu am fost condamnat? Vor avea
vreo soartă mai bună? Eu am reluat destinul tatălui meu, în afară de moartea
violentă, la care nu am fost condamnat, îmi câștig existența muncind din
greu...”
Copacul se înalță cu crengile încrucișate ca o cruce imensă spre cer. Ion
îl lovește cu sete. Liniștea deplină amplifică zgomotul tăieturilor. Mădălin
privește pictura toamnei prin pădure. O vreme, el trebuie să stea cuminte ca să
nu cadă copacul pe el. Așa l-a învățat tatăl, să stea la distanță. Doar după ce
pomul va fi doborât să se apropie, să curețe crengile și să care
trunchiul...
Copilul se bucură pentru prima dată de frumusețile din jur neștiind că nenorocirea plutește în ceața toamnei, Ion se
simte ușor, dar o forță învizibilă l-a țintuit. Nu a putut să fugă, iar copacul
a căzut copleșindu-l cu greutatea sa. Capul i-a crăpat, sângele țâșnește, mai
are timp să strige:„Mor!Mor!” apoi se lasă noaptea în mintea sa.
Mădălin tresare și imaginea de coșmar îl umple de groază. Cel care i-a dat
viață are capul zdrobit și zace sub trunchiul imens. El este un copil, iar
îngerii păzitori nu-l ajută să-și elibereze părintele din capcana morții. Trage
înnebunit de trunchi să scoată de sub el trupul frânt, dar ce poate face un
copil?
-
Moare,
moare tata, iar eu nu pot să fac nimic! Doamne, de ce tocmai azi mi-am lăsat
acasă mobilul! Să mă audă cinevaaa! Să vină cineva să ne ajuteee! Nu pot să-l
las singur în valea aceasta! Ajutooor! Săriți să-l scoatem pe tata de sub lemn!
„Strig de o oră și
nimeni nu răspunde. Parcă a murit toată lumea din sat. Tata ține ochii închiși,
sângele țâșnește din rană. Acum horcăie, adică trage să moară, cum spunea
bunica...Ai milă de noi, Doamne! Trimite pe cineva! Nu pot să-l las singur
aici. Vor veni sălbăticiunile și-l vor devora. Să mai încerc să ridic copacul,
poate Dumnezeu îmi dă putere. Să mai strig, poate glasul meu se va auzi în sat.
Voi urî pădurea și zilele de toamnă și meleagurile acestea frumoase pentru că
nu voi uita niciodată cum a căzut lemnul acesta falnic pe tata!”
-
Ajutooor!
Ajutoor! Moare tata! Să mă audă cineva!
Mihai urcă agale dealul să-și mute vaca. „Mulțumesc lui
Dumnezeu că am de toate, dar mai ales îi mulțumesc pentru că nu sunt un tată
bătrân. Mi-amintesc cum râdeau copiii la școală de cei făcuți la bătrânețe când
venea părinții la ședințe...
-
Bă,
a venit bunică-tu după tine să vadă cum înveți și dacă lipsești de la ore?
Hei, toamna și-a intrat în drepturi. Cam mâine mă voi
duce să tai un brad din pădure să le fac pom de Crăciun fetițelor...”
-
Ajutooor!
Moare tata! Suntem aici, în râpă, eu strig de câteva ore, iar el pierde sânge
și a căzut în comă.
„Delirez? Să fie toamna de vină că am ajuns sentimental?
A strigat cineva după ajutor?”
-
Fie-vă
milă, oameni buni de mine și de el! Se face noapte și mi-e urât singur, dar
nu-l pot lăsa aici!
-
S-a
întâmplat o nenorocire, se aude Mihai vorbind tare. Nu mi s-a părut, cineva
strigă după ajutor. Noroc că am mobilul cu mine.
Bărbatul se orientează după strigătele disperate ale
adolescentului. Îi tremură picioarele de emoții, dar știe că trebuie să fie
tare și să ajute. Se apropie, iar imaginea de coșmar se derulează aievea în
fața privirii sale. Ion este sub copac, cu capul crăpat în două, plin de sânge,
copilul lui stă în genunchi alături plângând. Încearcă să-i explice cum s-a
întâmplat, dar nu poate articula o vorbă, deși până acum a strigat după ajutor.
-Hâm, hâm, hâm...
- Lasă, dacă nu mai poți vorbi, asta este! Ajută-mă să
salt copacul și să-l scot de sub el!
Încearcă amândoi, dar se declară depășiți de situație.
-
Nu
plânge! Îți promit că nu plec, până când nu-l scoatem de-aici! Singuri nu
putem, dar sun toți vecinii să vină cu topoare. Se rezolvă. Tatăl tău va trăi,
va trăi!
„Ți-am spus o minciună gogonată și îmi pare rău, dar nu
pot proceda altfel! Ai cui rămâneți voi acum, amărâților? Ai strigat atât și nu
te-a auzit nimeni, iar acum nu poți
să-mi spui ce ai pe suflet. Mi se rupe sufletul de milă, dar trebuie să
acționez!”
-
Alo,
nenea Lică, ia repede un topor și vino la Grădina lui Bratu, la vâlceaua din
stânga că s-a întâmplat o nenorocire. A căzut un copac pe Ion. Adună-i pe toți
și veniți cu topoare! Da, e grav. Are capul spart și este în comă, iar băiatul
lui, Mădălin, este speriat de moarte. A strigat până m-am dus eu la ei, iar
acum nu mai poate să vorbească. Chemați salvarea repede! Să-l sune cineva și pe
Puiu căci doctorii nu pot urca până aici. Orice minut este prețios. Aveți grijă
să nu-i speriați pe-ai lui!
„Deci tata este grav. Atunci de ce mi-a promis că va
trăi? De ce m-a mințit? Îi este milă de noi? Am făcut ceea ce trebuia făcut
stând lângă el atâta timp sau ar fi fost mai bine să fi alergat în sat după
ajutoare?”
„Copil drag și bun, ai stat lângă tatăl tău, iar acum nu
mai poți vorbi din cauza șocului. Iartă-mă că te-am mințit! Trebuie să ne facem
datoria, să chemăm salvarea, să încercăm să-l smulgem din brațele morții. Cred
că și tu ai nevoie de medic.”
-
Alo,
Servicul urgențe? Vă rog să trimiteți repede o ambulanță la rezervoarele de
apă. A căzut un fag pe un bărbat tânăr în pădure și are capul zdrobit. Să
chemăm și Poliția? Bine, așa voi face! Aveți nevoie de CNP-ul meu? Nu-l știu pe
de rost, doamnă, dar nu v-aș chema degeaba. Fac alții glume proaste, nu eu. Vă
spun cum mă chemă și îmi asum răspunderea pentru cursă, dar veniți mai repede
că este în comă bietul om, iar băiatul lui care a fost martor la scenă a avut
un șoc și nu poate să vorbească!
Satul este mic, iar zvonurile trec dintr-o ogradă în alta
cum trec zgomotele la bloc dintr-un perete în celălalt...Mama lui Mihai începe
să răcnească smulgându-și părul de durere:
-
Ce
s-a întâmplat cu băiatul nostru de ai sunat după salvare? De ce mă minți?
-
Ești
nebună, femeie? Mihai nu are nimic, Ion este gata să moară.
Cineva duce vestea tristă și în casa lui Ion.
-
Ioane,
Ioane, mori ca tatăl tău cu capul zdrobit! Să nu vină salvarea că nu are ce
lua! Eu nu am băiat de dat!
-
Nu
vreau să-mi cresc singură copiii, plânge încet
nevasta lui Ion.
Eu aud salvarea, bocetele, mă interesez de soarta
colegului de navetă. Ion era glumeț, plin de viață, serviabil. Scotea din
pământ din iarbă verde o ocazie care să ne ducă acasă. Nu m-a refuzat o dată de
câte ori l-am rugat să mă ajute și nu-l dau morții orice ar fi. Dacă aș putea,
aș lua o prăjină lungă, lungă de tot să alung moartea cât mai departe de casa
lui...
Vecinii miloși îl plâng cu lacrimi amare realizând că a
reeditat destinul tatălui său și simțind infinită duioșie față de Mădălin, care
nu s-a îndurat să-i părăsească trupul zdrobit.
Ea, mama lui Ion nu mai vorbește cu nimeni. Are impresia
că Dumnezeu a complotat cu tot universul ca să-i ia mândrețe de băiat. Toți
sunt vinovați de nenorocire și ce mai vor de la ea???
Ion nu mai știe ce se întâmplă cu dânsul, uneori se simte
ușor ca un fulg, alteori are trupul și capul de plumb. Vede lumea agitându-se
în jurul lui și nu înțelege de ce. Întotdeauna i-a plăcut să trăiască modest,
să acționeze din umbră. I s-au luat până și greutățile de pe umeri și de pe
suflet, plutește între lumi, iar ei, cei din familie au aprins candele în locul
în care s-a prăbușit.
Medicul care l-a operat:
-
Nu-mi
dați bani!Mi-am făcut datoria, dar să vă pregătiți pentru ce este mai rău!
Ea, bătrâna știristă aflată la pupitrul radio-șanțului:
-
Nu
scapă! Doctorul a spus că are greabenul de la gât rupt.
Moartea prefăcută în șerpoaică:
-
Eu
mi-am făcut datoria. I-am inoculat veninul, dar decizia este a lui Dumnezeu!
Ploaia răpăind nebunește pe acoperișuri:
-
Îl
învelesc pe Ion cu văluri de apă și nu mă mai opresc să vedeți cât de rău îi
pare că a murit. Îi era tare dragă viața și tocmai atunci când a realizat ce
frumos este să trăiești, moartea l-a lovit cu putere în cap. Pic, pic, pic,
pic/Până la mormânt e doar un pic/Trosc-plosc, trosc-plosc/Trăiți în lume cu
folos!”