Iubirea ca amintire...

Hei, hei…!

Hei, hei…era prea multă viață în iubirea nostră. Priveam silueta ierbii cum dansa în vânt și stelele cum clipeau pe cer făcând curte pământeanului care le privește. Eu eram pe un deal, tu erai pe altul ne unea mai întâi ecoul, apoi inimile noastre se contopeau înaintea degetelor și a frunților.

Hei, hei...am avut mulți dușmani cunoscuți și necunoscuți care au reușit să ne despartă și și-au savurat victoria. Doar sufletele noastre au rămas rănite, eu am uitat, tu mă cauți și-acum.

E prea târziu, dar uite îți cer iertare pentru tot. Nu trebuia să las îndoiala să pătrundă în inima ta, nu trebuia să te alung violent ca eu să-mi ating obiectivele vieții!

Cum? Nu ai nevoie de scuze, ci de iubire? Dacă s-a stins flacăra, te mulțumești cu cenușa? Nu îți ajunge că ai fost prinț al inimii mele, că ne-am trăit intens iubirea, că au fost clipe unice în vieți de muritor?

Hei, hei...se topesc zăpezile, iar în urma purității rămân toate mizeriile ascunse sub pătura imaculată! Cel puțin rămânem cu regretul că iubirea noastră a fost ucisă violent și nu experimentăm amărăciunea de a o vedea transformată în ură!

Hei, hei...cine știe? Poate că în altă viață...