Castelul de la Zătreni, un castel cu suflet

Eu, Iancu Zătreanu, sunt sufletul pribeag dintre zidurile acestui castel! Uneori simt că mă sufoc. Nu mai pot să respir ca atunci, când am pus castelul la masa de joc. Tânăr eram, roiau femeile de lume în jurul meu, paharele erau pline, aveam cei mai frumoși cai din Zătreni.

Doamne, în ce sat binecuvântat ai făcut să mă nasc și cum ți-am irosit eu darurile! Tocmai de aceea sunt blestemat să îmi petrec veșnicia între ziduri, iar când cade o cărămidă să mă doară ca și cum ar cădea o bucată de carne de pe mine!

De ce beam în seara aceea? Fiindcă Maria, fiica slujnicei de la castel, care mă iubea ca o nebună și ca o proastă, fiindcă trebuia să înțeleagă că îmi era imposibil să o iau de nevastă, mi-a dat vestea cea tulburătoare: urma să fiu tată și în curând nu mai putea să se ascundă și mă ruga în genunchi să o ajut. Cum să o ajut eu, cel care nu mă puteam ajuta pe mine?

Mi s-au întunecat pe loc gândurile și am blestemat castelul pe care îl primisem moștenire! Mi-am imaginat că mă pot juca așa cu el și cu cei din jurul meu: pun castelul pe masă, îl iau de pe masă, îl joc la cărți, să vadă lumea cât de mult am ridicat miza, apoi îmi iau jucăria și plec triumfător, cum mă jucasem cu fata aceea cu cosițe negre și fața albă. Am tras-o de cosițe în patul meu și trandafirul fecioriei a rămas pe cearceaful fin și alb din damasc. Era gingașa, frumoasă și nevinovată, iar eu am i-am rupt floarea de crin să o calc cu tocurile cizmelor fine din piele.

O iubeam după ce mă întorceam de la fiicele de boieri care mă amăgeau și ea simțea parfumul lor. I se umbreau si înnorau ochii de durere, dar mă iubea și mi se dăruia fără rezerve.

O puneam să brodeze batiste cu inițialele fetelor cărora le făceam curte, spunându-i:

-Maria, draga mea, vei rămâne amanta mea și după ce mă voi însura cu o fată frumoasă, elegantă și fină de boier! Tu, mă vei spăla pe picioare și îmi vei aduce cafeaua, iar eu își voi pune mâna pe sâni, își voi ridica rochia și...

Îmi plăcea să o aud suspinând de gelozie lângă mine. O tranformasem într-o slugă a iubirii.

În seara aceea fatidică, mi-am scos singur calul cel negru din grajd și mă pregăteam să plec, când am auzit urlând o voce deznădăjduită de femeie:

-De ce? De ce te-ai aruncat în valurile Oltețului, Maria?

M-am îmbătat imaginându-mi, cum o scot pe Măriuța mea din Olteț cu apa curgând din cămașa albă și fină, cu sânii plesnind sub pânza subțire și transparentă, țesută în casă, cu coșițele negre atârnând până în pământ și cu trupul încremenit. Ea, fata care îmi dăruiese raiul era acum moartă, o omorâsem batjocorindu-i iubirea.

Mi-era castelul ca o rană sângerândă și am început să îl blestem și l-am pus pe masă și l-am pierdut. Copilul nenăscut și fata care mă iubea fuseseră înghițiți de Olteț si dați înapoi satului morți, iar eu rămăsesem fără castel.

-Nu pot trăi și nu pot muri în altă parte, am spus ridicând pumnii spre cer! Dacă îți este milă de mine cel puțin cât o boabă de mac, lasă-mi sufletul între zidurile acestui castel, am spus!

Atunci am plâns pentru prima dată în viața mea.Noroc cu ploaia care nu lăsa să mi se vadă lacrimile reci, în timp ce călăream ca un fulger către castel.

Am pătruns în sala de vânătoare, am luat arma și am tras cu sete, apoi m-am târât în ascunzătoarea dintre ziduri sa rămân acolo. O săptămână m-am chinuit, dar nu am strigat. Îmi era sete și mi se uscaseră buzele și ultima fărâmă de viață din mine nu dorea să se risipească.

Într-o seară, a venit Maria la mine, mi-a adus un pahar cu apă rece și m-a sărutat pe buzele arse:

-Te-am iertat și încă te iubesc, să știi! Nu trebuia să te consideri vinovat. Am fost o lașă, mi-a fost rușine să trăiesc cu rușinea asta. Ce ar fi zis satul? Dacă mă alungau cu pietre? Știi, dacă Oltețul nu m-ar fi chemat la el ca o izbăvire, probabil aș fi fost sluga ta până la moarte și nu ți-aș fi refuzat  nimic. Da, ți-aș fi spălat cu dragoste picioarele și și-aș fi adus cafeaua, fiindcă eu sunt de jos, iar tu de sus și alfel drumurile noastre nu s-ar fi întâlnit.

Atunci am început să strig de s-a cutremurat pământul:

-Mariaaa! Mariaaa! Doamne, ce înger am pierdut!

S-au adunat oamenii din sat la castel și au auzit zidurile urlând în noapte. În zadar au căutat cu torțe și felinare intrarea secretă fiindcă se făcea din pivniță, printr-un butoi urias din piatră.

Nimeni nu a mai avut curaj să locuiască la castel din seara aceea și a rămas pustiu o vreme. Eu am murit și n-am murit. Sufletul mi-a rămas între ziduri să o văd pe mama Mariei plângând și îmbrățișând locurile în care Maria mă aștepta pe mine și o aștepta pe ea, umplea castelul cu prezența ei. Ea nu blestema niciodată și am înțeles atunci ce suflete de boieri au oamenii simpli din Zătreni.

Eu am rămas captiv între ziduri, suflet pribeag care a risipit toate darurile de preț și am văzut pe rând castelul meu o ruină, apoi transformat în han și în hotel.

Suflet fără pereche o aștept pe Maria de o veșnicie, dar îngerii nu o lasă să plece din cer fiindcă este prea bună, prea frumoasă și nevinovată. Vinovat sunt eu și nu-mi ajunge o veșnicie să ispășesc...

Când văd o fată care îi seamănă, sufletul meu o învăluiește într-o atmosferă de duioșie, iar ea se uită în toate părțile, dar nu vede nimic:

-Castelul acesta are suflet, dragul meu, îi spune ea iubitului! I-am simțit răsuflarea, m-a luat în brațe.

Și în timp ce ea povestește cu însuflețire, eu privesc trist cum străinul acela mi-o ia pe Maria, fiindcă în fiecare femeie frumoasă, iubitoare și bună o văd pe ea.

Mariaaa! Zătreni! Un suflet captiv într-un castel fără pereche. Plaiuri de vis pentru oameni de vis și balsam pentru sufletele strivite de zidurile din mințile lor.

„De ce nu am putut eu să fiu fericit cu Maria și cu copiii noștri? Am vrut mai mult, mereu tot mai mult, am vrut torente de fericire fiindcă nu mi-au ajuns picăturile acelea dătătoare de viață!”

Vin acum cu telefoane și tablete și își fac poze și le pun pe rețelele de socializare și sper ca într-o zi, de acolo de sus, din lumea care știe tot, Maria să îmi vadă sufletul să se aplece și să mi-l culeagă cum culegea trandafirii perfecți pe care îi punea în vaza din camera mea...

Într-o zi au venit cu un detector de suflete rătăcite și aparatul s-a manifestat sonor în apropierea mea, dar nimeni nu l-a crezut.

Sunt milioane de suflete rătăcite între ziduri, iar cei care ar putea să le salveze, le ignoră...