Zi de vară, cu teii pe jumătate scuturați, cu țara sub ape sau pârjolită de soarele verii. Îl ascult fermecată. Vorbește ca din carte și mă gândesc ce șansă am să stăm la aceeași masă și mai ales să povestească atât de frumos.
Din când în când recită din Eminescu ca un actor talentat și ochii albaștri și blânzi i se umplu de lacrimi:
-Eram tânăr și m-a chemat tata. Copile, știi tu cât de dragă îi este viața omului? Nu are nimic mai scump pe lume, cu toate acestea, la bătrânețe, viața devine o haină atât de grea, încât omului i se urăște cu ea și ar da-o de bunăvoie. Este un mare secret cum la bătrânețe ne putem dezbrăca de haina vieții...
Reia cu ochii înecați de lacrimi:
-Băiatul meu cel mare era doctor. Lucra la un spital renumit, cu somități ale specializării pe care o alesese și mai ales nu accepta mită. Într-o zi, pe când mergea în vizită, la pacienții săi din saloane, un țigan s-a uitat lung la pantofii lui și i-a zis:„Ce pantofi scâlciați aveți, domnule doctor! Cum ies de-aici, cum am să vă cumpăr o pereche de pantofi:” Fiul meu s-a înfuriat și i-a zis:„Îmi vine să te dau afară acum, țigane!” Apoi a plecat departe de țară.
Îl ascult și eu percep intervenția țiganului ca fiind o formă de recunoștință. Pentru că doctorul l-a îngrijit, i-a vorbit frumos, a fost gata să îi cumpere perechea de pantofi de care avea nevoie...
Când cineva ne alină durerile sau ne face bine persoanele dragi din viața noastră suntem gata să sărutăm și locul pe unde calcă...
-Ei, vedeți dumneavoastră, eram bărbat în toată firea și îmi scoteam băieții în oraș. Acum sunt un bătrân, care abia mai iese din casă. A plecat fiul cel mare și a lăsat un gol atât de mare în sufletele noastre, încât soția mea s-a îmbolnăvit, iar când cel mic a avut cununia, m-am dus singur, fiindcă ea zăcea în pat. Să pleci din țara ta???Din locul în care sunt îngopați bunicii tăi și vor fi îngopați și părinții este...nu pot să descriu în cuvinte și nu pot să îl iert pentru asta!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu