Proză distinsă cu premiul al II-lea la Festival-Concurs Internațional „Elogiul Iubirii”, ediția a IV-a, 2022

 

Iubirea mântuitoare

 

Grecoaica are ochi de foc, iar din ei sar mii de scântei, apoi curg râuri de lacrimi. Stă lângă sicriul soțului ei și se întoarce  în trecut. Pe hol, ard lumânările îndreptându-și flacăra spre cer, locul în care a plecat acum sufletul ei pereche, lăsând-o pe ea singură pe pământ. Hotarele sunt de netrecut, altfel ar lua avionul, ar merge pe jos, ar închiria o navă spațială, să îl mai audă vorbind, să îl mai audă vorbind…

Mâinile lui iubitoare au încremenit și stau încrucișate pe piept. Flacăra lumânărilor o hipnotizează și o întoarce cu peste 30 de ani în trecut.

…Era o copilă cu plete negre și ochi de măslină neagră și se uita la focul care dansa nebunește în sobă. Casa mare și albă se înălța deasupra livezii cu măslini, fiindcă era cu etaj. Uleiul de măsline nu lipsea din casa lor și aveau din belșug rahat grecesc cu arome de lămâie, de portocale, de mentă și cu bucăți de migdale, de alune și de nuci. Copila privea dansul fascinant al focului roșu-portocaliu și spectacolul o atrăgea. Din camera vecină, ajunsese până la ea aroma de cafea.

Abia aștepta să crească, să bea și ea cafea cu mama și bunica și să stea de vorbă, cum stau ele. Așa își începeau ziua. Copila a făcut doi pași către plita neagră și a simțit nevoia să pună bărbia pe suprafața metalică perfect curată. Se gândea că poate fi mai aproape de frumos.

Pe măsură ce se apropia simțea valul de căldură binefăcător și nu s-a gândit o clipă cât de scump va plăti totul.

Simte și acum mirosul de carne arsă și mai ales senzația aceea ciudată că arde o parte din ea. Ardea de vie și a început să țipe, când au tras-o de pe plită mâinile energice ale mamei.

Se revede la spital. Săptămâni întregi în camera complet albă, ea fiind hrănită cu perfuzii, că nu mai putea mânca până nu se producea vindecarea.

Își duce mână sub bărbie și urmele rănii sunt acolo, întipărite pentru totdeauna pe corpul ei.

Focul a marcat-o pe viața, iar „sigiliul” acela a ajutat-o enorm mai târziu.

-Tu, m-ai acceptat cu semnul pe care îl voi purta cu mine până la moarte, tu ai iubit o străină și nu ai lăsat-o să plece în țara ei, spune grecoaica, în timp ce mângâie trupul rece, lipsit de viață!

S-a întors acasă din spital, apoi a avut iar parte de foc. Parcă blestemul focului a urmărit-o toată viața.  Trecuse o săptămână, când Grecia a început să ardă, iar ei erau  strânși în centrul satului, trecuți peste râul uriaș, apoi urcați în mașini și duși departe, către zări necunoscute.

Livada din spatele casei lor ardea. Peste câteva ore ar fi înghițit și casa lor. Din cauza mirosului greu de fum oamenii tușeau și aveau ochii roșii.

-Până aici ne-a fost, a spus tatăl cu glasul plin de deznădejde. Trebuie să plecăm repede și nu putem lua cu noi decât câteva bijuterii și hainele pe care le avem pe noi. Munca noastră, amintirile noastre vor arde în flăcările iadului!

Copila auzea, dar nu înțelegea. Până și caprele lor albe fuseseră lăsate libere, să se descurce cum vor. Măslinii cădeau în flăcările puternice, zvârcolindu-se. Era  livada moștenită din moși-strămoși, bogăția lor, sursa lor de bunăstare.

Portocalii erau plini de floare și de fructe mari care luceau în soare. Acum deveniseră negre.

Grecoaica  vedea fructierele din argint pline de citrice, de banane și de smochine. Acum și fructiera urma să se topească, pentru că nu o puteau lua cu ei în necunoscut.

Aplecată pe sicriu, ea plânge în hohote acum. Retrăiește o altă scenă care a durut-o până la sângerare. Fiindcă râul era adânc, oameni pe papainoage, antrenați special, îi treceau pe ei dincolo de apă, să fie urcați în mașinile cu prelate.

Plângeau toți și se uitau înapoi ca Sara, înainte de a fi prefăcută într-un stâlp de sare.

Ei erau  șase frați. Ea era cea mai mică dintre ei. Pe ea a luat-o omul cu papainoage prima. I se părea uriaș cu picioarele lui din lemn și la început i-a fost tare frică.

Mama a îmbrățișat-o cu toată iubirea și i-a spus:

-Să nu te temi! Nu avem timp! Trebuie să ne îndepărtăm repede de acest loc blestemat, să nu murim! Să faci tot ce îți spune omul acela și să ne aștepți cuminte pe malul celălalt. Vom veni și noi după tine.

Ea retrăiești sângerând scena, în timp ce mângâie sicriul care o leagă de prezent și îi șoptește soțului:

-Voi veni și eu după tine! Să mă aștepți pe malul celălalt!

Poate că această promisiune nu va fi la fel de deșartă ca promisiunea făcută de părinții ei, poate ea și soțul ei se vor mai întâlni. Cel puțin o dată, cel puțin o dată și nimic nu îi va mai despărți…

Omul cu papainoage a prins-o bine și i-a spus:

-Îți promit că totul va fi bine! Să nu plângi și să nu te temi!

Din brațele uriașului, ea își privea copilăria în flăcări și nu înțelegea de ce fusese pedepsită atât de crunt. Uriașul se clătina și ei îi era frică de valurile mari și de pietrele alunecoase, dar și de viitorul incert.

Îi auziseră pe cei mari că vor fi duși în altă țară și cine știe unde vor dormi. Poate sub cerul liber și roua va cădea pe ei, poate într-o colibă în pădure…

Au ajuns la jumătatea râului. Uriașul se clatină, picioroangele îi alunecă pe o piatră îmbrăcată în mătasea broaștei și o scapă din mâini.

Parcă simte și acum apa rece și dușmănoasă și mai ales rana aceea deschisă din umăr din care țâșnea sângele.

De pe malul celălalt aude glasul mamei:

-Ce ați făcut cu copilul meu? Doamne, de ce tocmai ei i se întâmplă toate nenorocirile? Am pierdut casa și livezile de măslini și de portocali, dar lasă-ne copiii și viețile, Doamne?

Se uită cu ochii mari către sicriu. El, cel care a ales-o și a făcut-o fericită, atât cât s-a putut parcă îi zâmbește cu înțelegere, așa cum o mângâia, când îi era dor de frații și de surorile sale.

-Doamne, de ce mi l-ai luat?

S-a trezit singură. Avea șase ani și fusese dusă de urgență într-un spital din Albania. Personalul se purta frumos cu ea. În ochii lor citea ea infinită milă și se trezea întrebând:

-Unde sunt părinții și frații mei? Mai trăiesc?

Vorbea într-o limbă străină. Asistenta se întorcea cu un pahar de apă sau cu o bucată de pâine unsă cu unt și gem, crezând că a cerut de mâncare.

Nu se înțelegeau. Ei îi alinau durerile, îi schimbau pansamentele atât de ușor ca ea să nu simtă, dar sufletul ei sângera de moarte.

-Oare îi voi mai vedea pe ai mei? Îmi voi mai strânge mama vreodată în brațe?

Era o întrebare retorică. Într-o zi, în salon a intrat o doamnă frumoasă și elegantă și pentru prima dată după patru luni, i-a vorbit cineva în grecește:

-Draga mea, a sosit timpul să pleci din acest spital. Noua ta țară se va numi România. Acolo vei fi dusă!

Doamna a îmbrățișat-o și i-a urat călătorie plăcută către noua patrie.

Peste ea parcă trecuse o veșnicie. În noaptea aceea, în patul ei alb de spital s-a zvârcolit ore întregi. România era un tărâm necunoscut pentru ea, neștiind că acolo își va găsi iubirea mântuitoare. Avea șase ani, încă mai credea în zâne, dar nu credea în nemurire, fiindcă fusese la un pas de moarte de atâtea ori.

Închidea ochii să se odihnească și vedea un palat mare, cu mese pline și îmbelșugate, cu fructiere, pahare și tacâmuri din argint, cum aveau acasă. Toți ai ei purtau haine ireal de frumoase și radiau de fericire.

A doua zi s-a trezit în mașina. Cineva o pusese într-o mașină cu prelată, pe o păturică. Mașina oprea la zeci de spitale și în ea erau urcați alți copii, copii care erau așteptați fiindcă fuseseră răniți sau uitați pe undeva și acum erau duși la părinții lor.

Erau copii, dar nu zâmbeau și nu se jucau, iar adulții care aduceau în mașina mereu alți copii vorbeau o limbă străină.

Mașina înainta și se făcea din ce în ce mai frig. Nu simțise niciodată frigul acesta în Grecia.

-Noua mea țară va fi așa de friguroasă? Oare îi voi mai găsi pe ai mei? Promisiunea aceasta nu va fi ca aceea că ne vom reîntregi familia pe malul celălalt, în timp ce pe mine m-a scăpat în apă?

Mintea ei de copilă de șase ani era chinuită de întrebări. Hainele ei erau subțiri, săndăluțele de vară o strângeau, așa că s-a împachetat în pătură și a chemat lângă ea o fetiță mai mică, de vreo patru ani, pe care a simțit nevoia să o ocrotească.

Prima oprire a fost la Balș. Mașina a intrat in curtea unei școli mari. Acolo grecii erau adunați, iar cum își vedeau copiii, îi îmbrățișau plângând de bucuria revederii și îi luau acasă.

Tovarășii ei de călătorie plecau pe rând cu părinții lor. Zece copii au rămas stingheri în curtea școlii. Nu se puteau bucura de zăpadă. Parcă le era frică să se joace și să atingă ceva din noua țară. Se simțeau străini și nu înțelegeau cum plecaseră ei din ținutul acela cald și fuseseră aduși într-o țară cu frig și cu zăpadă. Aici nu erau portocali și nici măslini…

Prin patru localități a fost plimbată ea, la sute de kilometri una de cealaltă. Între timp a primit un cojocel mult mai mare și o pereche de ghete, dar tot tremura și de emoții și de frig.

Începuse să creadă că este a nimănui și își va petrece toată viața în mașină. Va fi dată jos din caroserie în curtea unei școli, dar nimeni nu o va recunoaște, nimeni nu va veni să o ia.

Poate că va crește așa.

-Dragostea mea pentru tine nu va pieri niciodată, spune încet în românește, apoi în grecește în timp ce retrăiește intens amintire după amintire lângă sicriu!

A tot mers cu mașina prin țară, până a fost coborâtă în curtea ultimei școli, iar mașina a plecat. Părinții veneau pe rând să își ia copiii, după ea nu venea însă nimeni și s-a așezat pe un zid și a început să plângă zgomotos.

-Ce mă fac singură printre străini, dacă ai mei au murit toți?

Ningea fascinant, fulgii se alergau unii pe alții, mici, albi, cristalini prin văzduh, dar spectacolul luase sfârșit cu mult timp în urmă pentru ea.

Singură, într-o curte de școală străină ar fi vrut să se poată odihni într-un pat alb, cald și confortabil, iar mama să îi aducă mâncarea pe o tavă din argint ca atunci când era bolnavă.

-Uite o grecoaică mică singură, a strigat un băiețel, arătând-o cu degetul și oamenii s-au strâns în jurul ei.

Băiețelul s-a apropiat și a mângâiat-o pe obraz, ștergându-i lacrimile. Apoi și-a adus aminte că în cartierul grecilor, o familie își pierduse copilul care fusese dus la un spital din Albania. Se vorbise în Măneciu despre drama grecilor duși în colonia de la fabrică. Ei trăiau aici, în timp ce copilul rămăsese într-un spital din Albania…

Băiețelul a alergat la familia aceea să le dea vestea. Se gândea că, dacă nu era copilul lor, va plânge acasă, până își va convinge părinții să o primească în casa lor pe fata cu ochii de foc.

Tatăl grec a înțeles mesajul și, deși nu avea nicio speranță în suflet, și-a luat șuba îmblănită, a ieșit din atelierul ei de cizmărie pe care l-a încuiat cu grijă, să nu piardă vreo pereche de încălțări și a plecat în grabă.

În țara care îl primise cu brațele deschise și îl adoptase a trebuit să se reinventeze: a învățat să repere încălțăminte, să aibă pâine pe masă pentru copiii și soția lui.

Îi venea să zboare la fetița aceea, fiindcă au plâns mult când au văzut copilul în valuri și umărul acestuia plin de sânge dar au fost urcați cu forța în mașina care i-a adus în România și au înțeles și ei că trebuia să îi salveze pe ceilalți copii.

În suflet își dorea să își regăsească fetița, dar după atâta timp murise și speranța și se gândea că va trece iar prin suferință, retrăind scenă după scenă pierderea ei, dacă acela nu va fi copilul lui.

A intrat pe poarta școlii și a început să prindă contur imaginea copilului. Purta un cojoc vechi, cu vreo trei numere mai mari și ghete scâlciate, dacă ar fi fost copilul lui, ar fi fost sfântă clipa regăsirii.

Fetița nu își ridica ochii negri din pământ. Copiii strânși în jurul ei plecaseră, până și băiețelul care îi ștersese lacrimile și o îmbrățișase, spunându-i niște cuvinte calde care îi merseseră la suflet, o părăsise.

Dacă ar fi fost în Grecia, ar fi umblat pe străzi strigând:

-Cine primește o fetiță de șase ani în casa lui? Sunt singură pe lume. Voi fi ascultătoare și bună și voi munci după puterile mele.

Lângă ea vedea picioarele unui bărbat străin. Apoi a simțit mâna lui caldă, ridicându-i bărbia și degetele iubitoare mângâindu-i fâșia de carne arsă. Brațele acelea puternice au ridicat-o până la nivelul feței și ochilor lui și bărbatul a acoperit obrajii umezi de lacrimi cu sărutări:

-Bine ai venit acasă, copilul meu! Dumnezeu ne-a trimis un dar minunat în această iarnă aspră!

Omul își ducea în brațe copila înotând prin nămeți, iar ea privea mândră lumea din brațele lui.

În sfârșit o luase și pe ea cineva.

Oamenii îl salutau pe grec și discutau ceva într-o limbă străină pe care ea nu o înțelegea, dar acum știe că și românii se bucurau pentru cizmarul străin care își găsise copilul.

Când au ajuns acasă și s-a deschis ușa locuinței modeste, fetița a avut iar un șoc. Pentru ea acasă însemna casa mare cu etaj si scări de marmura și pomii falnici și plini de rod din spatele casei. Aici erau înghesuiți cei opt membri ai familiei în două cămăruțe mici. Stăteau cu ușa deschisă ca godinul să încălzească ambele încăperi, iar pe plita încinsă fierbea un tuci plin de cartofi, răspândind mirosul specific.

Cel care acum stă în sicriu îi vizita adesea și le ducea mere din livada lui, nuci, pâine caldă, apoi cozonac de sărbători. El o proteja când râdeau copiii de ea că nu vorbește bine românește și îi împrumuta umbrela lui când se întorcea acasă de la școală, să nu o ude ploaia.

Au crescut împreună și degetele lui s-au plimbat pe sub bărbia ei arsă din copilărie, dar mereu cu dragoste, cu infinită înțelegere, cu o iubite mântuitoare.

Și-a pierdut tatăl în România și nu s-a gândit niciodată să îl ducă în Grecia, fiindcă omul a considerat ca această țară i-a salvat familia.

Mama a plecat în Grecia, iar ei o vizitau în fiecare vară, oricât ar fi fost de greu. Cei cinci frați s-au răspândit în cinci direcții diferite ale lumii: doi în Germania, unul in Norvegia, unul în Anglia și altul în Franța. Avea 16 ani când mama ei își făcea bagajele să se întoarcă în Grecia.

Se afla din nou la răscruce de drumuri, când a apărut băiatul acela de român care o încurajase la școală:

-Nu vrei să rămâi pentru mine aici? Vreau să fii soția mea, fiindcă iubirea mea pentru tine a crescut în toți acești ani și nu pot să te las să pleci! Dacă tu nu simți nimic, ești liberă să pleci, dacă îți este greu să te desparți de mine, rămâi și te voi proteja cu toată puterea ființei mele!

Ea a înțeles ce i-a spus și a avut încredere în el și au acum o casă mare și frumoasă, cea mai elegantă casă din cartier, dar la ce bun? El pleacă pentru totdeauna din casa lor și ea simte că pleacă măslinul sub care a crescut și la umbra căruia a fost atât de protejată.

De dragul lui va continua să lupte pentru fiul lor, pentru tot ce a trăit în demnitate, pentru viața ei ce a fost la fel de captivantă ca un roman.

Stă acum lângă sicriul lui și printre lacrimi chipul i se înseninează preț de-o clipă.

Își amintește cât de mult a luptat el să o angajeze la fabrică și cum, colegele de muncă, bazate pe faptul că nu știa așa de bine românește, îi spuneau:

-Mâine suntem libere. Să vii la mine în vizită, draga mea că am să bag un câine la cuptor în cinstea ta!

Ea se ducea acasă și îi povestea lui, iar el râdea puțin, apoi se întrista.

-Trebuie să înveți românește foarte bine, draga mea. Să îți explic să înțelegi! Au râs de tine. Au spus că bagă la cuptor pe nevasta câinelui, să te aștepte cu bunătăți. În realitate, cum să mănânci câine copt?

Se consolau împreună, apoi ea întreba:

-Dar cum se numește „nevasta calului”?

-Simplu: iapă!

„Iapă, iapă, iapă” repeta de zeci de ori. Dorea să le spună celor care au râs de ea că sunt iepe. Nu se certau, erau doar schimburi lingvistice generatoare de umor.

A doua zi, când primea invitația, le răspundea simplu:

-Sunteți niște, niște…, apoi își dădea seama că întrebase forma de singular, nu pe cea de plural a cuvântului, oricum uitase deja sa spună și „iapă”, niște niște… neveste de cai!

Tot atelierul izbucnea în hohote de râs tineresc.

Acum stă lângă casa de veci a soțului ei și simte că în cutia aceea din lemn stă jumătate din viața ei. Se simte ca un pom uscat pe jumătate, care trebuie să trăiască, fiindcă nici tăiat nu va fi curând, nici nu se va prăbuși singur din picioare, ci mai trebuie să mai ofere umbra și ocrotire celor din jur.

-Cum pot eu să îmi iau la revedere de la tine, dragul meu, căci despărțirea de tine mă doare mai tare decât orice despărțire, spune cu glas tulburat grecoaica, după ce a retrăit toate acestea lângă sicriul soțului ei! Tu m-ai învățat să sper, să uit, să mă simt frumoasă, în ciuda urmelor de pe corp și mai ales să vorbesc și să iubesc românește!

Să mă aștepți pe tărâmul celălalt, fiindcă voi veni și dacă omul cu picioroange mă va scăpa în apa învolburată a râului!