Adio!

Privește toamna pictează-n copaci!

Vorbește cu noi, mamă, de ce taci?

De mică ai rămas orfană

Și ai condus pân’la mormânt pe a ta mamă.

Vezi, păsările călătoare întristează-orice om

Frunzele lipsite de viață cad din pom

Recitai sublim poezia ”De la leagăn la mormânt”

Acum vorbele ți  s-au topit în vânt.

Ai crescut frumos copiii și ți-ai educat nepoții

La margine de mormânt astăzi te plângem cu toții

Căci de-a fost viața grea și despărțirea prea amară

Niciodată nu te-ai plâns de a inimii povară!

De la leagăn la mormânt ai avut sufletul frânt

Căci viețile celor dragi au pierit smulse de vânt

Și-ai răbdat, măicuță dragă, ca și Iov cel încercat

Ai fost demnă-n suferință fără să fi blestemat!

Întâi ți-a plecat feciorul

Și-ai rămas numai cu dorul

Să ți se-ncerce credința

Muri apoi și fetița.

Apoi soțul a plecat

În pământu’ntunecat

Dacă n-ar fi fost credința

Te-ar fi ucis suferința.

Ți-era sete de moarte

Cum căutăm odihna-n noapte

Și te topeai de dorul celor adormiți

De tine iubiți, de tine jeliți!

Atâția morți dragi și casele lor goale

Și infinită suferință sub soare

Inima ta de mamă era arsă

Știind că locul lor e gol la masă!

Parc-a fost ieri când dincolo de fire

Tu îți duceai copiii la cimitire

Și nu aveai lacrimi să plângi,

Acum sufletul nostru îl frângi...

Atâția morți și i-ai iubit pe toți

Și-ai avut grijă de nepoți

Apoi din tristețe-n tristețe

Ajuns-ai măicuță la bătrânețe...

”Copilul meu, să nu mă cauți

Pe pământ zile câte mai ai

Ci pregătește-te să zbori

Și hai să ne-ntâlnim în rai!”