sâmbătă, 18 octombrie 2014

Adio!






Privește toamna pictează-n copaci!
Vorbește cu noi, mamă, de ce taci?
De mică ai rămas orfană
Și ai condus pân’la mormânt pe a ta mamă.

Vezi, păsările călătoare întristează-orice om
Frunzele lipsite de viață cad din pom
Recitai sublim poezia ”De la leagăn la mormânt”
Acum vorbele ți  s-au topit în vânt.

Ai crescut frumos copiii și ți-ai educat nepoții
La margine de mormânt astăzi te plângem cu toții
Căci de-a fost viața grea și despărțirea prea amară
Niciodată nu te-ai plâns de a inimii povară!

De la leagăn la mormânt ai avut sufletul frânt
Căci viețile celor dragi au pierit smulse de vânt
Și-ai răbdat, măicuță dragă, ca și Iov cel încercat
Ai fost demnă-n suferință fără să fi blestemat!

Întâi ți-a plecat feciorul
Și-ai rămas numai cu dorul
Să ți se-ncerce credința
Muri apoi și fetița.
Apoi soțul a plecat
În pământu’ntunecat
Dacă n-ar fi fost credința
Te-ar fi ucis suferința.

Ți-era sete de moarte
Cum căutăm odihna-n noapte
Și te topeai de dorul celor adormiți
De tine iubiți, de tine jeliți!

Atâția morți dragi și casele lor goale
Și infinită suferință sub soare
Inima ta de mamă era arsă
Știind că locul lor e gol la masă!

Parc-a fost ieri când dincolo de fire
Tu îți duceai copiii la cimitire
Și nu aveai lacrimi să plângi,
Acum sufletul nostru îl frângi...

Atâția morți și i-ai iubit pe toți
Și-ai avut grijă de nepoți
Apoi din tristețe-n tristețe
Ajuns-ai măicuță la bătrânețe...

”Copilul meu, să nu mă cauți
Pe pământ zile câte mai ai
Ci pregătește-te să zbori
Și hai să ne-ntâlnim în rai!”