M-am gândit să scriu despre toți oamenii de bine pe care-i întâlnesc, despre cei care, prin comportamentul lor, corectează sau îndulcesc amărăciunile disfuncțiilor sociale pe care le înghițim zilnic...
De pildă, fiindcă Poșta Română a concediat mulți oameni, în satul meu corespondența ajunge de două ori pe săptămână, în cazul cel mai fericit. Facturile ajung cu întârziere, prin urmare, nici nu s-a uscat bine cerneala de pe factură, că dornici să încaseze banii furnizorii de servicii încep să sune că nu ai achitat-o.
Eram plecată să văd pe cineva drag, departe, iar mama, îngrijorată m-a anunțat că au sunat-o cei de la Telekom că nu am plătit factura, deși aceasta nu sosise la domiciliu. Primisem eu în schimb un mesaj pe mobil care conținea datele necesare și mă avertiza să achit mai repede ceea ce datorez, cu toate că ne achităm de toate obligațiile de orice fel! În fine situația pare xeroxată. Prima dată, m-am dus la Poșta din Amzei, am explicat situația, iar o funcționară drăguță mi-a cerut datele și mi-a rezolvat problema. Se vede treaba că mi-am forțat norocul ducându-mă și a doua oară în același loc, cu aceeași problemă. La ghișeu nu mai era doamna amabilă, ci o acritură, care mi-a spus sec:”Dacă nu aveți o factură veche, cu codul de bare nu pot! Nu insistați atât, vorbesc românește!”
Și cealaltă vorbise românește: ”Încercăm, doamnă. Fac tot posibilul să vă ajut.”
Nu am trântit ușa, nu am țipat, deși data trecută plecasem cu chitanța de la ei. Am început să iau băncile la rând. La Banca Transilvaniei mi s-a spus categoric că nu se poate, la Bancpost la fel, abia la BRD cineva s-a oferit să mă ajute și mi-a acordat cu folos puțin timp. Venise tomna și plecam din București și îl lăsasem dezamăgit pe cel drag. Ploua mărunțel, iar frunzele cădeau pradă putrezirii. Eram tulburată sufletește de trecerea timpului, de faptul că trebuie să venim, să ne bucurăm de revedere mult prea puțin și să plecăm...
Din neatenția, m-am trezit că am scos de 10 ori mai mulți bani de pe card decât aveam nevoie. Ziua aceea nu îmi era prea favorabilă. Alergam prea mult pentru mărunțișuri cotidiene numai pentru că anumitor funcționari le-a fost greu să se străduiască puțin și pentru mine...
În vâltoarea aceea de senzații, m-am gândit să intru în sediul BCR din Romană să-mi repar greșeala, să nu țin toții banii în portofel, fiindcă aș fi fost tentată să-i cheltuiesc. O tânără frumoasă și îngrijită m-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze, iar în semn de respect s-a ridicat când m-a poftit pe scaun. Mi-a ascultat povestea cu ziua începută prost, cu tastarea unei sume imense față de cât aveam nevoie și mi-a virat banii înapoi în cont. Totul a durat câteva minute. La plecare, s-a ridicat din nou.
M-am gândit să scriu despre gestul ei frumos care m-a marcat. Sunt sigură că oamenii se duc cu drag la ea. Nu știu de ce, dar simt nevoia să intru din nou în banca aceea, să o revăd, să-i vorbesc. Nu am pretenția ca toți funcționarii să se ridice în picioare ca ea când vine sau când pleacă un client, ci doresc să nu ne mai privească de la înalțime și să ne radiografieze starea materială prin haine. Uneori, ai impresia că în spatele ghișeului stă nu funcționarul care ar trebui să te ajute, ci bancherul sau șeful tău...
Mi-e dor de tânăra aceea care face cinste BCR-ului din Romană!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu