sâmbătă, 14 februarie 2015

Indiscreția...formă de paranoia



Pretutindeni există oameni care vor să știe totul. Stă în firea noastră să fim curioși, să fim iscoditori, dar ne putem educa pentru a utiliza acest dat genetic în conotații constructive. Mă amuz când în metrou văd ochi străini holbați în telefonul meu când scriu un mesaj fiindcă nu am semnal sau capul pus aproape pe umărul cuiva care citește un curs, o revistă, un bilețel.
Cum nu sunt înger, mărturisesc că am tendința să fac la fel, dar mă trezesc repede, mă trag de mânecă și spun: ”Ce faci? Nu este frumos? Lasă oamenii să respire în voie alături de tine! Ai lucruri utile de făcut...”
Exemplele prezentate mai sus sunt nevinovate, dar sunt cazuri în care, din indiscreție ți se intră cu bocancii plini de noroi în suflet, în familie sau în casă.
”De ce nu mai vorbești cu X? Hai să-ți spun ce a zis de tine, dar să nu te superi! Știi, cât ai lipsit, a fost un scandal aici..”
Mă gândesc cât de util este testul lui Socrate, când cineva insistă să ne rănească spiritual. Adică am putea întreba: ”Ești sigur că este adevărat ceea ce vrei să-mi spui? Îmi transmiți ceva bun sau rău? Folosește cuiva mesajul transmis de tine?” Poate că răspunsurile negative l-ar face să roșească și să tacă pe instigator...
 În ceea ce mă privește, îi mulțumesc lui Dumnezeu că am început să am puterea de a spune: ”Nu mă interesează! Am lucruri importante de făcut, cum ar fi: să-mi văd de serviciu, de arta mea, să am grijă de cei dragi, să investesc în sufletul meu!”
Ochii unora sunt ațintiți doar în curți străine, urechile indiscreților sunt în stare de alertă pentru a prinde o bârfă, un secret, un lucru infam, de care să se bucure în mod diabolic. Este și aceasta o formă acută a degradării umane pe care intenționez să o fac să dispară de câte ori se naște în mintea mea.