-E în frigider, draga mea. E în frigider.
Aveam ceva urgent de redactat pe computer, trebuia să mă documentez pe internet si fără mouse îmi era tare greu, dar nu-mi puteam explica în ce clipa de neatenție l-am băgat în frigider și mai ales cum de l-am lăsat acolo.
Începusem să cred că încep și eu să uit și să pronunț greșit cuvintele ca bunica. M-am ridicat de la biroul improvizat de bunica și m-am îndreptat către frigider.
-Stai, spune ea hotărâtă, te servesc eu!
Bunica mă iubea mult, chiar dacă era bătrănă, așa că am lăsat-o să mi-l aducă.
Mai întâi a venit cu servețelul alb din damasc pe tava din argint. Apoi a adus paharul cu apă si lingurița din argint înfășurată în șervețel, iar la sfârșit a venit cu paharul cu apă și mousse de ciocolată făcut special pentru mine.
Îmi venea să râd, dar nu am vrut să o supăr. Eu îmi căutam mouse-ul, iar bunica a crezut că vreau mousse-ul de ciocolată făcut de ea pentru mine.
-Bunicuțo, mouse-ul este șoricelul meu cu care lucrez la computer, i-am explicat cu răbdare.
-Și de ce nu ai spus dinainte, mi-a spus amărâtă! Cred că știu unde este, dar din păcate nu mai este nimic de făcut. Dacă știam că este al tău și că este vrăjit aș fi închis ochii și l-as fi acceptat. Acum e mort!
-Da, bunicuță este mort, până îl conectez la un computer, apoi prinde viață și se mișcă și pot intra pe Trust Gaming
și ma joc cât vreau
-Eu nu înțeleg cum poate un șoricel să..., dar mai ales cum poate să se transforme din unul mort în unul viu, dar ți-l aduc! Mai întâi fii cuminte și mănâncă prăjitura, te rog! Lasă dieta când vii la mine!
Am început să mănânc tacticos și să îmi dau seama că se întrecuse pe ea. Era delicios. Apoi mi-am imaginat că special mi-a ascuns mouse-ul ca să mănânc ce mi-a pregătit ea cu dragoste.
După ce nu a mai rămas nimic pe farfuria și bunica a strâns bătrânește și a spălat totul, a plecat să îmi aducă șoricelul meu de care îi părea atât de rău.
...Era un șoricel prins într-o cursă, cu ochișorii ca două mărgele vii și mustăcioare subțiri și lungi ca două fire de ață.
-Ia-l! Este al tău, m-a încurajat ea. Să știi că dacă poți să îl înviezi cu computerul acesta al tău, chiar mă bucur, fiindcă l-am văzut atât de mic în cursă și a început să îmi pară rău. Este și el un suflet.
Și a început bunica să îmi țină un discurs despre regrete și despre fapte bune și rele și cum va pleca ea în curând și nu va mai avea cine să îmi facă prăjituri...
Tocmai atunci a sunat telefonul. Era mama care m-a anunțat că mi-am lăsat șoricelul acasă, iar bunica insista să îl iau pe cel adus de ea...
Povestire scrisă pentru campania inițiată de Marius Călugăru, omul care pune bloggerii la treaba!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu