Zâmbește printre lacrimi, România mea!

Aveai și tu băieți înalți ca brazii și fete frumoase ca Ilenele Cosânzenele și păduri nesfârșite. S-au dus toți și toate pe apa sâmbetei!!!

A rămas țara aproape goală, iar ei mai vin pe acasă de Paște și de Crăciun.  Luna trecută au auzit că ești bolnavă grav, că vor dușmanii tăi să pună mâna pe justiție și pe toate bunurile care ți-au mai rămas și s-au întors acasă să te apere.

Știi cum au fost primiți copiii tăi cei grijulii? Cu gloanțe de cauciuc în cap, cu gaze lacrimogene și au pus tunuri de apă pe dânșii.

Și ți se rupea inima în două căci și cei buni și cei răi erau copiii tăi și erau atât de învrăjbiți.

Doamne, tu nu vei muri niciodată, dar te temi să nu se ucidă între ei din cauza urii groaznice dintre frați! Numai o mamă știe câtă durere simte, când vede dezbinare între copiii săi în loc de dragoste și armonie.

Îndoliată ești mereu, iar copii se nasc din ce în ce mai puțin și te întrebi cine îți va da o cană de apă la bătrânețe, fiindcă bunicii noștri mor singuri sau sunt internați în azile, în timp ce românii au grjiă de bătrânii altora.

Ai sperat mereu că va veni soarele pe strada ta, dar ura dintre fiii tăi aproape că este milenară și nu se mai potolește niciodată.

În comunism erau centrele de tortură psihică și cei mai curajoși copii ai tăi putrezeau în închisoare. S-au ascuns în munți și au luptat de-acolo încercând să păstreze cu viețile lor măcar munții tăi liberi de comunism. Nu s-a putut.
Ce însângerat ți-a fost Crăciunul în 1989! Atâția tineri și-au dat viața ca tu să devii liberă și să ai parte, în sfârșit de liniște.

Dar comuniștii și-au pus masca democrației și au sfâșiat, au tot sfâșiat fiindcă deveniseră ca leii de când pierduseră halca puterii.

Cineva s-a folosit de omul din subteran pe care l-a adus înarmat cu răngi și cu topoare să curețe Piața Universității de oamenii aceia incomozi, care luptau pentru democrație adevărată. A curs iar sânge pe fața ta.

Sângele copiilor tăi, fără să fie găsit vinovatul. Da, se păstrează și astăzi dovezile prin care oamenii aceia din adâncul pământului spărgeau, călcau în picioare și loveau cu cizmele și modul în care li se mulțumea  pentru cât de bine și-au făcut treaba!

Să mulțumești ucigașului cu zâmbetul pe buze și să mai ai curajul să conduci pe cei care încă mai păstrau rănile în piept???

Prea ești tare ca oțelul, țara mea, de aceea înclin să cred că nu vei dispărea niciodată!

I-ai îngropat pe toți, ți-au curs lacrimi fierbinți din ochi, dar ai continuat lupta. Ești la fel de frumoasă prin orice drame ai trece, cu toate că ți-au tot luat pământurile, pădurile, ți-au lăsat în paragină castelele și viile.

Eu cred că puterea îți vine direct de la Dumnezeu, pe firul credinței copiilor tăi buni, care și-ar da și sufletele din piept să îi salveze pe cei din jur.

Doamne, când ai făcut 100 de ani? Să ne trăiești 1000 de ani, România mea, iar fiii tăi să se iubescă, așa cum s-au iubit atunci când au dansat Hora Unirii peste Carpați, Dunăre și Prut!