FRAGMENTE DIN JURNALUL DE GARDĂ

E o zi frumoasă de noiembrie, e cald, prea cald pentru luna care precede iarna.... Ma uit la cafeaua aburind din fața mea, pe fundal e zgomotul obișnuit al unei cafenele ușor mai aglomerate azi....privesc la masa de lângă mine unde o familie se bucură de  fetița lor blondă, ochi vii, perfecți și o voce firavă de copil dar plină de energie. Îi privesc și gândurile îmi fug departe, peste ani și kilometri.

Era tot o zi de toamnă când am întâlnit-o pe Andra și pe mama ei. Aveau aceiași ochi superbi, albastru curat cu o strălucire nefirească parcă venită din alte lumi. Andra a apărut în spitalul unde lucram tot într-o zi de noiembrie, am îndrăgit-o de când am văzut-o. O cunoșteam pe mama ei de cand eram copii, ea un copil mai norocos pe atunci, așa părea, așa înțelegeam . Era singurul copil al unei familii înstărite, avea tot ce-și poate dori un copil, era iubită și părea că viitorul îi rezervă zile frumoase în care trebuia doar să aleagă ce i-ar placea să facă. Am plecat la studii și nu mai știam nimic despre ea până în ziua aceea de toamnă când drumurile noastre s-au intersectat din nou.

Mi-a zâmbit plină de speranță când m-a revăzut, avea pe cineva în spital care ar fi putut sa-i dea o veste bună, vestea pe care o aștepta cu disperare. Andra era singurul ei copil, o fetiță blondă, delicată și frumoasă dincolo de tot ce se poate exprima în cuvinte. Respira greu, obosea și am înțeles rapid privirea disperată a mamei când am citit diagnosticul: limfom stadiul IV. O tumoră agresivă care invadase pieptul ei micuț, abia o lăsa să respire dar nu putea să se joace, stătea ghemuită la pieptul mamei evitând orice efort care impunea o respirație în plus.

În minte mi s-au derulat rapid toate etapele prin care va trece acest copil, cum trupul ei micuț și atât de frumos va fi măcinat de boală și de tratamentul toxic pe care îl va primi pentru a învinge monstrul care se lupta cu ea să-i împânzească toate organele și să-i ia ultima suflare. Ce bine că mama ei nu-mi poate citi gândurile! Că nu poate vedea odată cu mine istoria atâtor pacienți micuți învinși, că nu are imaginea acelor mame care începeau să moară odată cu copilul lor. Da, e o imagine șocantă care se repetă și mi-a rămas adânc imprimată în minte, poate pentru că sunt mamă, poate doar pentru că sunt om și înțeleg suferința. Atunci când un copil își trăiește ultimele clipe înțeleg înainte de toate ce se întâmplă privind mama care se schimonosește de durere, e palidă, vânătă, încercănată, fără viață, arată ca și când a început să moară puțin câte puțin din ea. Analizele copilului și toate consulturile pot arăta că este încă într-un echilibru dar când mama începe să moară sfârșitul copilului e aproape cu toată precizia tratamentului de care beneficiază.

 În timp ce imaginile încă mi se înșiră în minte, mama Andrei începe  să-mi povestească direct.

-       M-am dus cu Andra la medic pentru că tușea de o lună, am crezut că e o răceală la plămâni. După ce a consultat-o medicul, a început să plângă iar mama mea a scos-o în curte să se joace, în părculețul din curtea spitalului i s-a făcut rău, s-a învinețit toată deodată, a leșinat, după ce a fost reanimată ne-au trimis de urgență la spitalul județean, de-acolo ne-au spus că e grav, că ne trimit pe o secție de oncologie și că viața Andrei e în pericol...A fost un copil perfect sănătos până acum, i-am dat legume din grădina noastră și carne doar de la animalele crescute de noi, am ferit-o de tot ce am crezut că poate fi rău, locuim la munte departe de orașele poluate, nu m-am gândit vreodată că i se poate întâmpla așa ceva ei...

 Se oprește din poveste, se uită la copil, respiră adânc și printre lacrimile care-i inundau fața mă întreabă:

-       Ați mai avut cazuri din astea, așa-i?....

-       Da, am mai avut.

Răspunsul meu scurt nu e suficient pentru o mamă atât de îndurerată care vrea cu orice preț să știe că puiul ei va trăi. Imi dau seama că a fost un răspuns rece și nepotrivit pentru situația ei așa că revin și completez

-       E un diagnostic greu dar copiii au rata de supraviețuire mai bună decât adulții... și vorbele îmi răsună în minte, la naiba! E la fel de rece și inexact ca primul. Nu pot să-i spun ceea ce cred cu adevărat, e unul dintre cazurile în care a spune adevărul înseamnă să distrugi, să distrugi speranța, puterea de a lupta pentru firul de ață de care atârnă viața copilei. Mecanismele mele de apărare în fața unor astfel de cazuri nu mai funcționează acum, o cunosc pe mamă de când era copil. Un copil dulce, bun, plin de viață, harnic și optimist; fetița nu e o pacientă care are nevoie de tratament, o văd ca pe un copil cu familie, părinți și bunici uniți în durere și eforturile de a o salva. Simt tristețea mamei ca o apăsare în piept, îmi adun gândurile și reușesc să mai articulez câteva cuvinte de încurajare vagă atât cât să nu mint dar nici să nu lovesc un om deja prea lovit... Se oprește din plâns și în timp ce se pregătea să plece din cabinetul meu îmi spune zâmbind:

-       Am aflat că sunt însărcinată, voi mai avea un copil, atât de mult mi l-am dorit!! Dar nu mă așteptam să se întâmple acum.

Cât aș fi vrut să-i împărtășesc bucuria!  Dar gândurile îmi năvalesc în minte... însărcinată... în timp ce îți vei vedea primul copil topindu-se sub ochii tăi... o vei veghea în timp ce varsă din cauza chimioterapiei, devine extrem de irascibilă din cauza cortizonului și cine știe câte alte complicații va face... În tot timpul ăsta o altă viață prinde contur. Cum va reuși copilul nenăscut să facă față la toate emoțiile tale de mamă care își vede celălalt copil murind? Ea era fericită că va mai avea un copil și nu aveam niciun drept să-i iau acest strop de fericire acum doar pentru că aveam o altă perspectivă asupra viitorului.

Încerc să adun cuvintele într-un mesaj coerent și pozitiv dar pare ca e ziua mea de mesaje seci, lozinci, cuvinte goale și un puternic sentiment de neputință în fața  a ceea ce va veni peste o mamă și doi copii. Nu mă cred Dumnezeu să hotărăsc cine va trăi și cine nu, e mai degrabă un soi de intuiție ascuțită în timp de experiență și bazată pe date concrete la fiecare caz... nu cred că Andra va reuși, boala e prea avansată și prea agresivă.

Mintea mea e în alertă, gândurile nu au o ordine precisă iar legăturile pe care le fac acum țin mai mult de mecanismele subcoștiente pentru că îmi apare rapid o altă imagine în față fără o legătură logică..... Alexandra, fetița de șase ani care a ajuns noaptea târziu într-una dintre gărzile mele, trimisă de la un spital teritorial. S-a dus acolo pentru că era palidă iar mama ei a vrut să-i facă niște analize de rutină în urma cărora a fost trimisă către secția de oncologie. Cand a ajuns la mine era cu părinții și surioara de nouă ani, mama mi-a întins hârtiile cu analize în timp ce sora ei s-a așezat în fața mea cercetându-mă atent, apoi își fixează privirea asupra feței mele și mă privește fără să clipească. Probabil că atunci când am înțeles că fetița avea leucemie m-am schimbat la față pentru că nu am spus un cuvânt dar cand mi-am ridicat privirea din documente, sora ei se uita la mine și plângea în hohote așa cum nu am mai văzut vreodată un copil plângând. Avea nouă ani și a înțeles doar din priviri grozăvia diagnosticului ce avea să-i condamne surioara la suferință sau la moarte... Nu știa listele de complicații ale leucemiei, nici măcar diagnosticul dar nimic nu o consola, nici eforturile mele nici cele ale părinților. Alexandra a reușit, după luni de chin și ani de tratamente a reușit și m-am bucurat pentru ea, pentru părinți dar mai ales pentru surioara ei pe care nu o pot uita.

Alexandra a fost unul dintre cazuri, mai erau mulți care mi se înșirau în minte, copii mici, școlari, adolescenți... Copii de la țară, săraci sau de la cele mai bune licee din marile orașe, fete și băieți, clar că nu exista o selecție de vreun fel. Cine împărțea bolile oncologice nu avea criterii pe care eu să le pot înțelege, poveștile erau cam la fel... “un copil sănătos până când”... și de aici începea drama lor. Am încetat de ani buni să mă mai întreb ”de ce?”,  „de ce copiii ajung să sufere așa?”, am făcut un pact cu mine, voi accepta că nu înțeleg de ce și în loc să-mi chinui sufletul cu astfel de întrebări voi face tot ce pot să le fie puțin mai bine acestor micuți. Uneori înseamnă tratament corect, analize sau consulturi multiple dar alteori e vorba doar despre a înțelege când nu mai e nimic de făcut decât să-l țin în brațe pe micuț pentru că simte cum se apropie sfârșitul iar mama e atât de îndurerată încât nu-i poate oferi ultima îmbrățișare sau să îmi grăbesc ultimul consult pentru a-i oferi mamei câteva clipe în plus lângă copilul ei... Sunt situații despre care nimeni nu vorbește, nu există cursuri care să ne pregătească pentru așa ceva, fiecare gestionează cum se pricepe, cum îi spune conștiința, umanitatea din el să facă. Învățam protoacoale întregi de resuscitare, de tratamente dar nu sunt protocoale care să te învețe care sunt nevoile emoționale ale unui copil ce își trăiește ultimele clipe, ce ar avea nevoie când medicamentele ultrasofisticate ale epocii noastre sunt neputincioase iar el se stinge cu tot cu diagnostic și tratament corect...

Andra și Alexandra, două fetițe superbe  ca doi îngerași perfecți aruncați într-o luptă înfricoșătoare chiar și pentru cel mai puternic adult de pe pământ!

În următoarele luni la întâlnirile cu mama Andrei purtăm discuții lungi despre posibilitatea tratamentului în străinatate, despre complicațiile Andrei care sunt mai severe decât am estimat la prima întâlnire cu ea, au fost contactate clinici de renume din Europa iar răspunsul este invariabil că șansele de reușită cu o astfel de boală sunt minime oriunde în lume.

Ajung din nou pe secția unde e Andra, de data aceasta pentru o altă fetiță cu complicații severe, are cinci ani iar mama ei s-a tuns zero pentru ca fetița să nu se simtă diferită după că i-a căzut părul în urma tratamentului.O admir în secret pe această mamă pentru dăruirea și ingeniozitate ei, e remarcabil ce a făcut pe lângă toate celelalte sacrificii pe care le presupune îngrijirea unui copil cu cancer! Copila e în stare gravă, ajunge de urgență în terapie intensivă unde medicii fac eforturi inimaginabile să învingă una dintre complicațiile ei iar ea să mai poată respira. Un tablou greu de suportat, fata inconștientă pe masa de operație, o ființă mică de culoare galben cenușie, cu mâinile și gura învinețite, pilea împăstată de apa pe care nu o mai poate elimina, toracele mic se lăbărțează peste burta imensă deformată de tumora pe care niciun tratament nu a reușit să o stăpânească.

 În jurul copilei un furnicar de oameni iar șeful terapiei, cel mai dur om pe care l-am întâlnit în acest spital, a îngenunchiat langă ea, are fața congestionată cu o mimică înghețată,  în timp ce picături mari de sudoare îi curg fără sfârșit pe față și pe gât... Nu reușește, fetița nu mai are resurse, e obosită de luptă și durere, se duce liniștită iar ochii lui sunt plini de lacrimi pe care nu  și le ascunde. Când agitația noastră se liniștește, în capătul holului se aude tot mai tare suspinul înăbușit al mamei care a înțeles că fetița ei nu va mai ieși din acea sală de operație.

Spre sfârșitul zilei revin la Andra și o colegă mă întreabă ce s-a întâmplat cu fetița de cinci ani și în câteva clipe retrăiesc momentul cand sora Alexandrei mă fixase cu privirea în așteptarea unui semn care să-i alunge spaima care o măcina, de data aceasta este mama Andrei.

-       S-a dus... am spus încet fiind încă sub tensiunea eforturilor neputincioase de a o salva

Am văzut atunci în mama Andrei toată spaima unui condamnat la moarte, parcă eram în fața unui șir de copii ce vor fi executați iar al ei urma... a încremenit cu copila sprijinită pe burta ei de-acum vizibil mărită, nu a spus nimic, și-a șters lacrimile care-i umpluseră ochii pentru a mia oară probabil și cu precizia unui robot urmează instrucțiunile pe care i le dau ca să o pot consulta pe Andra.

Situația ei s-a agravat și pe măsură ce copilașul din burtică se dezvolta, Andra slăbește, e palidă, respiră greu, nu mai poate mânca și fiecare intervenție care ar fi avut menirea de a o ajuta, se complică. Trupul ei micuț refuză să ne mai ajute, nu se mai poate face nimic, monstrul a învins, i-a invadat toate organele importante, nu există tratament mai puternic să se poată administra, există doar calmante de-acum...

Nu mă voi obișnui niciodată cu copiii care mor indiferent ce scrie pe foaia de diagnostic, e o realitate pe care nu o pot înțelege în niciun mod convenabil. Poveștile cu final fericit sunt în număr limitat, întotdeauna prea puține ca să ajungă pentru toți iar cele foarte triste rămân nerostite, necunoscute și pierdute în eternitate chiar dacă  eroii lor sunt micuți, puternici și ar merita tot respectul și aprecierea noastră.