Elsa vine la aniversarea oricărui copil, dacă este invitată.

 

O animatoare la aniversările copiilor reprezintă cireașa de pe tort, fiindcă ea știe:

-să îi atragă cu prezența ei și să aibă grijă de fiecare:

-să le consume energia constructiv în jocuri și activități diverse;

-să le acorde atenție și să îi facă să se simtă speciali;

-să le lumineze chipurile cu picturi realizate cu talent și culori care nu sunt dăunătoare;

-să îi înconjoare cu o mulțime de baloane colorate;

-să lase părinții să discute liniștiți la mese sau să îi facă atât de curioși, încât să își îndrepte privirile către magica Elsa care atrage copiii ca un magnet.

Pe mine, în calitate de mătușă, Elsa și firma pentru care lucrează m-au cucerit de la început prin comunicarea deschisă pe care am avut-o. Sigur că am comparat mai multe oferte, am petrecut câteva ore pe internet, până când am răsuflat ușurată că am găsit ceea ce doresc.

Preț accesibil, orar generos, oameni minunați care sunt capabili să facă fericiți mai mulți copii. Lista personajelor este lungă, dar Elsa era îndrăgită de fetițe și am făcut o alegere minunată, fiindcă interpreta personajului a dovedit generozitate, răbdare infinită și mult talent. Frumoasă la chip și frumoasă la suflet a reușit să ne cucerească pe toți cei prezenți la aniversarea Marei.

Pentru toți părinții, bunicii, unchii și mătușile care caută o animatoare o recomand pe Elsa din toată inima și să știți că o găsiți aici: PopiToons , important este să faceți programarea din timp.

Cea mai mare răsplată a mea a fost aceea când copiii care au participat și sărbătorita au spus: „Aceasta a fost cea mai frumoasă zi a mea!”

Mulțumim Elsa pentru tot ce faci!

 

Educație ecologică eficientă se face în natură

 

Dinspre Muntenia către binecuvântatul Ardeal drumul șerpuiește chinuit printre dealuri și munți, tăind păduri verzi de brazi, de fagi sau de stejari. Uneori oamenii au săpat în stâncă să realizeze o punte de legătură între cele două regiuni edenice ale României.

Teleajenul aleargă din munți către câmpie, întinzând cerului și munților oglindă să își admire măreția. Mașinile trec cu sutele, cu miile otrăvind aerul. Coloane de fum rămân în urma lor. Pe  Valea Teleajenului se întind sate mândre și bogate, cu grădini și livezi cu izlazuri și pășuni mătăsoase și cu cârdurile de animale. Vara, lângă cursul apelor apar corturi, grătare și se aud la maximum manele. Bucuria oamenilor în mijlocul naturii  nu poate fi un prilej de întristare, dacă trecerea lor prin aceste locuri de vis nu ar fi marcată de: cutiile de conserve aruncate, de ambalajele din plastic, de cojile de castraveți, de șervețelele umede și cojile de ouă sau resturi de roșii și coji de vinete coapte. Pungi cu oase, fel și fel de ambalaje foșnitoare și strălucitoare se adună pe iarbă, în pădure, pe malul apelor.

Mânecenii își iubesc satul și sunt mâhniți adesea că stațiunea Cheia a devenit o imensă pubelă. Poate că din mașină mizeria nu pare așa de mare, fiindcă se circulă cu viteză, nimeni nu aruncă gunoaie pe drumul public, de teama camerelor de luat vederi. Este necesar ca iubitorul de drumeție să ia la pas pădurile, dealurile, malurile râului până departe aproape de izvor să descopere impactul „civilizației” asupra naturii.

Noile educații au fost introduse în programa școlară, Școala Verde reprezintă și ea o etapă importantă a implementării educației ecologice în școli, dar teoria se impune să fie completată cu practica. Și acasă elevii pot urmări un filmuleț educativ legat de modul în care oamenii poluează solul și subsolul, apele și aerul și distrug pădurile. Esențial este însă să meargă acolo unde omul nepăsător a rănit, să curețe rănile pământului și să le panseze.

Așa se procedează la Colegiul „Ferdinand I”din Măneciu, Prahova. Doamna profesoară de geografie Popescu Crina a implementat programul Eco-Școală care se desfășoară în zilele libere ale elevilor. Clasele sunt organizate excelent, se fac liste de participanți, se face protecția muncii și după împărțirea sacilor de gunoi, a mănușilor și a sticlelor cu apă, sunt străbătute locurile în care, după ce se bucură gratuit de darurile naturii, omul aruncă gunoaiele în iarbă, în ape, rănind și urâțind totul.

Doamnele profesoare care însoțesc grupurile de elevi sunt în fața grupului, dar și în spatele acestuia. Sacii se umplu repede, se numără și sunt puși în remorcile camioanelor. Se notează elevii fruntași, fiindcă la sfârșitul activității are loc premierea. Cei mai harnici primesc ghiozdane verzi cu rechizite, în timp ce fiecare participant este răsplătit cu un tricou verde, o șapcă, un pix și o agendă. La prânz este pauza de masă. Elevii primesc pachețele cu mâncare, sticle cu apă sau pahare cu ceai, iar ei știu să pună toate ambalajele în saci.

La sfârșitul zilei, toți se bucură de recolta bogată: sute de saci plini și o lume mult mai curată.

Dar elevii nu își pot ascunde amărăciunea. Ei nu înțeleg cum de lumea aruncă fără reținere atât de multe gunoaie în ape, peste florile de câmp, peste firele fragile de iarbă și peste acest generos pământ care ne hrănește și ne întreține viața.

În a doua etapă a proiectului elevii participă la procesul de împădurire. Situată într-o zonă a confluențelor curenților, acolo unde vântul poate atinge viteza de 200 de kilometri la oră, o pădure întreagă de brazi a fost pusă la pământ în anul 2020. Trupurile brazilor tineri au fost frânte de forțele dezlănțuite ale naturii, dar și omul continuă să taie și să înstrăineze aurul verde. La toate acestea s-a gândit inițiatoarea proiectului, doamna profesoară Crina Popescu, când a decis să implice elevii și în procesul de reîmpădurire.

„Ducându-i la curățat poienile și albiile râurilor, stimulându-i să planteze copaci, mai târziu, le va fi milă să îi taie sau să transforme mediul în tomberon” a declarat dumneaei.

Educația practică are un impact mai mare decât furnizarea unor informații teoretice sau „predicile”  despre răul pe care omul îl face planetei.

În urma elevilor de la Colegiul „Ferdinand I” rămân sutele de puieți plantați, miile de saci umpluți cu gunoaie, în campaniile de ecologizare permanente pe care le fac și o educație aleasă față de mediu. Formând noile generații în acest mod, omul și natura vor fi din nou prieteni de încredere.

Întâmplarea din microbuz care mi-a demonstrat că merită să fiu profesor

 

 

Zi mohorâtă de noiembrie în care singura consolare rămâne trecerea zilelor care au mai rămas până la prima ninsoare și până la sărbătorile de iarnă. Microbuzul aleargă printre dealuri de parcă ar fi o jucărie teleghidată, iar oamenii niște popice care dacă nu se țin bine de bara metalică, riscă să fie doborâte la prima frână pusă în dușmănie de șofer.

Traficul este intens și divers. Mașini scumpe și silențioase circulă pe același drum cu mașini vechi, hodorogite de se miră lumea cum nu pică o tablă la fiecare kilometru și care lasă în urma lor coloane de fum de parcă ar erupe cel mai mare vulcan din lume.

Stau cuminte pe scaunul meu, iar de la prima stație se urcă un tânăr îmbrăcat tinerește, care mă salută respectuos și mă întreabă dacă mai lucrez la aceeași școală unde a învățat el.

Mi-a fost elev. Facem schimb de cuvinte alese, iar mintea mi se frământă să îi găsesc locul în clasa potrivită, în generația potrivită.

La a treia stație așteaptă o doamnă în vârstă, atât de cocoșată, încât se deplasează cu pași mici, sprijinindu-se într-un baston și ajutată de un tânăr cu suflet nobil. Întotdeauna asemenea scene mă înduioșează, fiindcă mă gândesc la părinții mei care sunt și ei bătrâni și ireversibil la iarna vieții care va veni și la mine ca la fiecare om…

Șoferul nu oprește în stație, ci cu zece metri mai departe, având satisfacția că doamna nevoită să plece de acasă va depune eforturi supraomenești până la mașină, apoi să se urce pe scările metalice și îi piere pofta să mai plece de acasă.

Îi privesc fața în oglinda retrovizoare și îi citesc pe chip răutăcioasa replică: „Mamaie, te cheamă moartea pe acasă, iar dumneata pleci la plimbare!”

Bătrânica urcă greu în microbuz, apoi îi întinde șoferului 2 lei.

-Vrei să mergi degeaba, mamaie, o întreabă șoferul tare, să audă tot microbuzul?

-Domnule, vă rog să îmi permiteți să mă așez și să îmi spuneți cât trebuie să vă mai dau…

Bunicuța are deja vocea înmuiată în lacrimile umilinței. Poate că are copii de vârsta șoferului și nepoți de seama fostului meu elev, poate că a fost cineva în viață, de fapt, orice persoană are valoare, iar acum a ajuns bătaia de joc a celui care conduce microbuzul!

Dar fostul meu elev se ridică și îi întinde șoferului 5 lei, spunându-i:

-Plătesc eu pentru doamna!

Apoi o ia de braț și o conduce la primul scaun. Ochii mei albaștri se umezesc de frumusețea gestului. Lumea îl privește pe tânăr cu respect, iar eu îi spun:

-Dragul meu, sunt mândră de tine! Mi-ai luat-o înainte! Pur și simplu m-ai întrecut.

-Am avut profesori buni, doamnă, îmi șoptește umplându-mi sufletul de mulțumire.

Nici nu mai contează cum învăța, ce note lua, fiindcă fostul meu elev va trece mereu testul omeniei, indiferent de împrejurare.

Șoferul de pe microbuz continuă să conducă nervos, dar nu mai îndrăznește să o umilească pe bătrânică.

…Zi de noiembrie plină de binecuvântarea că lumina învinge întunericul și că perioada magică a sărbătorilor și a darurilor dintre oameni se apropie!

Poezia vieții