Eroii din spatele romanelor

Știați că scriitorul care a inovat romanul românesc prin autenticitate, stilul anticalofil, analiza psihologică și introducerea notelor infrapaginale a fost rănit pe front în Primul Război Mondial de două ori și tot atunci a rămas surd?
Războiul l-a marcat pe viață, după cum avea să mărturisească mai târziu:„Surzenia m-a epuziat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc (...) Sunt exclus de la toate posibilităţii vieţii. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie şi de atenţie cu care alţii pot ceti un volum. Aici unde totul se aranjează «în şoaptă» eu rămân vecinic absent”.
Multă vreme familia și prietenii l-au considerat mort fiindcă se afla în lagărul german și nu a putut să dea un semn de viață de acolo.
Dacă ar trăi în zilele noastre, ar fi contrariat de faptul că în ciuda faptului că a fost de două ori în brațele morții pe front, războiul l-a mutilat și a scris opere literare valoroase a fost condamnat să rămână la gradul de sublocotenent, în timp ce alții, fără niciun merit militar au ajuns la gradul de general pe criterii politice!!!

În Gara din Focșani, Hortensia Papadat Bengescu îngrijea răniții veniți de pe front cu toată dragostea și toată puterea ființei sale.
Marcată de evenimentele trăite, va scrie mai târziu romanul de război Balaurul. Titlul era definiția metaforică a trenului negru, trenul morții care aducea răniții. Unii se vindecau sau cel puțin își păstrau viața, chiar mutilați fiind, în timp ce alții erau condamnați la moarte.

Octavia Goga fusese condamnat la moarte de către austro-ungari pentru trădare. Mare patriot, poetul luptă pe frontul din Dobrogea în Primul Război Mondial, alături de poetul George Topârceanu la Turtucaia.
Goga ajunge în lagărul bulgăresc, iar Topârceanu este grav rănit. După război, Goga fuge în Franța să se salveze, abia la revenirea în țară ajunge ministru.

Liviu Rebreanu a scris romanul Pădurea spânzuraților afectat de drama personală a fratelui său, Emil, care este spânzurat de autro-ungari pentru înaltă trădare fiindcă a refuzat să lupte contra românilor. Acest fragment din roman demonstrează cel mai bine spiritul în care erau crescuți ardelenii acelor timpuri și rolul preoților de mentori spirituali: ai neamului:„ - În mijlocul tuturor ispitelor vieții, ai rămas fiul părintelui tău, Apostole! N-ai uitat învățăturile lui, ci le-ai purtat pururea în sângele tău fierbinte... Ți-aduci aminte cum ne spunea, de câte ori venea prin Năsăud, serios și impunător, parc-ar fi vorbit cu niște bărbați: “Niciodată să nu uitați că sunteți români!”...? Vijeliile vieții îndoaie sufletul omului, dar nu pot smulge dintr-însul rădăcinile cele nepieritoare!... Plăcut este Domnului- Dumnezeului nostru acela care se jertfește de bunăvoie pentru neamul părinților săi și pentru credința lor în vecii vecilor!”