Om negru cu sufletul alb

Ea avea fața albă ca zăpada și ochii verzi ca frunzele. Pletele ondulate și roșcate i se revărsau pe haina din vulpe polară. El, negru ca tăciunele, încălțat cu cizme de cauciuc, o plimba pe prințesă cu sania pe întinderile pustii.

Toți aveau împresia că el este un eunuc, nu simte și nu vede frumusețea fetei și nu ar putea vreodată să întindă mâna să o atingă. Adevărul este că o iubea prea mult, mult prea mult să îi facă vreun rău.

 Hainele îi erau boțite și murdare, findcă nu avea altele de schimb. Era rob din tată în fiu la moșia lor și o iubea fără speranță. Și-ar fi dat sufletul pentru ea.

-Mai repede, țigane, mai repede, să ajungem la cabana noastră, îi striga stăpâna cu trufie!

Pentru ea nu era decât un simplu țigan, sluga fără nume cu care te-ai obișnuit, dar de care puțin îți pasă.

El era cătrănit știind de ce iubește ea atât de mult cabana din munți. În timp ce domnița lui dragă se încălzea în brațele unui conte vecin, el era obligat să stea pe la grajd, să își facă de lucru pe-afară. Țiganul nu spunea nimănui secretul fetei, fiindcă o iubea.

Acum, când întoarse capul să își vadă idolul acoperit cu cerga mițoasă, a văzut-o cum își șterge lacrimile pe furiș.

-Uită-te înainte, țigane! Ce vrei? Mi-au intrat fulgii în ochi.

Fulgi albi, pufoși și reci în ochi triști și strălucitori ca iarba în roua dimineții.

Acum, îi vin toate în minte, când stă în ocnă cu lanțuri de mâini și de picioare, complet nevinovat. Este vinovat că a iubit și și-ar fi dat viața să o salveze pe ea, regina și stăpâna vieții lui.

Parcă se vede ridicându-se pe vârfuri și ascultând discuția dintre prințesă și contele profitor:

-Ascultă, fată de boier răsfățată, ai crezut că te voi lua de nevastă? Este datoria oricărui bărbat să încerce și să sucească mințile fetelor naive. Nu-mi pasă că ești însărcinată cu mine! De fapt cu cine te-a văzut lumea mereu? Ce, țiganul nu este și el om?

Apoi l-a văzut pe conte plecând. Ea dormea pe patul alb ca o păpușă frumoasă, dar lipsită de viață. A spart ușa, a luat-o în brațe și a dus-o în șatră.

-Salvați-o, salvați-o vă implor! Cred că i s-a pus otravă în vin.

Au rostit descântece până târziu, au făcut ritualuri în jurul focului și la baltă, iar după ce i-au turnat pe gât leacurile, a început încet-încet să își revină.

Nu a trecut nicio oră, când șatra a fost luată cu asalt. Soldați cu faclii au început sa taie corturile si să le pună foc, căruțele erau făcute una cu pâmântul, tot avutul nomazilor pierea văzând cu ochii.

Apoi a văzut fața desfigurată a boierului și mâinile celor din jur care i-au prins toporul:

-Mi-ai răpit și rușinat fata, țigane. Ți-am dat o bucată de pâine, iar tu ai râs de obrazul meu. Vei putrezi în ocnă!

Dragostea i-a ferecat buzele cu mii de lacăte. Nu a putut spune adevărul, doar a povestit că a venit cu fata în șatră fiindcă îi venise rău.

Nimeni nu l-a crezut și așa a ajuns la închisoare. Acum se uită la zăpada din jur și știe că și sângele lui va face o imensă pată roșie pe ea, fiindcă a fost condamnat la moarte. Ar putea să îi spună duhovnicului, în ultima secundă a vieții faptul că fiica de boier este însărcinată cu altcineva și el nu a făcut altceva, decât să o salveze.

Pe fereastra îngustă vede alb și negru în jur. Din când în când i se pare că vede printre stele doi ochi verzi, strălucitori din care cad broboane de rouă.

Îl vor executa public. Ea va fi probabil în mulțime și va da nepăsătoare din mână că moare țiganul. Poate chiar se va mândri că moare de dragul ei. Va fi mortul după care nu plânge nimeni și căruia nu i se va îngriji probabil nici mormântul...

Care moarte o fi mai dureroasă oare? Îl vor împușca, îl vor spânzura? Ce moarte îi vor rezerva ei unui nevinovat?

A adormit cu gândul la ea și la moarte, iar a doua zi a auzit pași hotărâși venind să-l ia. Execuție publică. Îi vor arunca oua crude și roșii în obraji.

Îl vor huidui și se vor bucura de nenorocirea lui.

Merge cu capul gol, fără fular, cu cizmele dezlipite prin zăpadă. Îi vine să arunce paltonul găurit, oricum nu mai contează dacă mai răcește. Eșafodul este pregătit. Ștreangul se clatină în vânt, este plin de gheață, iar el tresare cuprins de fiori, deși nu l-a simțit încă pe grumaz.

Înaintează așa cu pletele negre și dese în vânt, cu ochi de mură coaptă, cu fața măslinie și dinții albi ca zăpada. Este un țigan frumos-frumos , dacă ar fi îngrijit.

-Lume, lume, după cum bine știți, acest om a necinstit și răpit fata boierului și nu poate să rămână nepedepsit, dar conform tradiției noastre, întreb fecioarele, dorește vreuna să îl ia de soț să îl scape de la moarte?

 Vântul îi aruncă vorbele reci în ureche. Ce amăgire? De ce îi scot acestă posibilitate în față, când soarta lui este hotărâtă? Să îi lungească chinurile! Să semene speranță în inima lui și apoi să realizeze că a fost deșartă!

Atunci, din mulțime, s-a desprins fata cu ochii verzi și cu păr de foc. Avea un copilaș drăgălaș în brațe, dar nimeni nu a putut-o opri.

-Opriți totul! Îl vreau de soț pe Florin. Porunciți să îl grațieze!

 ”Doamne, i-a rostit numele! Pentru prima dată i-a spus pe nume. Îi fusese alături 15 ani și din Țigane nu l-a scos, a îngenuncheat în fața autorităților cerându- l de soț!”

 Boierului i s-a făcut rău, și a căzut ca fulgerat, iar după câteva luni de zăcere a murit.

Cei doi au trăit fericiți și niciodată, dar niciodată nu au vorbit despre cele mai dureroase scene din viața lor.

Ea, fata frumoasă de boier l-a numit „Omul negru cu suflet de aur”, iar el nu a făcut niciodată difereță între copilul contelui și copiii săi...