Ridica adesea ochii de mure strălucinde spre mine și mă saluta respectuos:
- Sărut mâna doamna!
Nu-i plăcea să stea în clasă, tocmai de aceea avea necazuri la școală, dar când un coleg lua o notă mică, se apropia de mine și mă implora:
- Vă rog să-l iertați! Nu se poate să-l mai ascultați?
Ieșea din clasă pe negândite, în vârful picioarelor...Adora culoarele școlii, își făcea veacul pe la automatul de ceai și de cafea. Se întorcea spășit și mă ruga să-i dau și lui să copieze ceva...să nu râmână cu lecțiile în urmă. Avea umor, avea și bun simț și delicatețe sufletească. Îl strigam pe nume, iar el mă implora:
- Vreau să-mi spuneți Coco, cum îmi spun toți copiii!
Coco nu m-a supărat niciodată. M-am amuzat când l-am văzut într-o zi pe culoarele școlii cu elevii mai mari care-i cereau bani împrumut, iar el le dădeacu mândrie:
-Hai, ia și tu! Ia și tu că are băiatul!
Mergea mândru în urma lor. Le-a dat fără să fie obligat, a dat tot ce a avut cu zâmbetul pe buze.
Către sfârșitul semestrului, când a văzut că situația școalară este dezastruoasă, devenise mai gânditor și mai trist:
- Poate mă ajută Doamne, Doamne de-acolo, de sus să trec și eu clasa!
Își dorea să promoveze, dar nu a reușit. La mine a promovat pentru insistența să copieze ceva ca să nu rămână cu lecția în urmă..
Nu știu ce cred alții, dar mie îmi va lipsi Coco în septembrie și pentru mine a promovat cu brio ca om.
Coco, băiatul cu ochi de mure lucind în soarele vieții și cu suflet de aur!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu