marți, 28 iulie 2015

Un prost promite…și un nebun așteaptă



Mi-l amintesc pe străbunicul; un om mic de statură, cu picioarele ușor crăcănate, cu o pălărie decolorată pe cap. Avea peste 90 de ani și venea prin pădure la noi aducându-ne bureți mari, lăptoși pe un băț pe care-l purta pe umeri…
Eram copil și mă bucuram de darul său de parcă-mi aducea aur. De-atunci alergam și eu prin codri după bureți uriași. Mi se părea că din doi lăptoși poți sătura o familie! Îl vizitam adesea căci la el găseai toate minunățiile pământului: coacăze negre și roșii, dude albe și negre, cireșe galbene, roșii sau amare, zmeură de pădure și uriașă, căpșuni, pere timpurii și pere de toamnă, mere dulci. Vara te mutai dintr-un loc în altul în grădină, iar lui îi radiau ochii albaștri, ușor decolorați de bătrânețe de bucurie!
La 93 de ani citea fără ochelari, iar dinții erau aproape întregi ai lui. Se hrănea cu multe salate din ierburi. Toată viața cumpărase pământuri, își petrecuse tinerețea altoind, plantând și vânzând prin alte sate fructe proaspete, iar după ce comuniștii îi luaseră munca lui, vedea cum livezile lui dragi erau pârloagă.
Căpșunile se îmburuienaseră, pomii îmbătrâniseră, iar toamna erau bătuți cu prăjinile fără milă, zmeura se umpluse de urzici…
Când a aflat că-l obligă să semneze că-și dă pământurile și pădurile de bună voie a stat încuiat în casă săptămâni întregi, dar activiștii i-au spart ușa, l-au bătut și l-au legat, până a capitulat.
Știa că trebuie să se bucure de viață mult, de aceea se resemna în fața oricărei pierderi. I-a murit prima nevastă, a rupt din timpul său prețios să o conducă până la poartă, apoi s-a întors la treburile sale ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Și la băiat și la a doua soție a făcut la fel.
- Se poate trage pământ peste ei și fără mine, a spus cu resemnare.
Lumea comenta cu gurile acoperite de batiste: ”Dar dacă și pe el l-ar scoate pe poartă și l-ar lăsa cu străinii până la cimitir?”
Când a aflat că părinții mei își fac casă, i-a chemat la el și le-a spus:
- Să nu vă împrumutați la bancă niciodată! Să n-aveți de-a face cu ei în viața voastră!
Apoi a băgat mâna sub pernă și a scos un șomoiog de bani:
- Nu v-am chemat aici doar pentru sfaturi! Va veni vremea când și sfaturile vor costa enorm. Vă dau bani de fântână, să mă pomeniți după ce oi muri. Să aveți voi fântâna voastră în curte!
Și astăzi mă bucur de apa rece din fântână, deși el a devenit oale și ulcele. A trait 103 ani.
Făcuse suta, când o implora pe mama:
- Nu găsești tu o fetică pentru mine? Să-mi spele, să-mi facă mâncare, să mă încălzească și pe mine noaptea și să-mi facă o frecție!
- Îți aduc tată-mare, îți aduc! Cunosc multe fete sărmănuțe și frumușele.
Străbunicul aștepta o săptămână, două, trei, pomenea iar de nevoile lui legate de fetică, apoi izbucnea cu reproș:
- Știu cum e! Un prost promite și-un nebun așteaptă. Fetica mea cred că încă nu s-a născut...
Se spuneau multe despre el. Vecinii șopteau că are aur ascuns și mulți bani, munți de bani. Adevărul este că și noi am găsit bancnote devalorizate, teancuri de maculatură pe care nu le-am păstrat nici măcar ca piese de muzeu. Dacă nu veneau comuniștii, ar fi cumpărat tot satul și l-ar fi transformat în livadă, tufe de coacăz, de zmeură și căpșuni. Pretutindeni a lăsat fântâni și șipote cu apă de munte.
Când vine vremea bureților lăptoși mă cuprinde un dor sfâșietor de dânsul. Vreau să văd pălăria decolorată pe capul omulețului care aduce ciuperci uriașe pe băț. Să-i aud glasul molcom, nu numai să-i promit, ci să-i pot astâmpăra dorința de avea o fetică în casă. Acum bunica are 93 de ani. Deși este fiica tatălui ei, nu se poate da jos din pat. Merge cu cadrul, iar uneori este uitată de cei care au grijă de ea pe scaunul în care-și face nevoile. Sunt zile în care primește hrană și apă cu porția, fiindcă femeia care stă cu ea dorește să suporte cât mai puțină mizerie.
Sărmanii noștri bătrâni, sfârșesc în suferință și neputere, deși sunt scuturile noastre vii în fața morții, cât încă mai sunt vii...
Bunica nu vrea să mai vadă cătunul în care s-a născut fiindcă toți ai ei au s-au mutat sub pământ și ar fi prea multă durere să vadă doar tufe de zmeură năpădite de urzici, căci casa care avea peste 200 de ani s-a prăbușit după ce a crescut atâtea generații...
Firul vieții oamenilor deapănă la nesfârșit: naștere, copilărie, tinerețe, amurgul vieții, bătrânețea grea, moartea, uitarea... Râmân doar fântânile dăruite de noi, câte o tufă uitată de coacăz, un pom cu crengi îmbătrânite și ciuntite, o amintire fugară cu o pălărie și cu bureți uriași aduși pe băț...