„Doamne, aș vrea să te jefuiesc de bunătate!”

Sunt sigură că l-aș fi divinizat pe Vasile Voiculescu, dacă aș fi știut lucruri care nu se spun despre viața personală care se reflectă în operă!
De pildă în viziunea lui, scriitorul trebuie să dea totul; viață, haine, merinde semenilor și să nu mai păstreze nimic pentru sine, iar când nu mai are ce să ofere să preia durerea, neînplinirile si suferințele alor săi...
Supranumit „Medicul fără arginți”, nu numai că nu le lua banii pacienților săi, ci le cumpăra medicamente din banii săi.
În închisoare, își dădea bucuros porția de hrană celor pe care îi vedea mai slabi și considera că are nevoie de ea, iar când era bolnav de tuberculoză și deținuții sănătoși se repezeau să îi ia hrana, spunea împăciuitor: „Să-i lăsați să ia, vă rog! Cu siguranță că au nevoie de ea mai mult ca mine!”
Voiculescu a definit adevărata credință a unui om ca fiind „puterea divină de a primi de la Creator praștia iubirii în mână și de a arunca în dușmanii care ne urăsc de moarte cu o inimă plină de iubire”.
În alt poem al său, Voiculescu îi mărturisea deschis lui Dumnezeu că vrea să-L jefuiască. Fiind falit, avea nevoie de bani, de haine, de hrană, dar el dorea să-l jefuiască pe Dumnezeu de bunătatea Sa nemărginită!
„M-a învins un vis”, declara scriitorul, deși visul i-a oferit nemurirea.
„Arta nu are patrie, fiind ea însăși o patrie”.