 |
Tomiță
Motto:
„Drumul vieții”
Ochii albaștri îl dor ca o rană și sunt
roșii de plâns. În timp ce stă lângă șofer, în mașina funerară se întreabă oare
ce naiba mai are să îi ofere viața lui? De ce a murit tocmai acum, să rămână el
sub cerul liber, mai ales că nu are unde să se ducă? Unde să se ducă, unde să
se ducă, undeeee să se ducăăă?
Da, înțelege, nimeni nu este veșnic,
nimeni nu este nemuritor pe pământul acesta, dar cel puțin la ei să se fi
gândit și să fi murit la vara, când împlinea suta! La naiba! A murit fără rost,
a murit când nu trebuia să moară! Unde să se ducă, unde să stea când ninsoarea
va acoperi totul și gerul va crăpa și pietrele cu puterea sa???
Acum pe el îl vor da afară din casă, iar
pe Robertina o vor duce la cămin și ei au avut grijă de mamaie. Ei îi dădeau
apă să bea, când îi era sete și ei se duceau după mâncare la fetele lui mamaie
care stau la 2 kilometri de casă, ca bătrâna să nu rabde. Nu de casa lor, ci de
casa lui mamaie, care va rămâne cu lacăte pe ea, iar ei vor fi dați pe drum.
Da, știe de acum ce îl așteaptă. Li se
va spune că nu pot să mai rămână nesupravegheați, că Nuța pleacă în Spania și
ei vor da foc la casă. Cu o săptămână înainte Tomiță s-a îmbătat și știe el ce
a făcut…
Dar ca un comandant care nu își
părăsește vasul care naufragiază au rămas și ei până la sfârșit.
Au primit sarcini sigure: să măture prin
curte, să se urce în mașina funerară să îi arate șoferului unde este cimitirul,
să ia capacul sicriului din mașină și să îl ducă lângă groapă.
Tomiță face tot ce i s-a spus și
privește atent în sicriu. Viața îi joacă feste! În sicriu nu mai este mamaie,
ci fratele lui cel mare.
…A avut și el un frate și stăteau amândoi
pe unde găseau un adăpost. Munceau în satul lor împreună, împărțeau bine și
rău, dar își amintește ca acum că era dimineață, când a venit un vecin și l-a
strigat:
-Niculeee! Niculee! Să fii tare, mă!
Frate-tu, Dumnezeu să îl ierte, s-a înecat. L-au scos oamenii din apă. E vânăt
tot și este umflat. Știu prin câte ai trecut, dar să nu-L blestemi pe Dumnezeu!
-Cum aș putea să mă supăr eu pe
Dumnezeu, i-a răspuns Tomiță în timp ce se îneca în plâns?
Rămăsese singur pe lume că orfan era
demult. Da, avea aproape 60 de ani, dar nu reușise să să descurce în viață,
fiindcă toate l-au marcat. Fratele lui nu a avut atât de multe coroane ca
bătrâna de care avuseseră ei grijă: el și Robertina.
Se uită la chipul bătrânei și parcă vede
chipul fratelui său așezat cuminte în casa de veci. Dar fratele lui a avut un
sicriu sărăcăcios din lemn ieftin de brad, în timp ce mamaie stă într-un sicriu
de 30 de milioane. Oare contează în ce stai cât ești mort sau unde stai cât
ești viu?
Se uită bine la sicriu, în timpul
slujbei și i se pare că își vede mama. Și pe ea a iertat-o, deși de la ea a
început totul. O vedea stând cu ochii închiși cu mâinile cuminți pe piept și îi
venea să strige: „De ce ne-ai nenorocit, mamă, de ce?”
În sicriu mamei vedea sicriul
frățiorului de 11 ani. Nu va uita scena aceea până când vor trage pământ și
peste sicriu lui, dacă va avea sicriu. Cum nu are casă este posibil să îl
îngroape într-un cearșaf sau o cutie, dar la ce naiba să se gândească la asta,
câtă vreme este viu și are nevoie de hrană și de adăpost?
L-a chemat la ea, să îl trimită după
țuică, să ia pe datorie. El a venit supus, ascultător. Era un copil blând, nu
îi ieșea din cuvânt și împărțea cu frații tot ce avea mai bun. A plecat după
țuică și s-a întors supărat:
-Mămico, te rog să nu te superi, dar
vânzătorul a spus că nu ne mai dă țuică pe datorie! În loc să luăm mălai sau
pâine noi luăm băutură pe datorie?
Ea curăța cartofi cu un cuțit mare. S-a
ridicat și i l-a înfipt fulgerător în inimă. Copilul nu a mai avut timp să se apere
sau să întrebe de ce tocmai cea care i-a dat viață i-o ia așa de brutal.
Tomiță ascultă slujba, toate
promisiunile cerești făcute de preot și vede balta de sânge a fratelui său,
apoi vecinii strângându-se în curtea lor, pe maică-sa luată de poliție. Au
rămas șase frați strânși în jurul unui sicriu mic și sărăcăcios și în jurul
tatălui.
„Nu plângeți! Voi lua vina asupra mea,
să vină mama voastră înapoi și să aibă grijă de voi”, le spuse tatăl, dar ei
plângeau mai tare. Le era frică să nu aibă și ei soarta fratelui lor mai mic.
Peste o lună, stătea iar lângă un
sicriu, sicriul tatălui. Se aruncase în fața trenului simțindu-se copleșit de
responsabilități. Așa au ajuns ei la case de copii diferite, despărțiți unul de
altul și când s-au făcut mari, s-au regăsit pentru puțin timp.
Tomiță este omul care s-a săturat de
sicrie! În sufletul său a dus o luptă crâncenă: să își ierte mama pentru tot ce
le-a făcut sau să nu o ierte.
„Poate că și ei îi pare rău de tot ce a
făcut. Cine știe ce dureri nerostite o fi purtat în sufletul ei. În plus, a
stat 10 ani în închisoare și a ieșit de acolo bolnavă și bătrână. Dacă Dumnezeu
o iartă, Tomiță de ce să nu fie la fel de bun?”
Și mama a venit acasă și au stat câteva
luni liniștiți ca pe vremuri. Nu își reproșau nimic, nu își aminteau nimic, o
luaseră de la zero. Ei veneau de la muncă și ea îi aștepta cu mâncare.
Balta de sânge din curte se uscase și
dispăruse, aveau dreptul la o altă șansă. Erau zile în care Tomiță nu spunea
nimic, dar nu putea să mănânce. I se părea că își trădează frățiorul, fiindcă i
se curmase firul vieții atât de brutal, iar el mănâncă mâncare făcută de
mâinile unei criminale.
Era copleșit la gândul că își vinde
fratele pe o farfurie de ciorbă. Uneori mânca și lacrimile i se înnodau în
barbă și curgeau în farfurie. Atunci se întorcea cu spatele, să nu fie văzut și
prefera să nu îl întrebe nimeni nimic, să nu fie văzut că plânge.
Acum groparii iau în primire sicriul și
în timp ce în minte i s-a înfipt adânc, asemenea unui spin întrebarea: „Oare
unde mă voi duce acum?” își amintește cum scorpia, mama lui, i-a anunțat firesc
într-o bună zi că își vinde casa:
-Am pus casa în vânzare și mă mărit! Am
dreptul și eu la viață, dar voi puteți veni cu mine că sunteți doar copiii mei.
Mă mărit cu un țigan, dar are o casă mare și frumoasă și vă dă și vouă o
cameră. Să nu aud comentarii că vând casa! E casa mea și fac ce vreau cu ea!
Și ei nu au comentat, ci s-au mutat după
ea la țigan, fiindcă au fost marcați pe viață de povestea lor și nu au putut să
își facă un rost. Și la înmormântarea mamei a stat el la fel de necăjit lângă
sicriu, gândindu-se unde se va duce. Mama murise înaintea țiganului și îi
lăsase pe drumuri!
Era pentru a doua oară când le dădea
lovitura de grație.
Țiganul rânjea, privindu-i din capătul
opus al sicriului și lumea se uita vinovată la cei doi frați rămași pe drumuri.
În casa părintească, în casa lor, se instalase altcineva. Vara puteau dormi și
ei pe stadionul din comună, iarna, vor vedea…
Sicriul este pus pe parii aceia pe care
i-a ascuțit și i-a adus tot el la cimitir, iar peste sicriu va fi pus podul de
scânduri, să nu vină direct pământul pe capacul de 30 de milioane.
Acum cad bulgări de pământ peste podul
din scânduri și sicriul este înghițit cu lăcomie. Tomiță plânge de mila
bătrânei și plânge de mila lui, gândindu-se: „După ce mă vor da afară din casă,
oare unde mă voi duce?”
Trupul bătrânei era greu și el era cel
care o ridica din pat și o ținea pe toaleta improvizată. Tot el împingea de
căruț, când o scoteau la plimbare. Acum va începe o nouă eră, existența lui se
va schimba iar la 360 de grade.
Tomiță a depins de toanele oamenilor de
când se știe. Este adevărat că și lui îi vine să plece câteodată și să fugă de
soartă, fiindcă nu știe ce anume ar mai putea să îi rezerve ea, iar el să nu
poată să anticipeze, dar prea a fost tratat ca o jucărie. L-au căutat, când au
avut nevoie de el și l-au alungat, când nu a mai fost de folos.
Toate îl dor. Nu este părticică a
sufletului său să nu îl doară. Împărțea cu Robertina și bune și rele, acum
destinul îi va despărți pentru totdeauna. Îl doare și destinul crud al acestei
fete băiețoase și mai ales că nu poate face nimic pentru ea!
Într-o zi tristă de toamnă, când
frunzele cădeau să putrezească la fel cum cad acum în cimitir și cât se vede cu
ochii, o mamă și-a aruncat copilul la tomberon.
Acolo a fost găsită de un suflet milos,
care a alertat poliția și salvarea și fata a fost salvată.
Păduraru Robertina este un nume frumos,
dar nimeni nu știe cum anume a fost reconstituit. Poate că au găsit-o
autoritățile pe mama care și-a pus fetița la gunoi sau i s-a inventat numele să
nu rămână copilul fără de nume.
Copiii fără casă, fără noroc și fără
nume.
Cel puțin Robertina are un loc asigurat
la cămin. Are 45 de ani și mâncarea și dormitul asigurate. Evadează când i se
urăște și o ia cineva pe răspunderea lui. Ea va fi într-o parte, el în alta, de
aceea își dorește mai mult ca orice un telefon să țină legătura cu fata.
Sicriul
a fost acoperit cu pământ, coroanele și ghivecele cu flori de toamnă au
fost așezate lângă cruce ca niște trofee.
Vântul începe să doinească printre
crengi și frunze, oamenii se împrăștie pe la casele lor, numai Tomiță nu are
unde se duce.
E un orfan cu părul alb, cu tensiune
mare, slab și îmbătrânit de ani, cu ochii tulburi ca o rană sângerândă. A respectat-o
și îngrijit-o pe mamaie ca pe mama lui, mama pe care și-ar fi dorit să o aibă.
Știe că i-a alinat suferințele și este mulțumit. O trăgea pe picioarele grele
și bătrâne, îi vorbea frumos și îi ducea paharul plin cu apă la buze.
Acum, bătrâna a plecat departe, tare
departe. I se pare că îi face cu mâna în semn de mulțumire, apoi îi întoarce
spatele și pleacă grăbită.
„Să ai grijă de tine, Tomiță!”
Mi-a placut articolul, multumesc pentru postare!
RăspundețiȘtergere