Nu visam vreodată să-mi petrec Crăciunul la Viena, dar am primit un cadou minunat din partea celor dragi.
Matei, nepotul meu, a fost bolnav, așa că plecarea a fost incertă până în ultimul moment. M-am gândit ce fericit poate fi un copil să călătorească în avion la 5 ani, apoi să-și petreacă vacanțele în străinătate! Am stat mult și am analizat dacă este mai fericit decât noi la vremea când eram copii și primeam o ciocolată și două portocale, având în vedere dragostea cu care este înconjurat și posibilitățile materiale ale părinților săi și am ajuns la concluzia că atunci când ai puține lucruri, prețuiești orice atenție, iar când primești din toate părțile dorești mereu să curgă cascadă de cadouri în jurul tău... De fapt, avea să-mi răspundă la dilemă chiar el mai târziu, mult mai târziu.
În avion i-a fost frică, deși adoră să facă pe viteazul, așa că a dormit tot timpul lipit de mama lui. Nu știe nici când sora mea i-a umezit buzele cu suc, apoi s-a ridicat, a băut tot paharul și a adormit la loc. S-a trezit la aterizare, când românii veniți să-și petreacă sărbătorile în Austria aplaudau cu respect echipajul. Deși cineva a spus că gestul nu este elegant, m-am alăturat mulțumirilor zgomotoase ale celor care își arătau recunoștința față de grija echipajului pentru noi!
Viena era ca o mireasă de sărbători așteptându-și nuntașii care să-și cheltuiască banii în localurile și la obiectivele turistice ale ei. Germana suna cam milităros, iar urechile lui Matei erau alarmate. Pe stradă m-a tras de mână și mi-a spus la ureche: ”Nu vrei să ne furișăm de părinți (părinții lui) și să-mi cumperi o înghețată?” Adorăm să facem asta în orașele cunoscute, unde se vorbește românește, dar aici nu mi-ar fi convenit să ne rătăcim de micuțul nostru grup. I-am explicat cum stă treaba și s-a întristat.
Au urmat zile întregi petrecute la Palatul Schönnbrunn, la Grădina Zoologică, la Târgul de Crăciun și în Catedrala Sfântul Ștefan. Seara luam masa la restaurant, căutam cadouri pentru cei lăsați acasă. Pentru Matei era greu fiindcă nu știa engleză. Să-l stimulăm îl învățam cum să-și comande mâncarea și să-i mulțumească ospătarului când îi aducea comanda. Într-o seara, trebuie să recunosc că a avut răbdarea unui om de 40 de ani, la cei 5 ani ai săi. Am intrat într-un restaurant italienesc. Mama lui a comandat o salată și o ciocolată caldă, cumnatul meu o pizza și strudel cu mere, eu Tiramisu, paste cu carne de pui și ceai negru, iar Matei cartofi prăjiți. Toți ne-am primit mâncarea numai a lui nu mai venea. Deși l-am îmbiat cu ceea ce comandasem, a refuzat și a așteptat demn farfuria lui fără să plângă, iar la un moment dat am crezut că adoarme pe scaun.
La Biserică, am avut plăcerea să ne întâlnim cu o familie de români plecată de 20 de ani din țară. Cumnatul meu îmi povestea că bărbatul a lucrat toată viața în străinătate la McDonald's, iar când venea acasă aducea bomboane și jucării pentru toți copiii din sat. Soția lui era la fel de sufletistă, de aceea ne-a întrebat cu eleganță unde stăm, cum o ducem, apoi a spus clar:
- Vă bate Dumnezeu dacă nu aveți ce mânca și nu spuneți! La mine se găsește. Veniți la masă la noi!
Am refuzat politicos, iar inima mi s-a umplut de sentimentul de mândrie că sunt român. Tot timpul ne-a sunat și s-a interesat de noi, iar în seara de Crăciun am fost invitații lor. A fost o masă mare cu de toate, am vorbit, am simțit și am petrecut românește. Mă gândesc cu duioșie și acum la acești oameni speciali. În ultima seară, ea a venit cu noi în oraș fiindu-ne ghid, deși a doua zi urma să se ducă la muncă. Lucrul care m-a frapat a fost că, deși era un ger să crape pietrele, copiii nu aveau nimic pe cap.
Amuzant a fost când ne-am dus la Palatul Schönnbrunn și era coadă mare la bilete. Ne-am așezat la o masă de la o cafenea din sala de așteptare, iar lângă noi a venit o doamnă. Era bine îmbrăcată și respectabilă, întrebându-ne înainte de a ocupa singurul loc rămas liber: ”Posibile?”
Ne întrebam de ce naționalitate o fi și în ce limbă ni s-a adresat, dar enigma a fost dezlegată când ne-a auzit vorbind românește:
- Posibile, a spus din nou magicul cuvânt? Și eu sunt din România.
Fază dură, la masa vecină stătea o tipă trasnet care-și aștepta iubitul să vină cu bilete, iar doi bătrâni s-au așezat lângă ea pierzând-o din ochi. Chelnerul i-a întrebat ce doresc să comande, contrariat că ocupaseră scaunele degeaba. Ea a răspuns într-o engleză impecabilă că dorește o cafea cu lapte, dar când ospătarul s-a dus să o aducă, iubitul venise cu biletele, așa că dusă a fost.
- Ai naibii români, a spus cu ciudă ospătarul când a adus cafeaua clientei care plecase, dar doamna de lângă noi, dorind să corecteze greșeala a spus fără să clipească:
- Posibile să mi-o dați mie.
Când ne-am întors în țară ningea dezlănțuit și priveam ninsoare de sus din avion. Multă vreme pe jumătate dintre geamurile avionului intra lumina roșiatică a soarelui care asfințea, iar de cealaltă parte ningea.
- Ei, ți-a plăcut, Matei, la Viena mi-am întrebat curioasă nepotul?
- Tot mai flumos este la noi, mi-a spus fără să clipească. Mâine să mă scoți în olaș și să-mi cumpeli o înghețată și jucălii!
Cine nu ar da totul pe astfel de amintiri și câte cărți nu ar putea fi scrise despre românii care-și deschid casele și pun mesele pentru semenii lor?
În ianuarie, Editura Univers sărbătorește luna Enigma, luna dedicată
colecției de cărți polițiste și thrillere, una dintre cele mai vechi
serii ale editurii: concursuri, mistere de dezlegat, informații
atractive despre cărțile, autorii dar și cititorii Enigma, oferte și
reduceri. Mai multe detalii găseşti aici: http://www.edituraunivers.ro/12-enigma
