Moștenitorul nedrept

 

 

Dan stă în pat. Nu mai are puterea să se ridice să spargă cu mâinile lui baia modernă, centrala scumpă, să fărâme cu toporul: mașina, bicicleta de curse și mobra.

Casa mare cât un palat se învârtește cu el ca un carusel, capul îl doare îngrozitor, dar cel mai tare se teme, când începe să îi curgă sânge negru și pe gură și pe nas de parcă ar fi dat cineva drumul la robinet, să curgă în jeturi sângele său.

Frânturi de gânduri îi vin în minte, când îl lasă puțin durerile fizice. Atunci, tocmai atunci îl apucă îngrozitoarele dureri sufletești:

-Măi, bitane, vino să ne batem! Nu știi cine-i tac’tu mă și ai pantofii scâlciați și pantalonii tociți de atâta purtat!

-Ba știu cine e tata! Tatăl meu este asistent medical!

„Asistent medical, stă la două sate și nu a venit o dată să mă vadă sau să îmi aducă un pachețel cu mâncare! Blestemat să fie! Toată viața, când cineva s-a certat cu mine mi-a strigat: „Bitan!” Urăsc cuvântul acesta și îl urăsc pe tata și cred că el va moșteni tot ce am clădit eu aici din munca mea, toată averea care m-a costat viața!”

Dan aruncă ochii în curte la casa mândră cu etaj, la garajul nou, își trage ligheanul aproape, fiindcă începe iar să curgă sângele ca un izvor. Sufletul lui lovit din toate părțile, trudit, bătut nu mai stă în trupul său măcinat de boală.

„Mi s-o fi infectat sufletul, gândește el, de atâta suferință! Își amintește apoi ce a pățit el acum două luni. A venit seara de la muncă și mama sa, că nevastă nu are, nu era nicăieri. A strigat-o, i-a bătut la ușă, nimic! S-a gândit că s-o bucura și ea de o dragoste târzie și a adormit. Pe la șase dimineața a sunat insistent telefonul, deși era sâmbătă.

-Mama dumneavoastră a murit în Grecia. Se afla acolo într-o excursie. Vi se vor înapoia lucrurile ei și cei 6000 de lei găsiți în poșetă! Să spuneți dacă doriți să o aduceți în țară sau doriți să fie incinerată aici!

Ce soartă! Plecase să se plimbe, să fie fericită, se afla cu un domn văduv în cameră și murise printre străini. Le-a stricat excursia și bucuria tuturor celor cu care plecase.

„De ce nu ai spus unde te duci, mamă? Dacă ți-aș fi cerut eu 6000 de lei, ai fi spus că nu ai? Iartă-mă, dar sunt atât de singur pe lume! Nu pot să te aduc acasă, nu pot!”

Așa i-a spus în gând atunci, iar acum mama îi face semn de departe, mama îl cheamă la ea.

Nu a avut putere să asiste la ceremonia care a marcat marea trecere a mamei sale și nu știe unde îi este mormântul. Își amintește cum a plecat el să cucerească lumea cu cele două mâini ale sale și cu ambiția din suflet și nopțile de toamnă în care a dormit într-o cutie uriașă de carton, sa nu doarmă direct pe pavaj.

Poate că atunci s-a instalat boala în corpul său puțin câte puțin și cu fiecare ploaie care îi pătrundea până la oase, cu fiecare rafală de vânt înainta un pas spre propriul mormânt.

Avea 44 de ani, nu avea copii (s-ar fi interesat de ei, nu i-ar fi abandonat ca tatăl său), a avut o nevastă de care s-a despărțit după doi ani, avea o casă mare cât un palat, mașină, tot ceea ce își dorește un om ambițios, dar și o tumoare uriașă la cap și fusese operat de curând pe inimă.

Când scăpase de problema cu inima, au apărut durerile îngrozitoare de cap. Avea doi prieteni devotați și un patron care îl dusese la spitalul de la București, să fie operat.

Cât timp a stat la spital: zece zile, pe acasă a trecut „domnul tată”, atât de absent toată viața, să vadă casa, garajul, mașina, bicicleta și mobra și mai ales să strige prin curte:

-Cine îndrăznește să ia ceva de aici va ajunge la pușcărie, aici eu sunt stăpân!

„Mă vei moșteni, netrebnicule! În afara faptului că m-ai plantat în trupul mamei, nu ai avut grijă de nimic și toată munca mea va ajunge în posesia ta și a fraților mei vitregi!”

Dan pune mâna pe telefon și sună, sună insistent ca si cum cineva să știe că sună pentru ultima dată. Băieții care i-au schimbat pamperșii, l-au bărbierit și l-au ajutat să se spele și să mănânce au venit îndată.

Băiatul s-a îngălbenit ca floarea-soarelui și nu mai poate vorbi. Are gura plină de sânge și face semn să i se dea ligheanul. Secundele morții sunt cele mai grele, fiindcă nu știi cât vor ține chinurile și îți este frică de ea, de moarte.

Poate ca a mai rămas o fărâmă de putere și un alt lighean de sânge în trupul acesta care a dormit zeci de nopți într-o cutie din carton fiindcă era prea străin de lumea aceasta…

-Vă mulțumesc, băieți că mi-ați fost prieteni, frați și părinți. V-am chemat să stați lângă mine și să îmi aprindeți lumânarea, dar cel mai mult vă rog (și când a ajuns aici, a început să urle de durere, de putea fi auzit din curte) să dați foc la casă, la mașină, la tot ce am agonisit!

Dați foc la toate căci eu nu mai am nevoie de nimic și este nedrept să le moștenească omul care nici nu mă cunoaște și nu mi-a dat un covrig! Dați foc la toooot!

S-a stins urlând așa de durere și dorind ca focul să înghită cu lăcomie tot ceea ce îi furase lui sănătatea și tinerețea... Prietenele mamei l-au aranjat frumos, în costum de ginerică, cu floare albă în piept, cămașă din mătase și papion. Tot satul a venit la înmormântarea lui, iar după ce băiatul și-a găsit liniștea în mormânt, tatăl lui și frații cei vitregi au venit să ia în primire averea. Pe mormânt, ningea cu fulgi aduși de vânt de departe, din locurile în care dormise el multe nopți la rând în cutii din carton și cenușa mamei sale fusese aruncată peste ape.

Ningea de parcă îngerii își smulgeau pene din aripile lor să stingă focul din sufletul lui.

…Poate că focul dreptății va mistui totul, înainte ca moștenitorul nedrept să se bucure de ceea ce nu i se cuvine!

Proză distinsă cu premiul al II-lea la Festival-Concurs Internațional „Elogiul Iubirii”, ediția a IV-a, 2022

 

Iubirea mântuitoare

 

Grecoaica are ochi de foc, iar din ei sar mii de scântei, apoi curg râuri de lacrimi. Stă lângă sicriul soțului ei și se întoarce  în trecut. Pe hol, ard lumânările îndreptându-și flacăra spre cer, locul în care a plecat acum sufletul ei pereche, lăsând-o pe ea singură pe pământ. Hotarele sunt de netrecut, altfel ar lua avionul, ar merge pe jos, ar închiria o navă spațială, să îl mai audă vorbind, să îl mai audă vorbind…

Mâinile lui iubitoare au încremenit și stau încrucișate pe piept. Flacăra lumânărilor o hipnotizează și o întoarce cu peste 30 de ani în trecut.

…Era o copilă cu plete negre și ochi de măslină neagră și se uita la focul care dansa nebunește în sobă. Casa mare și albă se înălța deasupra livezii cu măslini, fiindcă era cu etaj. Uleiul de măsline nu lipsea din casa lor și aveau din belșug rahat grecesc cu arome de lămâie, de portocale, de mentă și cu bucăți de migdale, de alune și de nuci. Copila privea dansul fascinant al focului roșu-portocaliu și spectacolul o atrăgea. Din camera vecină, ajunsese până la ea aroma de cafea.

Abia aștepta să crească, să bea și ea cafea cu mama și bunica și să stea de vorbă, cum stau ele. Așa își începeau ziua. Copila a făcut doi pași către plita neagră și a simțit nevoia să pună bărbia pe suprafața metalică perfect curată. Se gândea că poate fi mai aproape de frumos.

Pe măsură ce se apropia simțea valul de căldură binefăcător și nu s-a gândit o clipă cât de scump va plăti totul.

Simte și acum mirosul de carne arsă și mai ales senzația aceea ciudată că arde o parte din ea. Ardea de vie și a început să țipe, când au tras-o de pe plită mâinile energice ale mamei.

Se revede la spital. Săptămâni întregi în camera complet albă, ea fiind hrănită cu perfuzii, că nu mai putea mânca până nu se producea vindecarea.

Își duce mână sub bărbie și urmele rănii sunt acolo, întipărite pentru totdeauna pe corpul ei.

Focul a marcat-o pe viața, iar „sigiliul” acela a ajutat-o enorm mai târziu.

-Tu, m-ai acceptat cu semnul pe care îl voi purta cu mine până la moarte, tu ai iubit o străină și nu ai lăsat-o să plece în țara ei, spune grecoaica, în timp ce mângâie trupul rece, lipsit de viață!

S-a întors acasă din spital, apoi a avut iar parte de foc. Parcă blestemul focului a urmărit-o toată viața.  Trecuse o săptămână, când Grecia a început să ardă, iar ei erau  strânși în centrul satului, trecuți peste râul uriaș, apoi urcați în mașini și duși departe, către zări necunoscute.

Livada din spatele casei lor ardea. Peste câteva ore ar fi înghițit și casa lor. Din cauza mirosului greu de fum oamenii tușeau și aveau ochii roșii.

-Până aici ne-a fost, a spus tatăl cu glasul plin de deznădejde. Trebuie să plecăm repede și nu putem lua cu noi decât câteva bijuterii și hainele pe care le avem pe noi. Munca noastră, amintirile noastre vor arde în flăcările iadului!

Copila auzea, dar nu înțelegea. Până și caprele lor albe fuseseră lăsate libere, să se descurce cum vor. Măslinii cădeau în flăcările puternice, zvârcolindu-se. Era  livada moștenită din moși-strămoși, bogăția lor, sursa lor de bunăstare.

Portocalii erau plini de floare și de fructe mari care luceau în soare. Acum deveniseră negre.

Grecoaica  vedea fructierele din argint pline de citrice, de banane și de smochine. Acum și fructiera urma să se topească, pentru că nu o puteau lua cu ei în necunoscut.

Aplecată pe sicriu, ea plânge în hohote acum. Retrăiește o altă scenă care a durut-o până la sângerare. Fiindcă râul era adânc, oameni pe papainoage, antrenați special, îi treceau pe ei dincolo de apă, să fie urcați în mașinile cu prelate.

Plângeau toți și se uitau înapoi ca Sara, înainte de a fi prefăcută într-un stâlp de sare.

Ei erau  șase frați. Ea era cea mai mică dintre ei. Pe ea a luat-o omul cu papainoage prima. I se părea uriaș cu picioarele lui din lemn și la început i-a fost tare frică.

Mama a îmbrățișat-o cu toată iubirea și i-a spus:

-Să nu te temi! Nu avem timp! Trebuie să ne îndepărtăm repede de acest loc blestemat, să nu murim! Să faci tot ce îți spune omul acela și să ne aștepți cuminte pe malul celălalt. Vom veni și noi după tine.

Ea retrăiești sângerând scena, în timp ce mângâie sicriul care o leagă de prezent și îi șoptește soțului:

-Voi veni și eu după tine! Să mă aștepți pe malul celălalt!

Poate că această promisiune nu va fi la fel de deșartă ca promisiunea făcută de părinții ei, poate ea și soțul ei se vor mai întâlni. Cel puțin o dată, cel puțin o dată și nimic nu îi va mai despărți…

Omul cu papainoage a prins-o bine și i-a spus:

-Îți promit că totul va fi bine! Să nu plângi și să nu te temi!

Din brațele uriașului, ea își privea copilăria în flăcări și nu înțelegea de ce fusese pedepsită atât de crunt. Uriașul se clătina și ei îi era frică de valurile mari și de pietrele alunecoase, dar și de viitorul incert.

Îi auziseră pe cei mari că vor fi duși în altă țară și cine știe unde vor dormi. Poate sub cerul liber și roua va cădea pe ei, poate într-o colibă în pădure…

Au ajuns la jumătatea râului. Uriașul se clatină, picioroangele îi alunecă pe o piatră îmbrăcată în mătasea broaștei și o scapă din mâini.

Parcă simte și acum apa rece și dușmănoasă și mai ales rana aceea deschisă din umăr din care țâșnea sângele.

De pe malul celălalt aude glasul mamei:

-Ce ați făcut cu copilul meu? Doamne, de ce tocmai ei i se întâmplă toate nenorocirile? Am pierdut casa și livezile de măslini și de portocali, dar lasă-ne copiii și viețile, Doamne?

Se uită cu ochii mari către sicriu. El, cel care a ales-o și a făcut-o fericită, atât cât s-a putut parcă îi zâmbește cu înțelegere, așa cum o mângâia, când îi era dor de frații și de surorile sale.

-Doamne, de ce mi l-ai luat?

S-a trezit singură. Avea șase ani și fusese dusă de urgență într-un spital din Albania. Personalul se purta frumos cu ea. În ochii lor citea ea infinită milă și se trezea întrebând:

-Unde sunt părinții și frații mei? Mai trăiesc?

Vorbea într-o limbă străină. Asistenta se întorcea cu un pahar de apă sau cu o bucată de pâine unsă cu unt și gem, crezând că a cerut de mâncare.

Nu se înțelegeau. Ei îi alinau durerile, îi schimbau pansamentele atât de ușor ca ea să nu simtă, dar sufletul ei sângera de moarte.

-Oare îi voi mai vedea pe ai mei? Îmi voi mai strânge mama vreodată în brațe?

Era o întrebare retorică. Într-o zi, în salon a intrat o doamnă frumoasă și elegantă și pentru prima dată după patru luni, i-a vorbit cineva în grecește:

-Draga mea, a sosit timpul să pleci din acest spital. Noua ta țară se va numi România. Acolo vei fi dusă!

Doamna a îmbrățișat-o și i-a urat călătorie plăcută către noua patrie.

Peste ea parcă trecuse o veșnicie. În noaptea aceea, în patul ei alb de spital s-a zvârcolit ore întregi. România era un tărâm necunoscut pentru ea, neștiind că acolo își va găsi iubirea mântuitoare. Avea șase ani, încă mai credea în zâne, dar nu credea în nemurire, fiindcă fusese la un pas de moarte de atâtea ori.

Închidea ochii să se odihnească și vedea un palat mare, cu mese pline și îmbelșugate, cu fructiere, pahare și tacâmuri din argint, cum aveau acasă. Toți ai ei purtau haine ireal de frumoase și radiau de fericire.

A doua zi s-a trezit în mașina. Cineva o pusese într-o mașină cu prelată, pe o păturică. Mașina oprea la zeci de spitale și în ea erau urcați alți copii, copii care erau așteptați fiindcă fuseseră răniți sau uitați pe undeva și acum erau duși la părinții lor.

Erau copii, dar nu zâmbeau și nu se jucau, iar adulții care aduceau în mașina mereu alți copii vorbeau o limbă străină.

Mașina înainta și se făcea din ce în ce mai frig. Nu simțise niciodată frigul acesta în Grecia.

-Noua mea țară va fi așa de friguroasă? Oare îi voi mai găsi pe ai mei? Promisiunea aceasta nu va fi ca aceea că ne vom reîntregi familia pe malul celălalt, în timp ce pe mine m-a scăpat în apă?

Mintea ei de copilă de șase ani era chinuită de întrebări. Hainele ei erau subțiri, săndăluțele de vară o strângeau, așa că s-a împachetat în pătură și a chemat lângă ea o fetiță mai mică, de vreo patru ani, pe care a simțit nevoia să o ocrotească.

Prima oprire a fost la Balș. Mașina a intrat in curtea unei școli mari. Acolo grecii erau adunați, iar cum își vedeau copiii, îi îmbrățișau plângând de bucuria revederii și îi luau acasă.

Tovarășii ei de călătorie plecau pe rând cu părinții lor. Zece copii au rămas stingheri în curtea școlii. Nu se puteau bucura de zăpadă. Parcă le era frică să se joace și să atingă ceva din noua țară. Se simțeau străini și nu înțelegeau cum plecaseră ei din ținutul acela cald și fuseseră aduși într-o țară cu frig și cu zăpadă. Aici nu erau portocali și nici măslini…

Prin patru localități a fost plimbată ea, la sute de kilometri una de cealaltă. Între timp a primit un cojocel mult mai mare și o pereche de ghete, dar tot tremura și de emoții și de frig.

Începuse să creadă că este a nimănui și își va petrece toată viața în mașină. Va fi dată jos din caroserie în curtea unei școli, dar nimeni nu o va recunoaște, nimeni nu va veni să o ia.

Poate că va crește așa.

-Dragostea mea pentru tine nu va pieri niciodată, spune încet în românește, apoi în grecește în timp ce retrăiește intens amintire după amintire lângă sicriu!

A tot mers cu mașina prin țară, până a fost coborâtă în curtea ultimei școli, iar mașina a plecat. Părinții veneau pe rând să își ia copiii, după ea nu venea însă nimeni și s-a așezat pe un zid și a început să plângă zgomotos.

-Ce mă fac singură printre străini, dacă ai mei au murit toți?

Ningea fascinant, fulgii se alergau unii pe alții, mici, albi, cristalini prin văzduh, dar spectacolul luase sfârșit cu mult timp în urmă pentru ea.

Singură, într-o curte de școală străină ar fi vrut să se poată odihni într-un pat alb, cald și confortabil, iar mama să îi aducă mâncarea pe o tavă din argint ca atunci când era bolnavă.

-Uite o grecoaică mică singură, a strigat un băiețel, arătând-o cu degetul și oamenii s-au strâns în jurul ei.

Băiețelul s-a apropiat și a mângâiat-o pe obraz, ștergându-i lacrimile. Apoi și-a adus aminte că în cartierul grecilor, o familie își pierduse copilul care fusese dus la un spital din Albania. Se vorbise în Măneciu despre drama grecilor duși în colonia de la fabrică. Ei trăiau aici, în timp ce copilul rămăsese într-un spital din Albania…

Băiețelul a alergat la familia aceea să le dea vestea. Se gândea că, dacă nu era copilul lor, va plânge acasă, până își va convinge părinții să o primească în casa lor pe fata cu ochii de foc.

Tatăl grec a înțeles mesajul și, deși nu avea nicio speranță în suflet, și-a luat șuba îmblănită, a ieșit din atelierul ei de cizmărie pe care l-a încuiat cu grijă, să nu piardă vreo pereche de încălțări și a plecat în grabă.

În țara care îl primise cu brațele deschise și îl adoptase a trebuit să se reinventeze: a învățat să repere încălțăminte, să aibă pâine pe masă pentru copiii și soția lui.

Îi venea să zboare la fetița aceea, fiindcă au plâns mult când au văzut copilul în valuri și umărul acestuia plin de sânge dar au fost urcați cu forța în mașina care i-a adus în România și au înțeles și ei că trebuia să îi salveze pe ceilalți copii.

În suflet își dorea să își regăsească fetița, dar după atâta timp murise și speranța și se gândea că va trece iar prin suferință, retrăind scenă după scenă pierderea ei, dacă acela nu va fi copilul lui.

A intrat pe poarta școlii și a început să prindă contur imaginea copilului. Purta un cojoc vechi, cu vreo trei numere mai mari și ghete scâlciate, dacă ar fi fost copilul lui, ar fi fost sfântă clipa regăsirii.

Fetița nu își ridica ochii negri din pământ. Copiii strânși în jurul ei plecaseră, până și băiețelul care îi ștersese lacrimile și o îmbrățișase, spunându-i niște cuvinte calde care îi merseseră la suflet, o părăsise.

Dacă ar fi fost în Grecia, ar fi umblat pe străzi strigând:

-Cine primește o fetiță de șase ani în casa lui? Sunt singură pe lume. Voi fi ascultătoare și bună și voi munci după puterile mele.

Lângă ea vedea picioarele unui bărbat străin. Apoi a simțit mâna lui caldă, ridicându-i bărbia și degetele iubitoare mângâindu-i fâșia de carne arsă. Brațele acelea puternice au ridicat-o până la nivelul feței și ochilor lui și bărbatul a acoperit obrajii umezi de lacrimi cu sărutări:

-Bine ai venit acasă, copilul meu! Dumnezeu ne-a trimis un dar minunat în această iarnă aspră!

Omul își ducea în brațe copila înotând prin nămeți, iar ea privea mândră lumea din brațele lui.

În sfârșit o luase și pe ea cineva.

Oamenii îl salutau pe grec și discutau ceva într-o limbă străină pe care ea nu o înțelegea, dar acum știe că și românii se bucurau pentru cizmarul străin care își găsise copilul.

Când au ajuns acasă și s-a deschis ușa locuinței modeste, fetița a avut iar un șoc. Pentru ea acasă însemna casa mare cu etaj si scări de marmura și pomii falnici și plini de rod din spatele casei. Aici erau înghesuiți cei opt membri ai familiei în două cămăruțe mici. Stăteau cu ușa deschisă ca godinul să încălzească ambele încăperi, iar pe plita încinsă fierbea un tuci plin de cartofi, răspândind mirosul specific.

Cel care acum stă în sicriu îi vizita adesea și le ducea mere din livada lui, nuci, pâine caldă, apoi cozonac de sărbători. El o proteja când râdeau copiii de ea că nu vorbește bine românește și îi împrumuta umbrela lui când se întorcea acasă de la școală, să nu o ude ploaia.

Au crescut împreună și degetele lui s-au plimbat pe sub bărbia ei arsă din copilărie, dar mereu cu dragoste, cu infinită înțelegere, cu o iubite mântuitoare.

Și-a pierdut tatăl în România și nu s-a gândit niciodată să îl ducă în Grecia, fiindcă omul a considerat ca această țară i-a salvat familia.

Mama a plecat în Grecia, iar ei o vizitau în fiecare vară, oricât ar fi fost de greu. Cei cinci frați s-au răspândit în cinci direcții diferite ale lumii: doi în Germania, unul in Norvegia, unul în Anglia și altul în Franța. Avea 16 ani când mama ei își făcea bagajele să se întoarcă în Grecia.

Se afla din nou la răscruce de drumuri, când a apărut băiatul acela de român care o încurajase la școală:

-Nu vrei să rămâi pentru mine aici? Vreau să fii soția mea, fiindcă iubirea mea pentru tine a crescut în toți acești ani și nu pot să te las să pleci! Dacă tu nu simți nimic, ești liberă să pleci, dacă îți este greu să te desparți de mine, rămâi și te voi proteja cu toată puterea ființei mele!

Ea a înțeles ce i-a spus și a avut încredere în el și au acum o casă mare și frumoasă, cea mai elegantă casă din cartier, dar la ce bun? El pleacă pentru totdeauna din casa lor și ea simte că pleacă măslinul sub care a crescut și la umbra căruia a fost atât de protejată.

De dragul lui va continua să lupte pentru fiul lor, pentru tot ce a trăit în demnitate, pentru viața ei ce a fost la fel de captivantă ca un roman.

Stă acum lângă sicriul lui și printre lacrimi chipul i se înseninează preț de-o clipă.

Își amintește cât de mult a luptat el să o angajeze la fabrică și cum, colegele de muncă, bazate pe faptul că nu știa așa de bine românește, îi spuneau:

-Mâine suntem libere. Să vii la mine în vizită, draga mea că am să bag un câine la cuptor în cinstea ta!

Ea se ducea acasă și îi povestea lui, iar el râdea puțin, apoi se întrista.

-Trebuie să înveți românește foarte bine, draga mea. Să îți explic să înțelegi! Au râs de tine. Au spus că bagă la cuptor pe nevasta câinelui, să te aștepte cu bunătăți. În realitate, cum să mănânci câine copt?

Se consolau împreună, apoi ea întreba:

-Dar cum se numește „nevasta calului”?

-Simplu: iapă!

„Iapă, iapă, iapă” repeta de zeci de ori. Dorea să le spună celor care au râs de ea că sunt iepe. Nu se certau, erau doar schimburi lingvistice generatoare de umor.

A doua zi, când primea invitația, le răspundea simplu:

-Sunteți niște, niște…, apoi își dădea seama că întrebase forma de singular, nu pe cea de plural a cuvântului, oricum uitase deja sa spună și „iapă”, niște niște… neveste de cai!

Tot atelierul izbucnea în hohote de râs tineresc.

Acum stă lângă casa de veci a soțului ei și simte că în cutia aceea din lemn stă jumătate din viața ei. Se simte ca un pom uscat pe jumătate, care trebuie să trăiască, fiindcă nici tăiat nu va fi curând, nici nu se va prăbuși singur din picioare, ci mai trebuie să mai ofere umbra și ocrotire celor din jur.

-Cum pot eu să îmi iau la revedere de la tine, dragul meu, căci despărțirea de tine mă doare mai tare decât orice despărțire, spune cu glas tulburat grecoaica, după ce a retrăit toate acestea lângă sicriul soțului ei! Tu m-ai învățat să sper, să uit, să mă simt frumoasă, în ciuda urmelor de pe corp și mai ales să vorbesc și să iubesc românește!

Să mă aștepți pe tărâmul celălalt, fiindcă voi veni și dacă omul cu picioroange mă va scăpa în apa învolburată a râului!

Ceasul unui voluntar

 

E martie și ninge ca în poveștile nordicilor. În timp ce conduce pe drumul alunecos, bărbatul cu ochi de tăciune și cu inima de aur se întoarce preț de-o clipă în copilărie.

Încă îl mai dor evaluările negative ale celor din jur. Parcă aude și astăzi glasurile copiilor și adulților: „Nu ești bun de nimic! Nu vei reuși în viață. Ce naiba se va alege de tine?”

Apoi revede scena în care a decis că va fi voluntar. Avea lacrimi în ochi când a pus farfuria plină cu apă proaspătă pe pervaz, apoi hrana pentru păsări. Au venit pe rând, scuturând a mulțumire din aripi, spunând:

-Acest băiat este în slujba binelui. Dumnezeu să îl binecuvânteze! Ce ne-am fi făcut fără apa și fără hrana puse de el pe pervaz pentru noi?

Le-a înțeles limba și a înțeles că Dumnezeu i-a vorbit prin păsările acelea: mierle, turturele, vrăbii, ce au fost…

Acum ninge viscolit si zăpada se așază și pe ramurile pomilor pudrându-le. E ger cumplit și oamenii aceia fug de moarte din țara lor. Unii merg de zile întregi nemâncați și nedormiți ca niște oameni beți, numai să scape cu viață.

Merg spre necunoscut, iar el trebuie să fie acolo, fix la ora 20 să îi ia și să îi  ducă la adăpost. Nici el nu a dormit, de o săptămână mănâncă pe fugă, face un duș și pleacă mai departe. Face trei-patru curse pe zi, dar este fericit de câte ori știe că la noapte copiii aceștia care și-au lăsat tații la război și nu știu dacă îi vor mai vedea vreodată vor avea un pat cald și vor fi la adăpost.

Ridică ușor mâna și privește insistent la ceasul comandat de cineva drag pentru el de pe Tio , iar ceasul acesta frumos și sigur îi permite să se cronometreze exact. Nu va întârzia și refugiați nu vor mai sta în frig.

Unii stau cuminți pe scaunul microbuzului cu gânduri fierbinți, cu sufletul în flăcări, în timp ce altora le curg lacrimile fierbinți pe obraji. Au lăsat acolo: părinți, soți, frați și surori, munca de-o viață.

Acest cea de mână bărbătesc  cu bățara din oțel inoxidabil, aurită îi dă curaj. Datorită lui ar putea trece și prin ploaia de gloanțe să își îndeplinească menirea.

Parcă vede când l-a primit  în cutiuța originală, însoțit de laveta de curățare:

-L-am comandat special pentru tine, dragul meu! Să nu întârzii unde este nevoie de tine! E rezistent la apă și la șocuri, afișează și data și este un ceas al binelui.

Nu poți să faci răul când îl ai la mână! Dacă toți oamenii și-ar comanda ceasuri din acest magazin, lumea ar fi mult mai bună!

Microbuzul înaintează, iar el simte strângerea mamei la încheietură, fiindcă de la ea are acest ceas bărbătesc . 

El nu a fost pus niciodată în situația de a o lasă pe ea și el să fugă să își salveze viața…

Războiul continuă să secere vieți în 2022, iar ceasul îl ajută să ajungă la timp și să cronometreze timpul de partea binelui.

Nu e acel ceas care ticăie a amenințare și care aduce moarte și ruine, ci ceasul care oferă hrană și adăpost, care aduce mângâiere și binecuvântare.

A ajuns la fix. Va coborî din mașină și îi va ajuta să urce, să așeze puținele bagaje pe care le are. Acum ninge dezlănțuit, dar ceasul său este rezistent la apă și la șocuri. Un bebeluș a adormit cu capul pe un geamantan, iar un voluntar milos l-a învelit într-o pătură pufoasă.

Bieții refugiați! Ei vin din țara în care ruinele încă mai fumegă și poate că războiul va mai secera vieți…

Ceasul unui voluntar îl ajută să nu irosească timpul în care ar mai putea salva pe cineva și ar mai putea șterge lacrimi din ochii triști ai celor izgoniți din țara, din casele și din viețile lor.

Tio este magazinul ceasului care aduce pacea și alinarea suferințelor în lume!!!

 

De ce sa oferi bomboane de ciocolata de Ziua Indragostitilor?

 

Te-ai intrebat vreodata de ce sunt daruite bomboane de ciocolata de Ziua Indragostitilor? Poate pentru ca aroma lor dulce si persuasiva va putea sa indulcesca acea persoana pe care o iubesti atat de mult.

 

In realitate, originile acestui obicei sunt stravechi si dateaza de cand a fost adusa in prim plan ciocolata in Europa, si deci si bomboanele de ciocolata. Acestea erau un lux si doar anumite paturi sociale isi permiteau asemenea delicii.

 

Dar sa ne intoarcem in istorie. Se spune ca primul european care a incercat cacaoa a fost Cristofor Columb in 1502. In a patra calatorie in America a ajuns in Guanaja, in largul coastei Hondurasului. Aici a gustat pentru prima data o bautura pe baza de cacao si a decis sa aduca cu el cateva boabe pentru a fi gustate de Ferdinand si Isabella, regii Spaniei.

 

Totusi, mai trebuie sa asteptam aproape doua secole pentru a gasi o bautura care sa semene cu ciocolata din ziua de azi, datorita adaosului de zahar si vanilie pentru a dilua gustul amar natural acesteia.

 

Mai tarziu, cciocolata a devenit emblema unui stil de viata rafinat si costisitor. Ciocolata era un cadou pretios de oferit persoanei iubite, un cadou care nu era la indemana oricui. Era ca si cum ai fi oferit o bijuterie pretioasa: un cadou de o valoare imensa.

 

In vremurile noastre insa, este usor sa cumperi o cutie de ciocolata, fiind adesea considerata un cadou previzibil. Totusi, daca alegi produse de calitate, lucrurile nu stau asa. De exemplu, poti alege de la okflora.ro o cutie in forma de inima cu capsuni glazurate cu ciocolata alba si negra. Aceasta inima cu capsuni glazurate, pe langa faptul ca arata deosebit, este si foarte gustoasa. Da, nu este clasica cutie cu bomboane de ciocolata si arata probabil la fel de spectaculos ca deliciile oferite la curtea regilor in perioada in care ciocolata era un lux.

 

De ce sa oferi o cutie cu capsuni glazurate cu ciocolata de Ziua Indragostitilor? Primul motiv, care poate fi o piatra de temelie, este ca ciocolata are puteri afrodisiace, asa ca poate pecetlui cumva intalnirea ta cu persoana iubita, facand-o mai pasionala. Al doilea, a carui veridicitate este dovedita pe scara larga, este ca ciocolata contine serotonina, o substanta cu putere antidepresiva si, prin urmare, cu efect pozitiv asupra starii de spirit.

 

Alaturi de ciocolata, capsunile sunt unul dintre cele mai cunoscute afrodisiace. Din acest motiv capsunile acoperite cu ciocolata sunt cele mai bune daruri pentru o intalnire romantica, deoarece sunt doua dintre cele mai faimoase afrodisiace din lume. Astazi, capsunile acoperite cu ciocolata sunt un rasfat ideal pentru Ziua Indragostitilor.

 

Asadar, tine cont de ceea ce ti-am spus si ofera-i iubitei o cutie de bomboane precum cea descrisa mai sus, alaturi de toata dragostea ta!

 

 

Proză distinsă cu mențiune la concursul „Vis de toamnă” ///TOMIȚĂ

 

Tomiță

Motto: „Drumul vieții”

 

Ochii albaștri îl dor ca o rană și sunt roșii de plâns. În timp ce stă lângă șofer, în mașina funerară se întreabă oare ce naiba mai are să îi ofere viața lui? De ce a murit tocmai acum, să rămână el sub cerul liber, mai ales că nu are unde să se ducă? Unde să se ducă, unde să se ducă, undeeee să se ducăăă?

Da, înțelege, nimeni nu este veșnic, nimeni nu este nemuritor pe pământul acesta, dar cel puțin la ei să se fi gândit și să fi murit la vara, când împlinea suta! La naiba! A murit fără rost, a murit când nu trebuia să moară! Unde să se ducă, unde să stea când ninsoarea va acoperi totul și gerul va crăpa și pietrele cu puterea sa???

Acum pe el îl vor da afară din casă, iar pe Robertina o vor duce la cămin și ei au avut grijă de mamaie. Ei îi dădeau apă să bea, când îi era sete și ei se duceau după mâncare la fetele lui mamaie care stau la 2 kilometri de casă, ca bătrâna să nu rabde. Nu de casa lor, ci de casa lui mamaie, care va rămâne cu lacăte pe ea, iar ei vor fi dați pe drum.

Da, știe de acum ce îl așteaptă. Li se va spune că nu pot să mai rămână nesupravegheați, că Nuța pleacă în Spania și ei vor da foc la casă. Cu o săptămână înainte Tomiță s-a îmbătat și știe el ce a făcut…

Dar ca un comandant care nu își părăsește vasul care naufragiază au rămas și ei până la sfârșit.

Au primit sarcini sigure: să măture prin curte, să se urce în mașina funerară să îi arate șoferului unde este cimitirul, să ia capacul sicriului din mașină și să îl ducă lângă groapă.

Tomiță face tot ce i s-a spus și privește atent în sicriu. Viața îi joacă feste! În sicriu nu mai este mamaie, ci fratele lui cel mare.

…A avut și el un frate și stăteau amândoi pe unde găseau un adăpost. Munceau în satul lor împreună, împărțeau bine și rău, dar își amintește ca acum că era dimineață, când a venit un vecin și l-a strigat:

-Niculeee! Niculee! Să fii tare, mă! Frate-tu, Dumnezeu să îl ierte, s-a înecat. L-au scos oamenii din apă. E vânăt tot și este umflat. Știu prin câte ai trecut, dar să nu-L blestemi pe Dumnezeu!

-Cum aș putea să mă supăr eu pe Dumnezeu, i-a răspuns Tomiță în timp ce se îneca în plâns?

Rămăsese singur pe lume că orfan era demult. Da, avea aproape 60 de ani, dar nu reușise să să descurce în viață, fiindcă toate l-au marcat. Fratele lui nu a avut atât de multe coroane ca bătrâna de care avuseseră ei grijă: el și Robertina.

Se uită la chipul bătrânei și parcă vede chipul fratelui său așezat cuminte în casa de veci. Dar fratele lui a avut un sicriu sărăcăcios din lemn ieftin de brad, în timp ce mamaie stă într-un sicriu de 30 de milioane. Oare contează în ce stai cât ești mort sau unde stai cât ești viu?

Se uită bine la sicriu, în timpul slujbei și i se pare că își vede mama. Și pe ea a iertat-o, deși de la ea a început totul. O vedea stând cu ochii închiși cu mâinile cuminți pe piept și îi venea să strige: „De ce ne-ai nenorocit, mamă, de ce?”

În sicriu mamei vedea sicriul frățiorului de 11 ani. Nu va uita scena aceea până când vor trage pământ și peste sicriu lui, dacă va avea sicriu. Cum nu are casă este posibil să îl îngroape într-un cearșaf sau o cutie, dar la ce naiba să se gândească la asta, câtă vreme este viu și are nevoie de hrană și de adăpost?

L-a chemat la ea, să îl trimită după țuică, să ia pe datorie. El a venit supus, ascultător. Era un copil blând, nu îi ieșea din cuvânt și împărțea cu frații tot ce avea mai bun. A plecat după țuică și s-a întors supărat:

-Mămico, te rog să nu te superi, dar vânzătorul a spus că nu ne mai dă țuică pe datorie! În loc să luăm mălai sau pâine noi luăm băutură pe datorie?

Ea curăța cartofi cu un cuțit mare. S-a ridicat și i l-a înfipt fulgerător în inimă. Copilul nu a mai avut timp să se apere sau să întrebe de ce tocmai cea care i-a dat viață i-o ia așa de brutal.

Tomiță ascultă slujba, toate promisiunile cerești făcute de preot și vede balta de sânge a fratelui său, apoi vecinii strângându-se în curtea lor, pe maică-sa luată de poliție. Au rămas șase frați strânși în jurul unui sicriu mic și sărăcăcios și în jurul tatălui.

„Nu plângeți! Voi lua vina asupra mea, să vină mama voastră înapoi și să aibă grijă de voi”, le spuse tatăl, dar ei plângeau mai tare. Le era frică să nu aibă și ei soarta fratelui lor mai mic.

Peste o lună, stătea iar lângă un sicriu, sicriul tatălui. Se aruncase în fața trenului simțindu-se copleșit de responsabilități. Așa au ajuns ei la case de copii diferite, despărțiți unul de altul și când s-au făcut mari, s-au regăsit pentru puțin timp.

Tomiță este omul care s-a săturat de sicrie! În sufletul său a dus o luptă crâncenă: să își ierte mama pentru tot ce le-a făcut sau să nu o ierte.

„Poate că și ei îi pare rău de tot ce a făcut. Cine știe ce dureri nerostite o fi purtat în sufletul ei. În plus, a stat 10 ani în închisoare și a ieșit de acolo bolnavă și bătrână. Dacă Dumnezeu o iartă, Tomiță de ce să nu fie la fel de bun?”

Și mama a venit acasă și au stat câteva luni liniștiți ca pe vremuri. Nu își reproșau nimic, nu își aminteau nimic, o luaseră de la zero. Ei veneau de la muncă și ea îi aștepta cu mâncare.

Balta de sânge din curte se uscase și dispăruse, aveau dreptul la o altă șansă. Erau zile în care Tomiță nu spunea nimic, dar nu putea să mănânce. I se părea că își trădează frățiorul, fiindcă i se curmase firul vieții atât de brutal, iar el mănâncă mâncare făcută de mâinile unei criminale.

Era copleșit la gândul că își vinde fratele pe o farfurie de ciorbă. Uneori mânca și lacrimile i se înnodau în barbă și curgeau în farfurie. Atunci se întorcea cu spatele, să nu fie văzut și prefera să nu îl întrebe nimeni nimic, să nu fie văzut că plânge.

Acum groparii iau în primire sicriul și în timp ce în minte i s-a înfipt adânc, asemenea unui spin întrebarea: „Oare unde mă voi duce acum?” își amintește cum scorpia, mama lui, i-a anunțat firesc într-o bună zi că își vinde casa:

-Am pus casa în vânzare și mă mărit! Am dreptul și eu la viață, dar voi puteți veni cu mine că sunteți doar copiii mei. Mă mărit cu un țigan, dar are o casă mare și frumoasă și vă dă și vouă o cameră. Să nu aud comentarii că vând casa! E casa mea și fac ce vreau cu ea!

Și ei nu au comentat, ci s-au mutat după ea la țigan, fiindcă au fost marcați pe viață de povestea lor și nu au putut să își facă un rost. Și la înmormântarea mamei a stat el la fel de necăjit lângă sicriu, gândindu-se unde se va duce. Mama murise înaintea țiganului și îi lăsase pe drumuri!

Era pentru a doua oară când le dădea lovitura de grație.

Țiganul rânjea, privindu-i din capătul opus al sicriului și lumea se uita vinovată la cei doi frați rămași pe drumuri. În casa părintească, în casa lor, se instalase altcineva. Vara puteau dormi și ei pe stadionul din comună, iarna, vor vedea…

Sicriul este pus pe parii aceia pe care i-a ascuțit și i-a adus tot el la cimitir, iar peste sicriu va fi pus podul de scânduri, să nu vină direct pământul pe capacul de 30 de milioane.

Acum cad bulgări de pământ peste podul din scânduri și sicriul este înghițit cu lăcomie. Tomiță plânge de mila bătrânei și plânge de mila lui, gândindu-se: „După ce mă vor da afară din casă, oare unde mă voi duce?”

Trupul bătrânei era greu și el era cel care o ridica din pat și o ținea pe toaleta improvizată. Tot el împingea de căruț, când o scoteau la plimbare. Acum va începe o nouă eră, existența lui se va schimba iar la 360 de grade.

Tomiță a depins de toanele oamenilor de când se știe. Este adevărat că și lui îi vine să plece câteodată și să fugă de soartă, fiindcă nu știe ce anume ar mai putea să îi rezerve ea, iar el să nu poată să anticipeze, dar prea a fost tratat ca o jucărie. L-au căutat, când au avut nevoie de el și l-au alungat, când nu a mai fost de folos.

Toate îl dor. Nu este părticică a sufletului său să nu îl doară. Împărțea cu Robertina și bune și rele, acum destinul îi va despărți pentru totdeauna. Îl doare și destinul crud al acestei fete băiețoase și mai ales că nu poate face nimic pentru ea!

Într-o zi tristă de toamnă, când frunzele cădeau să putrezească la fel cum cad acum în cimitir și cât se vede cu ochii, o mamă și-a aruncat copilul la tomberon.

Acolo a fost găsită de un suflet milos, care a alertat poliția și salvarea și fata a fost salvată.

Păduraru Robertina este un nume frumos, dar nimeni nu știe cum anume a fost reconstituit. Poate că au găsit-o autoritățile pe mama care și-a pus fetița la gunoi sau i s-a inventat numele să nu rămână copilul fără de nume.

Copiii fără casă, fără noroc și fără nume.

Cel puțin Robertina are un loc asigurat la cămin. Are 45 de ani și mâncarea și dormitul asigurate. Evadează când i se urăște și o ia cineva pe răspunderea lui. Ea va fi într-o parte, el în alta, de aceea își dorește mai mult ca orice un telefon să țină legătura cu fata.

Sicriul  a fost acoperit cu pământ, coroanele și ghivecele cu flori de toamnă au fost așezate lângă cruce ca niște trofee.

Vântul începe să doinească printre crengi și frunze, oamenii se împrăștie pe la casele lor, numai Tomiță nu are unde se duce.

E un orfan cu părul alb, cu tensiune mare, slab și îmbătrânit de ani, cu ochii tulburi ca o rană sângerândă. A respectat-o și îngrijit-o pe mamaie ca pe mama lui, mama pe care și-ar fi dorit să o aibă. Știe că i-a alinat suferințele și este mulțumit. O trăgea pe picioarele grele și bătrâne, îi vorbea frumos și îi ducea paharul plin cu apă la buze.

Acum, bătrâna a plecat departe, tare departe. I se pare că îi face cu mâna în semn de mulțumire, apoi îi întoarce spatele și pleacă grăbită.

„Să ai grijă de tine, Tomiță!”

 

Educatie financiara oferita de Centrul de Solutionare Alternativa a Litigiilor in domeniul Bancar (CSALB)

 

Educația financiară este confluența cunoștințelor financiare, de credit și de gestionare a datoriilor, necesare pentru a lua decizii responsabile din punct de vedere financiar - alegeri care sunt parte integrantă a vieții noastre de zi cu zi. Educația financiară include înțelegerea modului în care funcționează un cont curent, ce înseamnă cu adevărat utilizare aunui card de credit și cum să eviți datoria. În concluzie, alfabetizarea financiară are un impact material asupra familiilor, deoarece încearcă să-și echilibreze bugetul, să cumpere o casă, să finanțeze educația copiilor și să asigure un venit pentru pensionare.

Nivelul de alfabetizare financiară poate varia în funcție de educație și nivelurile de venit, dar dovezile arată că persoanele cu studii superioare cu venituri mari pot fi la fel de ignorante în privința problemelor financiare ca și consumatorii mai puțin educați și cu venituri mai mici (deși, în general, aceștia din urmă tind să fie mai puțin alfabetizati financiar). Iar consumatorii percep luarea deciziilor financiare și educația ca fiind dificile și generatoare de anxietate. Oamenii au raportat că alegerea investiției potrivite pentru un plan de economii pentru pensii a fost mai stresantă decât o vizită la dentist, conform Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE).

Pe lângă problemele asociate analfabetismului financiar, se pare că luarea deciziilor financiare devine, de asemenea, mai oneroasă pentru consumatori.

Planificarea pensionării este un exemplu al responsabilității tot mai mari pe care romanii trebuie să-și asume pentru propria lor securitate financiară. Generațiile trecute au depins de planurile de pensii ale companiei, cunoscute acum ca planuri cu beneficii determinate, pentru a-și finanța cea mai mare parte a pensionării. Aceste fonduri de pensii au pus povara financiară asupra companiilor sau guvernelor care le-au sponsorizat. Consumatorii nu erau implicați în luarea deciziilor, rareori chiar contribuiau la fondurile proprii și rareori erau conștienți de statutul de finanțare sau de investițiile deținute de pensie.

CSALB gestionează infrastructura necesară pentru a oferi soluționarea alternativă a litigiilor prin două tipuri de proceduri: procedurală cu soluții propuse (Concilierea) și procedurală cu soluții impuse (Arbitrajul) - ambele denumite proceduri SAL. Aceste proceduri sunt opționale, voluntare și distincte de cele utilizate în procedurile judiciare (extrajudiciare).

 

Conciliatorii trimit băncilor sfaturi și recomandări consumatorilor, rezultând un mediu de tranzacționare mai eficient pentru membrii CSALB. Conciliatorii sunt figuri cheie în aceste negocieri, deoarece mijlocesc căutarea unei soluții reciproca greabileși, în final, propun o soluție pe care părțile ar putea să o accepte sau să o respingă. Dacă o problemă nu poate fi rezolvată direct cu o instituție financiară, consumatorul poate contacta CSALB. Conciliatorii evaluează situația pe baza documentelor aflate la dispoziția consumatorilor și comercianților, apoi propun/implementa o soluționare a litigiului. Încazul SAL, conciliatorii pot dobândi cunoștințe despre principiile juridice comerciale și generale, precum și pot soluționa litigiile aflate în curs.

Mulți consumatori nu înțeleg finanțele, modul în care funcționează creditul și potenţialul impact asupra educatiei financiare pe care deciziile financiare proaste le pot crea timp de mulți, mulți ani. De fapt, lipsa de înțelegere financiară a fost semnalată ca fiind unul dintre principalele motive pentru care mulți romani se luptă cu economisirea și investiția.

 

Dacă dorești să obții informații suplimentare poți accesa și vizualiza unul dintre  interview-uri.  

Aforismul, pilula de înțelepciune cu rol dual

Este o artă capacitatea unei persoane de a sintetiza în câteva cuvinte o lecție de viață, adică acel adevăr general-valabil care ne-a adus dezamăgire sau un strop de fericire.

Multe dintre aceste cugetări s-ar pierde în timp, dacă la Tecuci nu ar exista oamenii inimoși care investesc în cultură și care în fiecare an adună aforisme trimise de concurenți, le citesc cu maximă atenție și răsplătesc participanții cu premii și cu publicarea aforismelor selectate în antologie.

Fundația Pelin și domnul profesor Vasile Ghica îmbogățesc cultura românească, având grijă de aforismele scrise de românii din toată lumea.

Fie că acești oameni minunați care trudesc enorm la edificarea culturii naționale să trăiască ani mulți și fericiți, iar puterea de muncă să le sporească.

Multe aforisme reprezintă bandaje pentru sufletele rănite de viață ale cititorilor.

Mulțumesc organizatorilor pentru premiul acordat și pentru dăruirea de care dau dovadă față de cei care scriu, înmuindu-și tocurile în cerneala sufletului!

1.Peste flacăra durerii curge apa timpului…

2.Oamenii fără limite sunt foarte limitați.

3.Fără stropii răcoritori de iubire sufletul omului se usucă de viu…

4.Ard candele în sfeșnicul pomilor, la priveghiul frunzelor.

5.În viața sa scurtă, omul experimentează mai mult dependența și interdependența și cel mai puțin independența...

6.Cine nu îmbătrânește moare.

7.Există o copilărie întipărită în suflet, pe care nimeni nu ți-o poate lua.

8.Țara, atelierul în care mi s-a sculptat cu dalta iubirii și a răbdării caracterul.

9.Dorul: amintiri care fac să îți dea în clocot sufletul.

10.Uneori fericirea se citește într-o privire și se simte într-o strângere de mână. Ea este la îndemâna tuturor, dar o complicăm sau îi renegăm existența...

11.Crăciunul, șansa omului de a renaște spiritual prin credință și prin voință!

12.Prea repede ning clipele, se topesc anii, vâslim printre zile și sărbători…

Trăim și acesta este cel mai important lucru, de aceea să bem cupa vieții cu demnitate, oricât ar fi de dulce, de spumoasă, de parfumată sau de amară!

 

13.Dintre toate artele, arta sublimă de a fi om strălucește!

14.Reușita unui om într-o funcție de conducere, îndrumare și control depinde de managementul orgoliului personal...

15.Fiecare zi petrecută lângă mama este o zi de sărbătoare!

16.Într-o viață de om, multe realizări mărețe, dar și multe ruine!

17.Cel mai minunat dar pe care îl putem face copiilor noștri este o copilărie fericită.

18.Timpul șterge urmele pașilor omului pe plaja amintirilor.

19.Câteodată te întrebi :„Oare cutia craniană în care se nasc gândurile are urechi?”

20.Inima este organul care susține întregul corp prin activitatea sa, dar și sufletul.

21.În fiecare iubire interzisă stau tentația și otrava fructului oprit.

22.Florile pe care le duci la mormânt exprimă regretul că nu le-ai oferit la timp.