Toni își continua călătoria în jurul lumii pentru a aduce acasă cea mai delicioasă brânză din lume. Dorea să-i cucerească pe români cu cea mai pufoasă brânză știind că alimentul intrase și în repertoriul național de înțelepciune sub forma unor pilule de supraviețuire: ”Frate, frate, dar brânza-i pe bani”, ”Să nu fii zgîrie-brânză”, ”Ce mare brânză ai făcut în viața asta” sau ”Brânză bună în burduf de câine”.
Sania luneca ușoară peste zăpada tasată. Un băștinăș îi spuse lui Toni, într-o engleză stricată, dar nu imposibil de înțeles când umbli cu propriul tău cap în mână, că sub ei se-ntinde oglinda apei și este posibil să se trezească în adâncuri trecând din viață direct la somnul de veci...
”Am venit aici să caut brânza cea mare, nu să mor, își spuse hotărât Toni în gând!”
Bisturiul gerului tăia adânc în carne vie. În ciuda începutului de chelie, Toni insistase să nu-și pună nimic pe cap, deși se afla în laponia, dar înțelegătoare, soția i-a pus în bagaje două-trei căciuli groase:
-Hei, dragule, femeilor de acolo abia li se văd ochii! Te vor place și așa, craiule! Știu că nu vrei să-ți strici părul tău des cu căciulile, dragule, dar poți să aduci brânză în ele!
Își amintea dialogul cu doamna inimii sale și zâmbea. Mergea de ore bune pe sanie și își simțea picioarele amorțite, de aceea i-a cerut voie însoțitorului să coboare puțin și să meargă pe jos. Norii colorați în portocaliu, violet, sângeriu îl fascinau. Îi admira cu nesaț, deși în engleza de baltă, omul care-l însoțea îi strigase de vreo câteva ori:
-Capul jos! Capul jos! Uită-te pe unde mergi, idiotule!
I s-a părut că nu aude ultima replică. Își permitea să-l insulte din senin? Ce aveau toți cu el? Era un bărbat matur, nu un copil. Soția să-și pună căciulă pe cap (adevărul era că nu s-ar fi putut fără, în plus, nu era nimeni în pustietatea asta care să-i admire bogăția capilară), laponul să lase capul jos și să nu se mai uite la nori, că e idiot?
El, care gândea că este un fel de Moș Crăciun pentru toți fanii brânzei din România, să fie insultat din senin?
Strânse din dinți și se gândi că nu se poate să-ți împlinești menirea, fără să guști greutățile vieții.
Nici nu sfârși bine filozofia brânzei că se trezi captiv într-o copcă. Asta însemna: ”Capul jos, idiotule!”
Se-ntuneca. Gerul își tripla acțiunea, hainele ude îi înghețaseră pe corp, băștinașul se chinuia din răsputeri să-l tragă din capcană. Apoi a dezlegat câinii de la sănii, l-a legat cu o funie groasă, iar patrupedele au început să-l tragă. Câinii frumoși, cu ochi albaștri l-au scos murat din copcă după două ore. Ghidul i-a pus repede la sanie și s-a grăbit să ajungă în primul sat.
Au fost poftiți într-o colibă de gheață, iar Toni trebuia să-și dezbrace hainele pentru a fi băgat în piei de focă și de ren. Toată lumea era cu ochii oblici pe europeanul care se dezbrăca și au izbucnit în râs când i-au văzut anumite organe deformate de ger. I-au dat să bea sânge cald de ren și grăsime. Gusturile au fost oribile, dar nu ar fi riscat pentru nimic în lume să petreacă o noapte în ger. Ar fi băut și urină de husky, dacă ar fi fost prevăzut în ritualul ospitalității. Băuturile oribile îl încălziră interior. Acum Toni își dădu seama că acestea erau leacuri autohtone, iar oamenii nu și-au bătut joc de el, ci l-au tratat.
Masa fu delicioasă. Pastrama de ren era magnifică, iar brânză ca aceea nu mâncase niciunde. Era cremoasă cu un gust și o aromă inegalabile, doar partea dinspre burduf ustura puțin și mirosea a ciorapi nespălați.
Ar fi curățit bucata aceea și le-ar fi dus alor săi o astfel de brânză...
-Ce brânză este aceasta, întrebă înghițind cu mici strâmbături de plăcere partea de lângă burduf?
-Cea mai scumpă și mai bună brânză de la noi: brânză de ren, în burduf de husky!
Toni izbucni în râs și le explică gazdelor sale zicătoarea românească: ”Brânză bună în burduf de câine!”
Peste câteve luni se întoarse în țara aducând o comoară: ”brânză de ren în duzinele de căciuli puse de soție în bagaje”...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu