sâmbătă, 7 noiembrie 2015

Moartea folosită ca pretext de afurisenie???



Moartea ar trebui să ne facă mai buni, să ne apropie în jurul sicrielor, locuințe viitoare ale tuturor. Dispariția atâtor oameni tineri și bătrâni ar putea să ne sfarme inimile de piatră și să le îndolieze, numai că de ceva timp, chiar la căpătâiul părintelui mort, frații se ceartă pe avere. Uneori de la cimitir merg direct în tribunale disputându-și bunurile prin care defunctul ar fi vrut să le aducă bucurie, nu încrâncenare!
Când dispare un semen, ideal ar fi să înceteze a mai fi subiectul  bârfelor celor rămași în viață din respect pentru cel plecat și pentru simplul fapt că nu este etic să critici pe cineva care a dispărut definitiv. Mi-amintesc cum am aflat la moartea unei bunicuțe că a făcut trei copii cu trei tați, de parcă acesta era aspectul cel mai semnificativ din viața ei!!! Cei mai răi oameni nu te pot ierta nici când văd cu ochii lor că te odihnești într-un mormânt. Până când dezumanizarea aceasta???
De ceva timp, cinismul ne-a devenit atât de atroce, încât avem cutezanța să spunem că el, cel care a trăit alături de noi, a meritat să moară! Cum putem să spunem că și-a căutat sfârșitul cu lumânarea, când suntem nevoiți să călătorin zilnic la locul de muncă și putem fi loviți pe trecerea de pietoni sau în trafic de un șofer iresponsabil? Supermarketul de la care ne facem aprovizionarea se poate transforma în orice moment într-o torță. Merita-va cineva să moară, fiindcă s-a dus să cumpere o pâine și o sticlă cu apă?
 Moartea stă la pândă pretutindeni, de aceea este inuman să o transformăm în afurisenie. Nimeni nu are imunitate în fața morții și față de un comportament decent în fața celor care au fost retrași violent de pe scena vieții!