Propuneri colaborare

Propunerile de colaborare le puteți trimite pe adresa de e-mail:
elenalarisastan@yahoo.com.

vineri, 8 decembrie 2017

Din jurnalul unui medic ( II)





Iubirea care dă viață
            Cât valorează dragostea și suținerea unei mame?  Ce înseamnă un om pe care să te poți baza oricând, care te vede așa cum ești, te acceptă și te iubește necondiționat? Ne naștem cu nevoia de a fi iubiți și părinții sunt primele ființe de la care așteptăm dragostea, iar atunci când părinții nu sunt lângă copii, rămâne doar un gol imens  în formă de mamă sau de tată pe care îl poartă toată viața, o apăsare durerosă care rămane fidelă până la capăt.
Îmi amintesc cu drag de Cristi, un bebeluș de 8 luni, abandonat. Ca și când nu era suficient că se născuse cu o boală gravă care avea să-i umbrescă bucuria copilăriei, părinții au decis că nu il vor, așa că locuia într-un centru de plasament împreună cu mulți alți copii, unii sănătoși alții la fel de bolnavi ca și el. Venea periodic la controale și era îngrijorător de liniștit, refuzasă se mai lupte pentru ceva, să-și mai dorească vreun lucru, iar ochii lui transmiteau doar tristețe și un hău dincolo de care nu se putea citi nimic…Să fii fost din cauza retardului pe care îl avea?Sau  o problema oftalmologică? Băiatul nu fixa privirea pe niciun obiect sau persoană, l-am testat de mai multe ori, jucării colorate, imagini diverse, statice sau în mișcare, nici ecranul tv nu îl captiva în vreun fel. Toate erau la fel, invizibile, fără puterea de a-i atrage atenția măcar pentru o secundă. Am solicitat consult oftalmologic, concluzia nu era certă: strunctura anatomică a ochiului era normal, dar medicul nu s-a putut pronunța dacă el vede sau nu. Au urmat alte investigații, analize de sânge, evaluări prelungite fiind o malformație complexă, dar el a rămas cu aceeași mimică inexpresivă, nu a scos un sunet, nu a cerut mâncare, nici să fie luat în brațe, nu era interesat de jucării, privea în locuri doar de el înțelese, iar chipul lui frumos nu schița niciun zâmbet. Atunci când era înțepat pentru analize plângea scurt, apoi se liniștea singur, nu aștepta să îi aline cineva durerea, să-l ia în brațe sau să fie recompensat în vreun fel pentru curaj...
E blond, cu trăsături armonioase, ochi negri și mari care transmit blândețe. Un copil frumos, delicat care se comporta ca o păpușă…Poate era din cauza retardului, poate nu vedea, poate doar obosise să ceară și să nu primească. Nu mai plângea, se conforma la tot ce i se făcea; între el și noi era un zid puternic pe care nu-l puteam trece nici noi spre el, dar nici el spre noi.
Avea nevoie de operație, urgent. O operație dificilă în prima fază și apoi altele pe măsură ce creștea. A rămas internat pentru a fi operat, dar nu a avut noroc nici de data asta, i s-au făcut analizele pentru operație, dar intervenția nu a mai avut loc, nici la prima, nici la a doua,nici la a treia internare….situații pe care nimeni nu le putea controla, era răcit sau nu exista sânge grupa lui, apăreau urgențe sau se complicau cazurile deja operate iar el mergea de fiecare data inapoi, în centrul de plasament, neoperat.Eram revoltată de toată situația, mă gândeam că este atât de incorect să nu poată fi operat!..Măcar această șansă să o poată avea…Cum de i se întâmpla tot lui? Nu erau destule pentru un copil atât de mic? Oare ce simțea când plângea și nu era nimeni să-l audă? Să-l ia în brațe și să-l liniștească?!...Ne gândim că sunt copii și sunt prea mici să înțeleagă situații atât de complexe ca abandonul, dar Cristi a înțeles, cel puțin esențialul. A înțeles golul pe care îl lasă absența părinților și l-a preluat în priviri, a înțeles că nu i se răspunde atunci când cere ceva, a înțeles că nu e nimeni interesat de zâmbetul și de gingășia lui de copil, așa că a renunțat să mai aștepte, s-a trasformat într-o păpușă vie. A pus un paravan între el și oameni dincolo de care nu mai vedea nimic.Dacă nu vedea, era mai ușor să nu aștepțe, dacă în jurul lui sunt doar obiecte reci nu poate aștepta iubire, e mai ușor de acceptat că oamenii sunt obiecte decât că ființele care îi erau cele mai apropiate l-au respins.  Sau undeva, într-un loc încă necunoscut, există măcar un om care ar vrea să-i ofere dragoste, dar cum să ajungă acolo când este doar un copil?!...
Se reinternează, urmează aceleași pregătiri pentru operație și nu mai îndrăznesc să sper că va merge totul bine, mă gândeam uneori că poate are dreptate să fie așa de resemnat, că nimic bun nu i se întâmplă. Ajunge ziua operației și totul merge bine dar după operație lucrurile se complică și cu atitudinea că nimic nu mă mai poate surprinde continui să-l îngrijesc. Îl iau în brațe atunci când am timp, îi vorbesc, îi arăt jucării, dar el rămâne de fiecare dată la fel de neinteresat.
În viața lui Cristi se întâmplă o minune, apare o doamnă care își îndeplinea activitatea ei obișnuită, aceea de a ajuta sufletele greu încercate din spital, de a le arăta o parte frumoasă a vieții, de a le bucura cu daruri, cuvinte plăcute, zâmbete, încurajări și susținere în multe forme, în funcție de nevoia fiecăruia.A aflat povestea luiCristi, l-a văzut și l-a plăcut imediat…atât de mult că după trei săptămâni ne-a anunțat că vrea să-l adopte. Cu greu îmi vine să cred o asemenea veste… mă gândesc că poate nu a înțeles ce boală are și ce presupune pe viitor, că nu a sesizat retardul lui, dar ea este hotărâtă! A ințeles suferința copilului, dar vrea să-l adopte așa cum este și să-i ofere șansa unei vieți în familie.
Îl revăd pe Cristi după un an, e alt copil...și mai frumos acum!...mă privește în ochi, are dorințe și nu vrea să fie consultat. Protestează vehement, mă uit la el și mă bucur enorm pentru tot scandalul pe care mi-l face. Nu vrea să stea lângă mine, întinde brațele și primește o jucărie, o examinează atent, apoi cere alta.Este iubit și știe asta, știe că va fi apărat și că există o MAMĂ și pentru el care e gata să-l audă de fiecare data când plânge.Dacă îl ia cineva în brațe nu-și scapă mama din priviri, știe ce comoară are acum și nu vrea să o piardă. Se înțeleg și fără cuvinte, sunt fericiți să se descopere unul pe altul și își acceptă reciproc imperfecțiunile. Mama știe că el mai are nevoie de recuperare, de tratamente și operații, dar nu-i spune asta, îi spune că e puternic și curajos, îl laudă, îl încurajează iar el se deschide ca un boboc de floare sub căldura și iubirea ei. Sunt frumoși amândoi, mai puternici acum și devotați unul celuilalt.
Mă opresc din șirul gândurilor cotidiene și mă întreb, oare a fost o coincidență că acest copil nu a putut fi operat de atatea ori?..Dacă operația s-ar fi realizat prima dată, întâlnirea cu mama lui nu ar fi mai avut loc…Cât de mult l-a schimbat dragostea ei!...Copilul care era ca o păpușă a prins viață!..Zâmbește, ba chiar râde cu gura până la urechi, țipă, se joacă, are motive să se bucure și e atât de frumos că nu mă satur să-l privesc! Va reuși mama lui adoptivă să-l susțină în tot drumul pe care îl are de parcurs? De cine depinde? De ea, de el, de amândoi? Va fi suficientă dragostea ei ca să-i vindece toate rănile sufletești? Probabil că nu, dar a fost suficientă, cât să-l readucă la viață, să simtă și să exprime iar ceea ce nu poate vindeca dragostea dintre ei va purta cu el știind că nu mai e singur, că e înțeles și iubit, că are valoare. Ceea ce nu se poate vindeca va fi purtat mai ușor, durerile uitate mai repede, temerile învinse mai ușor și momentele frumoase vor fi împărtășite cu oamenii care l-au vrut cu adevărat, care i-au dat un sens în viață și i-au readus pe chip bucuria de a trăi.