Știu cât suflet depune în tot ceea ce face și încerc să-i spun că este totuși bine (sunt cinică recunosc) că nu a murit după sau în timpul tratamentului să nu i se impute ceva. Când doctorul este bun, Dumnezeu i-a dat zile pacientului (admit asta, că nu sunt atee, dar vreau să subliniez lipsa de recunoștință a unor pacienți), când bolnavul moare, l-a omorât doctorul.
-Știi îmi pare rău de el și de părinții și de toată suferința din lumea acesta, continuă destăinuirea. Părinții știau că nu mai are șanse, dar nu aș fi vrut să fiu eu cea care să asist la despărțirea lor.
Sunt niște momente pe care nu le-ai dori nici celor care te urăsc de moarte! Știi ce fac eu, când realizez că micuțul va muri? O chem pe mamă lâgă el. Te-ntrebi de ce? Să nu se simtă atât de singur și neajutorat în fața morții și să-și ia la revedere unul de la celălat. La nevoie mă retrag discret sau ofer câte cuvinte de încurajare se pot oferi în acele momente. Așa consider eu că este corect în momentele acelea tragice în care se stinge viața unui copil!
Poate că el nici nu realizează că moare, dar mama trebuie să-i fie alături cum i-a fost și la naștere.
Și mama i-a sărutat mânuțele și l-a mângâiat pe obraji în timp ce lacrimile îi curgeau să-i inunde fața.
Plângea în tăcere îngenuncheată în fața patului cu ochii îndreptați către tavan. Doar după ce și-a dat ultima suflare a țipat ca o căprioară înjunghiată, iar strigătele ei de durere au umplut spitalul...
...La capitolul moralitate, sora mea mă întrece de departe. Eu mă mint și pe mine însămi, în timp ce ea permite mamelor să-și ia rămas-bun de la copiii cărora le-au dat viață și le cheamă să le facă micuților trecerea mai ușoară în lumea fără de dor și fără speranță!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu