Tuberculoza în sala oglinzilor

Tuberculoza în literatură

Radiografiile literare ale bolii au la bază documentarea. De la primele simptome de oboseală și de lipsă de putere, până la sufocare, la petele de sânge lăsate în batistă și ligheanul plin cu lichid vital, omul ajunge să îi fie rușine cu el însuși și în ciuda durerilor, dragostea de viață crește și se leagă și de ultima speranță. El ajunge până acolo, încât să vadă în tuse un lucru benefic, o modalitate prin care își curăță plămânii și în punctele negre din sânge, elemente care îi făceau rău, dar au fost eliminate.

Bolnavul analizează răul interior și se minte frumos, cu toate că de cele mai multe ori citește verdictul în ochii familiei, medicilor și cunoscuților.

Hortensia Papadat Bengescu realizează o analiză complexă a simtămintelor prințului Maxențiu, bolnav de tuberculoză aplicând tehnica oglinzilor. Personajul se autoanalizează și celelalte personaje îl analizează din punctul lor de vedere, astfel că se oține un studiu 3 d (poliedric al personajului).

Fiindcă tot vorbim de literatură, fără să criticăm, să amintim faptul că George Călinescu, personalitate marcantă a literaturii românești, îi numea pe creatorii purtători ai bacilului Koch, „poeții tuberculoși”.

În mod cert că nu o făcea cu răutate, dar aduce a stigmatizare să numești o personalitatea după boala de care acesta este chinuită.

Studiile medicale ale Hortensiei Papadat Bengescu sunt complexe fiindcă alătură tranformărilor fiziologice pe cele psihologice. Lumea se grăbește să condamne un bolnav că vorbește răstit sau deloc, că este nervos, fără să își dea seama că stările sale comportamentale sunt dictate de suferințele sale fizice și de temerile legate de viitor pe care le are.

(Sursa fotografiei aici:)

Bolnavul de tuberculoză văzut de cei din jur în romanul Concert din muzică de Bach

Soția prințului Maxențiu, Ada, îi reproșează în față:„Nu ești în stare să ții un cal”, în timp ce refugiindu-se în propriile gânduri îi face o desciere nemiloasă:„S-a ramolit de tot. Ce sunt ochii ăia galbeni? Stârpitură de viță mare...”

Mai târziu este fericită când soțul nu mai mănâncă împreună cu familia la masă și își amintește cu milă și scârbă de ligheanul plin de sânge pe care l-a văzut în camera bolnavului.

Lică, bărbatul adus în casă pentru a avea grijă de cai primește cu repulsie mâna transparentă a bolnavului, gândind:„E dus pe copcă. Iată-mă! Eu sunt locțiitorul, amantul și vin să mă așez confortabil în culcușul tău de cadavru viu, căruia îi vom face în curând sicriu.”

Reacții contradictorii generate de o boală grea

Prima reacție a bolnavului este de rușine copleșitoare (de parcă ar fi fost alegerea lui să se îmbolnăvească) și de negare a bolii în ciuda stării de oboseală cronică și a „durerii încăpățânate de sub coastă”. În această fază bolnavul își dorește să fie singur. Pe măsură ce trece timpul, semnele neiertătoare ale bolii se agravează și se înmulțesc: nopți febrile, somn sufocant, cearșafuri pe care se vadă urmele roșii ale buzelor. Primele pete de sânge declanșează comportamentul inconsecvent:„Între perine înalte, cu inițiala brodată fin sub o coroană mică, ședea ascultând spre ușă ca nu cumva să vie Ada și să-i curme spaima și totodată asculta încordat cu speranța că va veni cineva să-i curme spaima.”

A doua reacție constă în păstrarea aparențelor care îi consumă multă energie. Dimineața își făcea o toaletă minuțioasă încercând să realizeze reconstituirea imaginii de altădată, în public depune eforturi supraomenești  ca toate simțurile să funcționeze normal, ca „sărmanul corp tot mai deznodat, să nu se desfacă din toate niturile, așa cum avea senzația permanentă.” Îi este frică să nu cadă, să nu facă o mișcare greșită să i se rupă plămânul ulcerat.

Urmează lipsa de concentrare, vorbirea cu dificultate și etichetarea negativă a celor din jur care se grăbesc să îl judece.

Ce plăcere să mai găsescă un om în comunicare, când:„fenomenul vorbirii se forma undeva într-un loc usturos și după un parcurs sufocant ca acela al unui cheag embolie, vorbele gâlgâiau în gâtlej într-o salivă sărată, așa că permanent cuvintele îi păreau coagule scăpate de pe buze.”

Prințul nu înțelegea ce i se spune fiindcă atenția lui era captată mereu de monologul nesfârșit cu sine.

Doctorul îi vorbea în termeni științifici, fără să știe:„Aluviunile de chinuri si diguri.” Maxențiu este un bolnav cu conștiință de aceea: „Grija lui cea mare era ca totul să rămână acolo, în subsoluri, ca nimic să nu evadeze”, în special când se afla în public.

Bolnavului de tuberculoză îi este teribil de greu când se află în public și nu știe cum să procedeze cu expectorațiile sale să nu își facă rău, dar să nu le dea boala celor din jur sau să le provoace silă:„Un acces de tuse mai tare poate fi o primejdie vădită oricui. Mai ales să nu i se urce în gâtlej gustul acela de sânge: un firicel sau un coagul mic, pe care să nu trebuiască să îl înapoieze penibil la surse sau să-l păstreze chinuitor în valvula silnică a gurei sau, mai teribil încă să-l strecoare în batista fină de olandă, cumplit de albă.”

O criză mică anticipează criza cea mare și pentru faptul că nu putea să respire, amețea, își pierdea echilibrul și nu-l mai țineau picioarele.

De la începutul până la sfârșitul bolii rușinea îl copleșește de parcă s-ar face vinovat de faptul că a luat microbul: petele de sânge sunt considerate „pete rușinoase”, „îi este tot mai rușine de trupul lui slăbănog și de respirația primejdioasă.”

În ultima fază a bolii, bolnavul își ia în sfârșit libertatea de a se manifesta în public după cum îi dictează boala:„după atâta constrângere era o orgie de tuse, de expectorări, de toate mizeriile concrete ale boalei. Își descărca cu bucurie ticăloșia și trupul lui, acum material nesecat de coptură, de murdărie: îi era drag așa, îi părea că-l simte viu tocmai pentru că era astfel rodnic.”

(Sursa fotografiei aici) 

De la literatură în realitate

-Te rog să îmi faci injecțiile, să pot să stau și eu în permisie acasă, că m-am săturat în sanatoriu! Nimeni nu vrea să îmi facă tratamentul pe o rază de 20 de kilometri. Știi ce rău este să se ferească toată lumea de tine și să citești pe buzele lor, cum le spun celorlalți arătând pe la spatele tău:„Tuberculos”?

Așa o implora Paul M. pe mama și am simțit-o pe mama împărțită între milă și teamă.

-Uite, întorc capul în partea cealaltă, mă străduiesc să nu tușesc și să nu respir, iar tu îți poți pune mănuși si mască. Vreau să petrec cât mai mult timp cu fetițele fiindcă voi muri curând, nu este așa? Să stau la mine acasă și să nu mai văd, cum mor acolo oamenii și sunt îngropați într-un colț de cimitir pe cheltuiala comunei, fiindcă familia i-a abandonat demult. Ah, eu sunt un om norocos, dar am văzut acolo o fată de 20 de ani, care a fost izgonită de-acasă să nu-i îmbolnăvească și pe ceilalți și acum sanatoriul este casa ei. Se topește de dorul de acasă, de părinți și de frații ei mai mici, dar n-a venit unul să o viziteze aici.
Aici își petrece sărbătorile, face Crăciunul și Paștele în salon și mai aude și mai vede, cum un coleg este scos cu cearsaful pe față, apoi adus în sicriu și se duce la cimitir să-l însoțească în ultima sa călătorie.

Mama știa exact ce răspunsuri așteaptă de la ea, așa că i-a răspuns hotărâtă:

-Îți fac injecțiile fără mască sau mănuși! Cum să mori, când faci tratamentul regulat și ai copii de crescut? Paul, parcă te văd la nunta lor, mândru și pus pe petreceri.

Îl priveam cu încredere și nu concepeam că va muri. Era vecinul care mă lua cu mașina de pe drum și pe care în 20 de ani nu l-am auzit o data certându-se cu cineva. Zâmbăreț, pus pe glume, nu pot să uit cum mă trata mereu cu respect, deși puteam să fiu copila lui.

Dar într-o zi „Nenicu” a venit la noi foarte supărat:

-Nu te mai întreb dacă voi mai trăi sau voi muri, că dumneata mă minți frumos, iar eu știu adevărul. Bolnavii care se fac bine sunt ținuți cât mai departe de camera în care se face conectarea la aparate. Am observat asta. Pe măsură ce starea unora se agravează, mai avansează cu o cameră către anticamera morții, iar în ziua în care sunt duși acolo este ca și cum condamnatul la moarte este scos în curte pentru execuție.

Nu mă minți frumos, coană Viorico. Am venit pentru ultima oară acasă, mi-am luat rămas bun de la fetițe și de la soție și am făcut ochii roată să cuprind cu privirea toate peisajele acestea de vis. Mai am o cameră până la aparatele de respirat și mi-e frică, teribil de frică. Singura mea consolare este că nimeni din familia mea nu a luat bacilul de la mine.

E totuși un noroc fiindcă nu aș fi vrut să le dau și lor chinurile mele...

Am venit să vă rog să mă iertați, dacă v-am greșit cu ceva să pot muri liniștit.

I-am strigat până nu l-am mai văzut și până nu a mai auzit că nu va muri, dar i se citea moartea în priviri...
(Citatele provin din romanul Concert din muzică de Bach, de Hortensia Papadat Bengescu, Editura Cartex, București, 2015)