Ninsoare

Este ninsoarea, așa o anestezie a vieții: uitarea amintirilor dureroase și dansul feeric al amintirilor din copilărie.
Când cerul își scutură livezile înflorite pe pământ și fulgi imaculați din penele îngerilor dansează în univers redevenim copii, uitând durerile de șale, anii care ne atârnă greu pe umeri, firele albe pe care le acoperim cu vopsele, idealurile spulberate, compromisurile și zbaterea cotidiană pentru supraviețuire.
Mai rău este când cerul pare încuiat. Deși s-a tras cortina norilor peste albastru și copiii imploră zăpada în rugile lor, văzduhul nu-și deschide porțile, miresele albe ale iernii întârzie de la propria lor cununie.
Când ți se refuză doza de bucurie vizuală este trist. Chiar dacă nu te poți da cu sania, fiindcă nu mai ai timp, iar vîrsta din buletin te-ar face ridicol, bucuria altora îți reaprinde flacăra bucuriei în suflet!
De câte ori nu ninge, de câte ori nu plouă, să ne întrebăm de câte ori am mulțumit cerului pentru ploaie și pentru zăpadă. Zăpezile copilăriei noastre s-au topit pentru totdeauna, dar să nu fim egoiști! Au nevoie și alții de zăpezile copilăriei lor...
Neaua este așa un fel de magie, care te reîntinerește, ducându-te departe în universul magic pe care l-ai pierdut...