Timpul s-a suspendat instantaneu.Am căzut în mijlocul drumului, pe trecerea de pietoni, iar oamenii săreau grăbiți peste trupul meu, până când cineva a spus autoritar:
– Faceți loc! Sunt doctor și vreau să acord primul ajutor.
În sfârșit, un om îmi dăruia din timpul său liber. Nu mai știu acum cum arăta, percepeam doar omenia din el. A cerut ajutorul celorlalți pentru mine și m-au scos pe brațe din intersecție pe trotuar. Cineva a dezbrăcat paltonul să-l pună sub mine.
Medicul se transformase în managerul omeniei și al funcțiilor mele vitale: îmi lua pulsul, îmi verifica tensiunea și respirația, apoi a sunat la urgențe.
Mi-amintesc sirena de la salvare:
– Faceți loc, faceți loc, transport muribund!
Muribundul nu mai simțea pământul din el, plutea în zborul spre stele, vedea numai fluturi și îngeri albaștri în blocurile cenușii, în clădirile de pe care tencuiala albea capetele trecătorilor. Muribundul auzea ce se vorbea despre el în salvare. Descoperea astfel că anumiți medici își fac treaba și-n timpul liber, cum fusese salvatorul său, în timp ce alții înjură de mama focului pacienții pentru care nu și-au putut bea cafeaua liniștiți.
– De ce a plecat de-acasă, dacă a știut că este bolnavă? Să avem noi ce face acum. Lumea crede că personalul de la salvare este plin de bani și nu face nimic în schimbul lor. Ați văzut pe cineva urcându-se în vreo mașină și venind în urma salvării? Ne-o da și nouă aparținătorul, dacă există, cel puțin de o ciorbică?
”Eu mă îndrept către stele și îngeri albaștri, iar ei vor bani de ciorbică. Totul se reduce la ciorbică în lumea noastră…Doamne, pot gândi! Asta înseamnă că trăiesc și că luciditatea nu mi-a fost afectată.”
– O lăsăm la urgențe și plecăm! Să se spele pe cap cu ea. Nu vine nimeni în urma salvării. Persoana care ne-a sunat, a plecat grăbită. Este medic și este de gardă și și-a început frumos ziua. Așa-i trebuie dacă intră în serviciu de pe stradă!
Mă simțeam vinvată de criza mea inopinată și de tot deranjul cauzat. Am vrut să le plătesc efortul în cuvinte, dar acestea mi se opreau în gât. Mă înecam cu cuvinte și nu puteam să bolborosesc o scuză pentru ei. Mi se părea că și aceea este o plată, deși nu ar fi putut să-și cumpere nimic din cuvinte.
”Doamne, am mizat toată viața pe cuvinte, de aceea am ajuns la fundul sacului și la faliment.”
Am început să râd. M-am imaginat umplându-le buzunarele de cuvinte, iar ei făcând gestul acela de refuz elementar, adică înroșindu-se și spunând cu duioșie:
– Nu trebuia! Noi ne facem datoria din conștiință!
Asta înainte de a descoperi șiretlicul, căci după ar fi spus:
– De mulțumiri avem podul plin!
– Trebuie să scăpăm de caz rapid, spuse asistenta. Ia uitați-vă! Râde. A început să delireze, bolborosește în neștire și ne caută din ochi buzunarele.
”Ce naiba să pun în buzunarele voastre că am muncit să-mi întrețin viața și pentru asigurare medicală?”
Sunt dusă pe sus pe culoarele albe care au iz specific de spital. Doctorul de gardă mă examinează îndelung, îmi palpează tâmplele și gândurile, apoi îmi face o ecografie.
– Exact ceea ce am crezut de la început. Sunteți incurabilă. Aveți o tumoră imensă pe suflet.
Știam că este acolo. Mă timora cu dureri răspândite în tot corpul, îmi accentua sensibilitatea și îmi paraliza orice întreprindere economică. Trăisem o viață, fără să am o proprietate pe numele meu, o mașină sau economii în bancă. Toți așteptaseră de la mine bani de o ciocolată sau de o ciorbică pentru orice serviciu pentru care achitam cinstit impozitele la stat. Tumora făcea parte din mine și nu putea fi operată. De la naștere ursitoarele mi-au prezis că voi fi diferită, că mă va măcina sensibilitatea ieșită din comun, iar acum, examinam lucidă rezultatele.
Medicul dădea neputincios din umeri, cei de la salvare plecaseră trântind ușa și șoptind o ofensă la adresa pacienților săraci care nu au grijă de sănătatea lor…Toată viața trăisem cu tumora pe suflet, uneori oamenii mă ocolau așa cum fugi de un lepros. Supraviețuisem mult timp, fără să știu exact ce am, iar acum verdictul doctorului fusese necruțător.
– În noaptea acesta veți rămâne sub supravegherea mea la terapia meschinăriilor, mi-a spus medicul. Când veți avea dureri insuportabile, apăsați butonul de panică, iar eu vin.
Nu am avut timp să protestez. Tumora de pe sufletul meu zvâcnea. Mă aflam în cameră cu cel puțin patru muribunzi. Pe patul meu stăteau deja trei aparținători, care s-au uitat intrigați la mine că îi stingheresc. Simțeam nevoia să mă întind, să implor îngerii albaștri să mă ia în lumea lor. De pe patul meu, o tânără fardată strident, colecție ambulantă de bijuterii din aur, se adresa bunicului care-și trăgea ultima suflare:
– N-ai fost în stare toată viața dumitale să-ți pui în ordine treburile! Mori și nu mi-ai lăsat averea pe numele meu. Este bine că am venit în spitale să-ți aduc apă și ți-am ridicat pensia ca să te hrănesc, iar apartamentul le rămâne moștenitorilor?
– Duduie, noi aici avem nevoie de liniște, îi atrage atenția un bolnav. În plus, uită-te mai bine, bunicul dumitale este mort. Dumneata cerți un mort?
Istericalele tinerei nu pot fi întrerupte nici cu poliția:
– Boșorog nenorocit, m-ai lăsat pe drumuri! Să nu ai odihnă nici în mormânt. De când te rog să-mi faci testament sau act de vânzare-cumpărare…
Încep să râd în hohote gândindu-mă ce norocoasă sunt că nu am nici moștenitori, nici o avere pentru care să fiu certată. Ofensată de râsul meu, doamna mă apostrofează:
– Dacă ești nebună, să te ducă la balamuc, nu aici, unde oamenii aceștia de la terapie au nevoie de liniște!
O ignor voit și binecuvântez în gând tumora de pe suflet. Gândul că a pierdut apartamentul bătrânului o înnebunește:
– Te ard, la crematoriu cu tine, moș nenorocit, că nu vin copiii din America să te înmormânteze!
– V-a iubit mult, îi spune de la obraz o pacientă, și după cum am înțeles de la el, v-a luat de la orfelinat și v-a crescut.
– Mai bine nu mă mai luau! Vă dați seama că mi-au stricat rostul. Statul îmi asigura locuință și serviciu!
Meschinăria meschinăriei…De sub bijuteriile de aur ale tinerei i se vede tot jegul existențial. Cineva apasă butonul de panică. Din încăpere este scos trupul inert al bătrânului și tânăra care-i lovește cadavrul cu pumnii.
– Am înțeles că dumneata nu ai pe nimeni. De ce nu te-ai căsătorit, mă mustră o bunică? Este bine că acum nu-ți deschide nimeni o ușă?
– Am vrut să evit scene cum au fost cea de acum câteva minute, îi spun, dar ea nu înțelege.
I se citește desconsiderația în priviri și dilemele: ori am fost prea dezmățată pentru a avea o familie, ori nu m-a vrut nimeni. Mă sfredelește cu ochi mici și răi, să-mi fie rușine de handicapul meu și să nu am unde să mă ascund de privirea aceea acuzatoare. Ușa se deschide brusc. Au venit vizitatori la ea, cele două fete cu nepoții. Rezerva se umple de zgomote, dar suportăm cu stoicism. Fata cea mare, o doamnă, scoate pe rând darurile scumpe din bagaje, inventariind ce i-au adus și prețurile.
– Bogăția lu’ mama, spune cu glas tare și ochi umezi de emoție bătrâna. Cum să trăiești de geaba pe lumea aceasta, fără să faci copii și fără nepoți?
Mustrarea mi-a fost adresată direct. Tumora de pe suflet nu mai zvâcnește, se amuză de naivitatea oamenilor.
– Ei, dacă dumneata ai avut grijă de noi, ne-ai adus pe lume și ne-ai dat la școli și noi avem! Să te faci bine cât mai repede că ți-am aranjat un loc la azil! Nicăieri nu vei fi îngrijită ca acolo!
Vestea cade ca un trăsnet pe capul bătrânei care-mi propovăduia nevoia de a avea urmași.
– Lăsați-mă să mor în casa mea, măi copii!
– Nici nu se pune problema, spune răspicat fata cea mare! Ce,vrei să ne pierdem serviciul și rostul? Dumneata mori mâine-poimâine, noi mai avem de trăit!
Deodată pulsul mi se accelerează, capul se-nvârtește, amețesc și simt că îmi pierd funcțiile vitale. De undeva apare un medic:
– A, un puseu de hipersensibilitate, spune plictisit și sună după asistentă. Să vă injecteze o doză de indolență sau de nesimțire, recomandă! Au cam același efect.
– Știți, domnule doctor, eu sunt alergică la astfel de tratamente, îndrăznesc să-i spun cu jumătate de voce…
– Dar, dumneata ai absolvit cumva Facultatea de Medicină, mă întreabă revoltat? Știu mai bine cum trebuie procedat în acest caz, credeți-mă!
Bolnavii din jur mă privesc contrariați. Când mi se va aplica tratamentul, voi muri sunt sigură de asta, dar ei mă vor imobiliza să-mi bage pe vene și pe gât doze mortale de nepăsare sau de nesimțire. Mă ridic cu ultimele puteri, îmi smulg acele care mă conectează la perfuzii să fiu hrănită artificial cu judecăți și valori sociale care-mi fac mai mult rău decât bine și alerg pe culoar. Mă voi izola într-un bordei, undeva în munți cu tumora mea de pe suflet și voi sfârși în deplină demnitate și în desăvârșită intimitate! M-am săturat să mi se asculte icnetele și să mi se numere grimasele de durere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu