miercuri, 27 ianuarie 2016

Din Infern, în Raiul stropit cu sânge nevinovat




În comunism totul e gri. Atât de gri, încât aștepți să plouă, adică să plângă îngerii de mila noastră, a românilor,  în hohote…
Ce nu este gri se dă pe cartelă. Încă puțin și ne vor da și aerul sau secvențe din viețile nostre pe cartelă! Blocurile scorojite se-nalță timid ca niște femei bătrâne și gheboase, prost îmbrăcate și cu încălțămintea ruptă. În ele locuiesc oamenii în frig și întuneric. Să-și mai îndulcească necazul, locatarii au început să facă bancuri tematice.
Se zice că o tovarășă (că doamnă nu avem voie să spunem) a deschis fereastra unui bloc comunist să aerisească încăperea, iar pe stradă trecea un mort. În timp ce preotul îi cânta, văduva îl bocea:
-Unde te duci tu, Vasile? La întuneric și la frig, Vasile?
Soțul îngrijorat a venit repede și a închis geamul.
-Ce faci, l-a întrebat uimită femeia?
-Închid geamul, i-a răspuns el înfricoșat. Ce? Vrei să aducă ăștia mortul la noi???
În blocurile comuniste oamenii erau băgați la congelator de vii, iar mințile le erau ținute la întuneric. Se apropie Crăciunul, pardon Moș Gerilă, de aceea merg la Ploiești poate voi prinde o coajă de banană sau de portocală, ciocolată și cafea bună, fiindcă ne doare stomacul de Inka, năut prăjit și nechezol. Sora mea este mică, mai crede în Moș Gerilă, dar nu știe gustul bananelor și al portocalelor. Ce ne trebuie nouă, tovarăși, banane și portocale, când avem merele și perele noastre???
 A nins mult. Autobuzele sunt neîncălzite și înțesate, câte patru pe zi, că nu ne plimbăm așa, aiurea prin oraș, suntem oamenii ai muncii, ce comunismul meu!
Sunt și nu sunt om al muncii. Pentru păcatele mele, vorba lui Eliade, am vrut să fiu studentă la Litere, să devin profesoară de română, dar fiindcă nu am tocit din scoarță în scoarță manualele, nu am fost admisă.
„Comunismul, tovarăși, are nevoie de minți luminate, care să memoreze cuvântarea conducătorului iubit de la ultimul Congres al PCR și Realizările ultimului cincinal!”
 Memorați, memorați! Este un semn de anarhie să gândiți cu mințile voastre!”
Din cauza asta am rămas acasă. Nu m-am putut angaja la oraș, fiindcă nu am pile, ci muncesc toată vara pe tarlalele colectivului, alături de părinții mei. Anul acesta, în decembrie, președintele cooperației de la noi, un comunist cu ceafa groasă și mintea cât un bob de mazăre nu a vrut să-mi dea cartelă, fiindcă eu nu muncesc, oameni buni. Mă arde soarele pe câmpuri, mă prind ploile la sapă, dar nu muncesc…
-Cine nu muncește, nu mănâncă!
L-am înduplecat cu greutate. Dacă erau alte timpuri, l-aș fi ascultat pe Arghezi:„ ”Iubite frate mitocane! N-ai crede tu că a venit timpul să-ți sufleci mânecile puțin, să dai pantalonii boierului jos și să-i pipăi părțile aristocratice cu miraculosul și divinul tău retevei?” (Viciu boieresc).
Mă consider un biet mitocan care trebuie să asculte. Țara asta dragă mie și nemaipomenit de frumoasă a devenit o imensă închisoare!!!
Sosește autobuzul. Oamenii se împing ca niște oi capii. Trebuie să ajungă la serviciu unii și țipă la noi, care plecăm cu treburi la oraș că vor rămâne jos din cauza noastră. Fiindcă nu-mi pot arăta mintea, în toată splendoarea, mă mândresc cu părul meu blond, lung și ondulat. Gerul face viul să trosnească. Mi-au înghețat lacrimile pe obraji, dar în autobuz, chiar dacă este aglomerație, va fi cald. În timp ce sunt împinsă până la strivire de disperații care nu mai au loc, realizez că geamurile coșciugului care circulă pe străzi sunt sparte. Mașina pârîie, scoate fum și face curent, nu curentul acela care se ia zile întregi, de-și fac lumină oamenii cu o lumânare sau o lampă...Este mai ger în autobuz ca afară, deși costul biletului a fost integral. Cei mai scunzi primim aer cu porția, nimănui nu-i pasă că un copil ar putea muri în aglomerația sinistră:„S-ar naște alți decreței” să-l parafrazez pe Eminescu. Eu am privilegiul să pic în dreptul ferestrei.
„Un parazit mai puțin, ar spune cu satisfacție activistul de partid înrăit pe liber-cugetători!”
-Am și eu o fată ca tine, îmi spune cu milă un bărbat. Străduiește-te să treci în locul meu, că nu reziști până în Văleni! Este iarnă. Pune ceva pe cap că ai să rămâi cheală și știrbă!
„Asta îmi lipsea”, mă refugiez în gând și îi mulțumesc tare pentru pentru gest.
Trenul următor este la 8. Trenul, șarpe lung și soios, în care oamenii stau și pe scări, dând cu mâinile cojile negre de semințe, circulă greu.  Până atunci trebuie să fiu în Ploiești, dacă vreau să prind ceva. Deja mi se face rău gândindu-vă la cozile interminabile, la cei care vor intra în față, spunând cu nerușinare că și-au lăsat rând, la epuizarea mărfii în fața mea, deși am pierdut ore bune din viață să fac Crăciunul mai îmbelșugat...
În gară oprește un camion. Oamenii se înghesuiesc ca la autobuz. Mă duc și eu. Gazdele, o echipă de muncitori, ne fac loc lângă soba improvizată. O sobă de fier, oameni buni, în mijlocul unui camion închis, aflat în mers! Fumul iese în interior, ne vor mirosi hainele, putem să ardem de vii ca niște flăcări, dar cui îi pasă, se vor naște decreței cu miile! O frână bruscă și jarul poate sări pe noi. Fochistul bagă și bucăți de caucic pe flacăra flămândă. Fumul negru, înecăcios este dovada că vom ajunge vii și afumați la oraș...
Cobor la Hale. Tarabele sunt goale. Ici și colo mere sfrijite, crețești sau crengi veștede de brad.
Dinspre Galeriile Comerciale, de la cofetăria de la subsol, coada traversează bulevardul și se-ntinde pe kilometrii. Mă așez răbdătoare și întreb după aceea la ce se stă.Așa procedează toată lumea, chiar dacă ar afla ulterior că stă la coadă la propria moarte!!!
-Portocale și banane, căte un kilogram pentru fiecare persoană, să se-ajungă!
În fața mea stă o doamnă cu haină de blană. Intrăm în vorbă să ne treacă timpul mai ușor. Nu avem voie să vorbit despre comunism, să criticăm cozile sau aprovizionarea. Îi mărturisesc cât de mult m-aș bucura dacă aș putea să-i duc surioarei mele o portocală și o banană, să i le pun în mânuțele nevinovate de copil. Mă privește cu duioșie și mă asigură că mi se va îndeplini dorința.
Încep să consider vânzătorii zei adevărați. Îmi vine în minte un cântec care circulă clandestin prin oraș:„Moare lumea, moare, moare/C-am nevasta vânzătoare/Și nu stau la rând la Hale/Ca să cumpăr oase goale!”
Înaintăm greu. A trecut o oră și ne-am mișcat un metru. Ni se explică faptul că mulți intră în față sau își aduc toată familia ca să cumpere cât mai mult. Statul la coadă a devenit o datorie a omului în comunism. Nu ne mai simțim picioarele. Dansăm pe loc asemenea curcanilor și indienilor. Coada se întrerupe la traversarea bulevardului. Doamna îmi zâmbește și mă încurajează:
-Acum ne vom trezi și noi pe partea cu magazinul!
Închid ochii o clipă și văd ochii nevinovați și albaștri ai micuței plini de o imensă bucurie, apoi mânuțele roz luând fructele din plasă, desfăcându-le cojile și bucurându-se de gust! ”Patru sau cinci banane, câte un fruct pentru fiecare. Sau împărțim noi, adulții, o portocală și o banană să-i rămână ei mai mult.”
Orele trec greu când stai la coadă și Crivățul îți biciuiește părțile trupului neacoperite de haine. Mă crispez la gândul că-mi voi irosi viața stând la cozi.
-Vezi, dacă ai avut răbdare? Intrăm în magazin. Ne rămân zece metri de parcurs.
-Nu cred că se ajung până la noi, spune cu siguranță cineva din spate.
„Ai vrea tu, să plec acum, să-ți las ție locul! Ce politică ai în tine, îi spun din priviri!”
Am devenit tăioși unul cu altul fiindcă unii vor fi excluși de la fructele paradisului. Aleșii vor avea parte de ele, respinșii să-și pună pofat-n cui!
Acum putem număra persoanele din față.
-Douăzeci, îmi spune doamna binevoitoare! Au rămas atât de puțini.
O Vânzătoare iese în fața cofetăriei:
-Anunțați din om în om să nu se mai stea la coadă, că mai avem câteva lădițe!
Continuăm să sperăm. Colega mea de coadă, tovarășa în haină de blană, de care mă mir că nu a dezbrăcat-o încă regimul comunist, își păstrează optimismul, mai ales că mai avem în față zece persoane. Ne târâm ușor către înfrângere sau victorie. Mai sunt patru oameni.
-Mai avem fructe pentru trei persoane, ni se spune!
„Așadar sub linie. Mereu sub linie, ca la admitere la treapta a doua sau la facultate. Mă simt proastă, fără valoare, înfrântă ireversibil...”
-Nu pleca tocmai acum, îmi spune tovarășa mea de suferință! Nu se știe.
Îi ascult sfatul, deși o vânzătoare energică oprește în magazin doar persoanele din fața mea, iar pe mine mă împinge cu ură afară.
-Să rămâi la ușă, îmi strigă doamna cea bună!
Rămân prostită în fața ușii închise, iar lacrimile îmi curg fără voie pe față. Am crezut în portocale și în banane și am fost îmbrâncită cu brutalitate afară.
Aștept să se întâmple o minune, cum așteptam în fața avizierului cu rezultate la admitere. Doamna iese surâzătoare. Mă cuprinde protectoare după umeri:
-Uite, facem fructele jumate-jumate să ai pentru sora ta!
Îi întind banii, dar îi refuză. Lecția de omenie îmi merge la suflet. Plec seara din infernul cenușiu, cu picioarele complet ude, cu inima frântă, ducând căteva pâini, 200 de grame de cafea amestec, fructele și câteva ciocolățele. La Aroma, la galeriile Comerciale, la alimentarele orașului mi-am irosit timpul vital.
Decembrie, 1989. Am auzit că Ploieștiul geme de produse alimentare și da, avem voie să criticăm comunismul. După Revoluție, s-au umplut magazinele. Țara este în doliu, martirii zac încă pe trotuare și în spitale. Se spune că se vor desființa cartelele de pâine, de zahăr și de ulei, deși le voi păstra ca pe niște amintiri sinistre.
Merg cu mătușa mea pe străzile orașului. La televizor se transmite non-stop. Moș Gerilă și-a luat sacul sărac și a plecat. Se vorbește despre Moș Crăciun, iar nouă, îndoctrinaților decenii la rând, ni se pare un străin. Intrăm în prima alimentară. Au portocale și banane de-ajuns. Ne alegem cu lăcomie. Încă tresar și aștept să-mi dea cineva peste mână sau să-mi facă vânt din magazin. Alegem și cașcaval, ulei, zahăr, măsline. Ne încărcăm ca niște măgăruși ce urcă la stână pentru a ușura poverile ciobanului.
Deodată mi se pare că brânza cu mucegai adusă din Franța, fructele exotice și alimentele de bază au gust și miros de sânge. Mă simt vinovată că ei au murit așa de tineri ca noi să putem cumpăra liberi produsele de care am fost privați atâta timp!
Mă trezesc plângând pe stradă cum plângeam atunci la ușa raiului din care fusesem izgonită. Ajung acasă, târziu, încărcată ca o albină. Ne așezăm la masă, iar eu, ca Labiș, în Moartea căprioarei: „Mănânc și plâng/Mănânc...”