Doamne, câte erori pot face oamenii, când analizează viețile artiștilor! De câte ori nu am auzit afirmația amestecată cu multă invidie:
-Ăștia, au lumea la picioare?
Chiar credeți asta, dragi oameni maturi? Nu vedeți cum se îmbracă în zdrențe bietul artist, își pune mustață sau barbă, râde, plânge și se strâmbă să vă facă pe plac???
Primul artist din istorie a fost bufonul regelui. Știu că veți considera că minimalizez viața și calitățile artistului, dar nu vreau decât să vă îndemn să aveți un pic de milă față de cel care-și trăiește viața pe scenă, încât nici el nu mai știe unde se oprește realitatea și unde începe scena sau invers!
Artistul nu are sărbătoare, fiindcă trebuie să-i distreze pe alții la ceas de sărbătoare. De Crăciun cântă colinde, de Revelion cântece de petrecere, pe urmă merge la nunți și la petreceri. Și oamenii pe jumătate beții îl comandă și îl înjură, iar bietul artist spune răbdător în gând:„Doamne, dă-mi putere să trec și peste umilința asta!”
Câteodată, când este prea obosit sau prea bolnav și nu se poate concentra este huiduit la scenă deschisă ca animalul de circ îmbătrânit, care nu mai poate executa comenzile...
Artișii nu își pot lua concediu medical. De rolul lor depinde spectacolul întreg și ca să fie buni colegi vin să le crape inima pe scenă. Da pot muri acolo, în văzul tuturor, iar spectatorii cred că se dau în spectacol, că totul face parte din piesă...
La bătrânețe, după ce coboară de pe scena orbitoare și viața aparentă de lux (poate că în acel moment încetează și suspiciunile de fericire maximă) se trezesc în întunericul singurătății, în sărăcie lucie și într-o viață de austeritate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu