Consider că nimic nu trebuie să te răpună și ai îndatorirea să te ridici, după ce viața te-a lovit aproape mortal și să ajungi cu fruntea sus la capăt de drum.
Dar, lăsați-mă să mă intrige viața trăită în minciună, planul B întocmit detaliat încă din momentul în care știi că partenerul va muri, iar el este chinuit de dureri și se stinge ca o lumânare...
Mulți nici nu au răbdare să moară soția și să caute după aceea, ci îi găsesc înlocuitoare din timpul bolii și se cunună în perioada de doliu!!!
Ochii aceia înroșiți, părul smuls teatral din cap, declarațiile:
-A murit puiul, și-a dat ultima suflare în brațele mele și nu știu cum am să trăiesc fără ea!
Iar la o lună de la înmormântare, el se cunună cu alta sau pleacă în vacanță cu planul B pus la punct când tovarășa de viață agoniza!!!
Și știți ce este mai trist? Nu are nici 20, nici 30 de ani, ci 60, 70!
Am văzut mulți văduvi îndurerați care au luat satele la rând deși nu se răcise pământul de pe mormântul soțiilor devotate care le-au stat zeci de ani alături, i-au îngrijit când au fost bolnavi și le-au dăruit copii, să se însoare, „că le este greu să stea singur!”
Este posibil ca singurătatea să ucidă mai mult ca nepăsarea sau lipsa de omenie. Nu știu, dar dacă aș fi complet lipsită de inimă, cel puțin aș păstra aparențele.
Cât de mult au iubit asemenea oameni? În ce minciună au trăit cei care au fost izbăviți de ea prin moarte!!!
Și uite așa, realizezi uneori că trăiești cu un om zeci de ani, iar când se întoarce de la mormântul tău proaspăt, plin de flori se ține deja de mână cu alta.
Undeva, cândva s-a pierdut omenia și este cumplit de greu să trăiești o viață întreagă în minciună!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu