sâmbătă, 6 decembrie 2014

Am vrut să zbor cu aripi de lemn sau de ceară...

Am vrut să zbor cu aripi de lemn sau de ceară, așa cum orice om se crede atotputernic în tinerețe. Am pierdut mult cioplind formele aripilor, lipirii acestora de trup și de suflet. Râdeau cei care mă vedeau irosind secunde prețioase, dar visul meu era să zbor...
Doream să plutesc deasupra meschinăriilor, să fiu o voce, să pardosesc cu vorbe, fapte și sentimente drumuri noi pe bolta albastră, dar lupta intensă se dădea pe pământ. Prima pereche de aripi era grea. Alesesem greșit lemnul. În loc să mă facă să plutesc, mă cufunda în disperarea neputinței. De câte ori am încercat, mă prăbușeam dureros. Am modelat apoi ceara, gândind că este mai ușoară, dar și ea s-a topit și mi-a curs în inimă. Pasărea-om din mine era infirmă...
Am abandonat visul absurd și am întreprins în concret. Mi-am propus să devin un om adevărat, să acționez pe câmpul de luptă, fără să ”visez cai verzi pe pereți”. În suflet, într-un colț de atelier zac aripile frânte ale experiențelor mele de demult. S-a așezat praful pe nervurile lor fine, materialul s-a înnegrit de vreme.
Preocupată de oamenii din jurul meu, am acoperit cu uitare ambițiile, iar în momentul în care am început să-mi iubesc viața așa cum este, cu bune și cu rele, și când am consțientizat importanța acesteia, minunea s-a produs: am început să zbor, fără aripi din lemn sau din ceară. Iubirea sinceră de oameni, de locuri și clipe a marcat desprinderea mea de meschinării și îndeplinirea unui vis! Zborul vine de la sine, când ești pregătit pentru el...