A învățat, a cântat, a muncit, a iubit și-a murit...

Îmi plac oamenii care se zbat să nu rămână acolo unde i-a lăsat viața! Iubesc oamenii care fac tot ce ține de ei, să nu rămână în sărăcie sau anonimat. Unii fac atât de multe în tăcere, încât ar putea fi considerați monumente ale voinței și acțiunii.
Când sunt sănătoși, merită aplaudați și admirați la scenă deschisă, dar când au continuat ascensiunea în top, purtând povara suferinței pe umeri, nu-ți rămâne decât să te înclini în fața lecției de viață predată de ei umanității. Este mare diferență între un bolnav care-și plânge de milă, care îi antrenează pe toți cei din jur în suferința sa, făcându-i să se simtă vinovați și unul care se preface că nu este bolnav să treacă printre medaliați linia de sosire.
 Și ce dacă a cântat manele! Parafrazând citatul celebru: „Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădător” realizăm că uneori suntem așa de ipocriți, încât ne plac manelele și le ascultăm, dar îi blamăm pe maneliști.
 Denisa a fost o fată care a învățat, a terminat liceul și a avut studii superioare. Mi se rupe inima când mă gândesc acum de câte ori nu o fi urcat bolnavă pe scenă, străduindu-se să zâmbească, să răspândească în jurul ei o veselie molipsitore, deși ghearele morții îi sfâșiau trupul tânăr.„Știa că va muri și c-o s-o doară”, dar și-a făcut datoria până la capăt.
Din muzica ei a strâns bani, bunuri dăruind totul sorei și părinților.
Nu a păstrat nimic pentru ea, a luat doar sufletul curat și bun, așa de perfect, încât se străduia să nu țipe când durerile o sfâșiau ca să nu producă durere sorei și părinților!
Denisa nu a apărut la televiziuni cerând ajutor, ci a stat departe de ochii lumii. Am văzut vedete care apar în direct, plâng, imploră să fie ajutate, fata aceasta s-a stins în picioare în lumina demnității.
Prea tânără pentru o demnitate așa de copleșitoare, prea bravă într-o lume în care eroismul tinde să intre în derizoriu.
Am văzut-o o singură dată, de la distanță, la mare, într-o decapotabilă cu Alex de la Orăștie și-am suspectat-o de fericire...
Abia acum realizez că fata aceasta bravă a fost mulțumită cu ceea ce i-a oferit destinul și a făcut din viața ei scurtă operă de artă.
Mi-ar fi plăcut să-i pot strânge mâna vreodată, dar chiar dacă nu mă aude, tot scriu:„Fată dragă, fată bravă, am învățat numai lucruri frumoase de la tine și îți mulțumesc!”